Azi, când silueta Muzeului Țăranului Român (MȚR) se vede de sub schele și pânze ca un trup anesteziat pentru operație, pe un gard al șantierului se întind curate schițele și literele ascuțite, inegale ale primului director al instituției, artistul Horia Bernea. Într-una din pozele alb-negru de alături, Bernea cioplește capul unui manechin. Alături, dă indicații cu privire la aranjarea unei săli de expoziție. Pentru cei care iubesc MȚR, desfășurarea asta pare o promisiune că „spiritul de baricadă” al instituției va rezista.
În primele săptămâni de democrație, ideea unui muzeu care să readucă în clădirea de pe Kiseleff moștenirea etnografică a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș în locul Muzeului de istorie a Partidului Comunist părea un firesc gest de recuperare. Însă ceea ce Horia Bernea, etnologul Irina Nicolau și echipa lor aveau să facă în anii următori era mult mai mult de-atât: scuturau imaginea țăranului de clișee și-i arătau orășeanului bogăția lumii rurale, în toată simplitatea și vulnerabilitatea sa. În locul etichetelor și vitrinelor, muzeul îi propunea vizitatorului să caute și să desfacă de unul singur înțelesurile unui anume obiect. Din când în când, muzeul ieșea în stradă și căuta să intre în legătură pe gustate, pe ascultate, pe jucate cu oameni care nu trăiseră nicicând asemenea experiențe. Nu era mereu confortabil, dar era viu și cu folos.
În 1996, MȚR avea să fie ales drept Muzeul European al Anului (European Museum of the Year Award), performanță care n-a mai fost atinsă până-n zilele noastre de vreo altă instituție românească. „După opinia juriului, acest muzeu a atins cel mai înalt nivel în materie de prezentare estetică și face dovada, în concepția sa, de o calitate imaginativă rar egalată”, se arăta în motivația alegerii. Chiar și după dispariția lui Horia Bernea în 2000, apoi a Irinei Nicolau un an și jumătate mai târziu, după scandaluri, plecări și reașezări, spiritul muzeului continuă să locuiască aici, spune etnologul Ioana Popescu, care s-a aflat în echipa proiectului din primele zile și a creat Arhiva de Imagine a muzeului. Deși a crezut că pensionarea o va ține ceva mai departe de MȚR, revine întruna aici. Mai sunt atâtea de făcut.
Am vorbit cu Ioana Popescu despre ce înseamnă „să mănânci nori” la muzeu, despre munca, îndrăzneala, confruntarea, fragilitatea și joaca ce țin locul viu. Am pus apoi cuvintele sale în dialog cu cele scrise de Irina Nicolau în „Dosar sentimental”, un fel de jurnal „pe sărite” al primilor ani de MȚR scris împreună cu Carmen Huluță, și cu fotografiile din Arhiva de Imagine a muzeului.
Scena9: Revoluția v-a prins înregistrând.
Ioana Popescu: Bineînțeles, Irina a fost cu ideea scrisului. Ea stătea în casă și înregistra tot ce se întâmpla la televizor, fiindcă era Revoluția în direct. Iar noi eram pe străzi, fiecare încercând să facă ceva pentru a schimba lucrurile. Și ea a spus: „Când ajungeți acasă, consemnați cu toții!” Eram câțiva prieteni. Până la urmă ne-am adunat cu toții și a ieșit această carte [„Vom muri și vom fi liberi (prima carte despre Revoluție)”, antologie coordonată de către Irina Nicolau - n.r.], la hei-rup-ul Irinei. Cel mai minunat a fost când am lucrat la carte în sine, fiindcă ea a apărut inițial sub formă de samizdat, de carte manuală. Era o mașină care imprima pagină de pagină, pe care o găsisem în pivnița Muzeului Partidului. Pentru că era veche, scotea niște pagini minunate, inegale, cu scrisul mai șters, mai tare. Era ceva minunat. Pe urmă am făcut teancuri de foi pe pagini, de la pagina 1 la 200 sau cât erau. Și umblam unii după alții ca furnicile, adunând câte una, capsându-le. A fost o muncă de echipă, de noapte, când realmente am simțit prima oară că suntem un organism.
„Sