Vara asta am fost la Cluj, să-i cunoaștem pe unii dintre cei care își doresc să devină actori la Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea Babeș Bolyai. Am vrut să înțelegem mai bine ce înseamnă admiterea la actorie, ce așteptări au acești tineri de la facultate și cum își văd viitorul pe scena românească.
Într-o dimineață de iulie, am ajuns în curtea Facultății de Litere de la Babeș Bolyai, plină de Hamleți și de Cassandre care își repetau rolurile. Cei aproape 70 de candidați înscriși pe cele 30 de locuri de la actorie aveau de trecut un examen din trei probe.
Prima probă e o combinație dintre un interviu despre motivațiile fiecărui candidat și prezentarea repertoriului. Repertoriul cuprinde zece poezii din stiluri diferite, două povestiri, trei fabule și două monoloage. Ai libertatea să-ți alegi ce vrei din literatura universală, mai puțin unul dintre monoloage, pe care trebuie să-l selectezi dintr-o listă de texte clasice, impuse de comisie.
Cei din prima serie așteptau aliniați de-a lungul unui hol înghesuit cu mobilă veche de recuzită, într-o aripă de la parterul clădirii, convertită în sală pentru repetiții de teatru.
O fată desculță făcea ture de la un capăt la altul, cât își încălzea mușchii feței. Prra, Prre, Prri, Prro, Prru, răsunau exercițiile ei de dicție. De fiecare dată când ajungea în capătul holului, se oprea pentru un moment cu ochii închiși. Își îndrepta umerii, inspira adânc și expira sacadat, ca și cum ar fi avut un mare nod în gât. După câteva ture, unul din profesori a scos capul pe ușă și-a chemat-o la probă. Fata a ezitat o clipă în pragul sălii de examen, să mai ia o gură de aer, ca un scafandru înainte să se arunce în mare. Dacă trece cu bine de prima probă, urmează alte două, gândite să-i testeze aptitudinile fizice, respectiv cele muzicale.
Am vrut să vedem ce presupune, mai exact, o probă de aptitudini fizice, ca să avem o imagine mai clară a procesului de pregătire a unui actor în devenire. Am primit permisiunea să asistăm la o parte din sesiunea de examinare, așa că am intrat în sala cu pereții acoperiți de cortine negre.
Înăuntru, tinerii îmbrăcați în haine simple, negre din cap până-n picioare, primeau încurajări din partea profesorilor: „Hai, să nu uitați să respirați, să zâmbiți, da? Calmați-vă puțin!”
„Prima parte a zilei e dedicată legăturii dintre corp și minte”, explică unul dintre profesori. După încălzire, același profesor demonstrează exercițiile. Primele sunt simple, ca la orele de educație fizică: săritura broaștei, mersul piticului, fandări.
Abia după prima jumătate de oră începe partea complicată, gândită să testeze coordonarea ochi-mână-picior și reflexele candidaților: mers în cerc cu bătaie de palme pe fiecare pas, apoi între pași. Cu mâna dreaptă desenează în aer o cruce, iar cu stânga, în același timp, un cerc. Aleargă cu ochii închiși. Aruncă o minge în aer și cazi pe podea în același timp cu ea, în poziții cât mai diverse.
Pe măsură ce exercițiile devin din ce în ce mai solicitante, fețele roșii se contorsionează concentrate, iar pe tricourile negre înfloresc pete de transpirație. Din ușurința cu care mulți actori se mișcă pe scenă, n-ai crede că-n spate stă o muncă așa de intensă.
N-am putut urmări proba până la sfârșit, dar i-am așteptat pe candidați la ieșire, să aflăm cum le-a mers examenul, care le sunt speranțele față de facultatea de actorie și fricile față de viitor.
„Un călător mereu cu valiza în spate”
(Ilinca Dandoczi, 19 ani, Turda)
Eu candidez pe locurile pentru romi, iar profesorii din comisie m-au întrebat dacă am vreo problemă cu asta, dacă mă simt discriminată. Acum, la admitere, nu am avut probleme. Dar uneori simt din partea oamenilor o distanțare față de mine. În liceu, unde am studiat teatrul, am simțit-o și de la profesori, și de la colegi. Din cei patru profesori de teatru pe care i-am avut, cu ultimul au scârțâit lucrurile. Nu mă plăcea deloc, nu știu dacă din cauză că sunt romă sau avea alte motive. Dar lucrurile astea nu mă frapează sau marchează în vreun fel. Nu caut să fiu prietenă cu toată lumea.
Mă pregătesc de mult timp pentru meseria asta. Eram la grădiniță când am mers pentru prima dată la un concurs de talente, pe care l-am și câștigat. Apoi am făcut patru ani la liceul de teatru din Cluj. Deci am fost pe scenă destul de mult, dar știu că asta nu însemnă că am mari șanse să-mi găsesc de muncă după facultate. Nu mai știu unde am auzit vorba asta, că un actor e un călător mereu cu valiza în spate. Adică dacă n-o să găsesc de muncă aici, mă duc la Satu Mare. Dacă nu găsesc nici acolo, mă duc la Baia Mare. Mă duc oriunde aș putea să găsesc un loc de muncă într-un teatru de stat. Unde o să găsesc, înseamnă că acolo mi-e locul.
Le-am promis profesorilor din comisie că, dacă intru, o să scap de kilogramele în plus. Unul din ei chiar m-am întrebat când am început să mă îngraș. Le-am povestit că la 12 ani am fost operată pentru chisturi ovariene și mi s-a dat tratament cu anticoncepționale. Atunci a început dezvoltarea mea pe lateral. Eu nu am nicio problemă cu asta, dar știu că, dacă vreau să rezist o viață întreagă în lumea asta a teatrului, am nevoie de condiție fizică. Dacă o să am un spectacol de patru ore, ce o să fac, leșin pe scenă după prima oră?
„Aș vrea să fiu actor într-un serial fix pentru oamenii ăștia ca mine”
(Laurențiu Ene, 21 ani, Năvodari)
Acum trei luni eram într-o depresie urâtă. Terminam facultatea de litere, dar nu voiam să mă fac profesor, că nu e de mine. Nici navigator nu voiam, ca toată suflarea masculină din Constanța. Eram buimac, confuz, trist, în căutarea sensului. Așa am decis să fac o altă facultate, chiar dacă mă simțeam bătrân. Dar ce facultate? Păi, actorie! Că mi-a plăcut dintotdeauna, am vrut dintotdeauna, am frisoane când mă uit la seriale sau la filme și e vreo scenă în care m-aș vedea pe mine, vreau să fiu acolo.
Aș vrea să fiu actor într-un serial fix pentru oamenii ăștia ca mine. Să știu că undeva, acolo, e un băiat singur și trist care se uită la mine și își schimbă starea emoțională.
Mi-am dat seama că am afinitatea asta pentru actorie pentru că îmi vine foarte ușor să mint. Cred că sunt chiar un mincinos compulsiv. Mai ales la chestii random, de genul mă întreabă cineva cum mă cheamă și eu zic Mihai. Direct, fără să mă gândesc prea mult. Mint pur și simplu. Dar promit că pentru interviul ăsta nu am mințit cu nimic.
„E absurd să-ți dorești să ai o viață în afara mediului ăsta”
(Alexandra Cheroiu, 23 ani, Târgu Jiu)
Alexandra a terminat facultatea de actorie la începutul verii și se pregătea pentru admiterea la master. Am rugat-o să-și amintească ce așteptări avea de la facultate în urmă cu trei ani, când a dat admiterea la licență, și dacă ele s-au împlinit.
Credeam că știu în ce mă bag. Dar nu aveam nicio idee. Să fii student aici îți impune un anumit stil de viață. E ca și cum te înrolezi pentru trei ani. E atât de intens, că îți acaparează toată viața. În primul an de facultate aveam foarte mulți colegi cărora nu le convenea că nu au timp să iasă în oraș, că aveam weekendurile mereu ocupate, că n-aveam timp să mergem acasă, să ne sunăm mamele. Uneori nu aveam nici vacanțe. E absurd să-ți dorești să ai o viață în afara mediului ăsta. Sunt niște sacrificii pe care trebuie să le faci.
Față de acum trei ani, mi s-a zdruncinat tot ce credeam despre teatru, despre mine, ființa mea cu totul. Nimic din ce credeam eu că e cert nu a fost sigur, așa că am luat-o de la capăt cu căutările. Am trecut printr-o criză identitară, care mi-a prins foarte bine.
Avantajul în a fi student aici e că nu o să ți se spună niciodată că teatrul se face așa, într-un singur fel, după o rețetă. Aici profesorii îți prezintă diversele școli care au apărut de-a lungul timpului în teatru și te lasă să-ți alegi ce ți se potrivește mai bine. Asta e cea mai importantă lecție cu care am rămas după facultate: că poți să te formezi cum vrei tu.
Nu aș vrea să am un job într-un teatru de stat. Sigur, îți oferă siguranță, stabilitate. Dar mie nu-mi place politica din teatrele de stat. Mi-e foarte greu să mă conformez unor lucruri cu care nu sunt de acord.
„Nu vreau să renunț la visul ăsta”
(Cristina Bordeanu, 19 ani, Brașov)
Vara trecută a fost la Jurnior Summer University, o tabără făcută de organizația studenților din Babeș Bolyai, pentru elevii care trec din a XI-a în a XII-a. A fost ca un trailer pentru viața de student, ca să-ți dai seama unde vrei să dai la facultate. Eu am ales teatru, bineînțeles, și m-a cucerit o studentă din anul doi la actorie, care a făcut un workshop cu noi.
Tata a lucrat la opera din Brașov. Punea decorurile. Când eram mică, mergeam foarte des la operă. Imaginează-ți cum e pentru un copil de trei ani să se uite la „Vrăjitorul din Oz”, eram fascinată. La un moment dat mi-am făcut curaj și am vrut să particip și eu. Eram super hotărâtă să intru și eu în lumea aia, să fac parte din poveste.
Nu mă văd făcând altceva în viață. Chiar dacă nu intru acum, o să aștept un an ca să mai dau o dată. Nu vreau să dau la altă facultate și să renunț la visul ăsta.
„Nu e loc pentru noi”
(Katja Bauer, 20 ani, Baia Mare)
Sper ca facultatea să-mi dea mediul în care să-mi exploatez calitățile și să lucrez la defectele mele. Mi-ar plăcea mult să fac și un master și un doctorat în teatru, ca apoi să fiu profesor universitar la actorie.
M-aș angaja la un teatru de stat, dar știu care e situația actuală în ele, mi se pare foarte, foarte trist. Actorii bătrâni se țin de pozițiile lor, chiar dacă unii din ei nici nu mai apar pe scenă. Nu vreau să fiu rea, dar sunt atâția actori tineri, cu sete de muncă, cu dorință de a face lucruri, de a crea, dar nu e loc pentru noi.
Despre facultate am auzit că e foarte solicitantă, că nu-ți lasă timp liber pentru nimic. Pe mine nu mă deranjează, îmi place să lucrez la foc continuu, să fiu în priză.
Despre profi am auzit că sunt implicați, că nu vin la cursuri doar așa, ca să vină. Am făcut cu ei o săptămână de pregătire înainte de admitere și mi-a plăcut mult. Am făcut exerciții fizice, jocuri, tot felul de chestii ca să ne mai dezghețăm și să ne vadă și ei care, cum suntem. Ne-au dat și sfaturi pentru admitere: să fim deschiși, să exploatăm stările la maxim, să nu ne fie frică. Că și ei sunt la fel de emoționați și de curioși ca noi. Nu sunt niște zei, iar noi sclavii lor.
Totuși, am avut super emoții, îmi tremurau mâinile. Opriți-mă din tremurat! Dar mi-am luat un moment și am mers mai departe. Asta înseamnă să fii curajos, să te caci pe tine de frică și mergi mai departe.
Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.
Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna
Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
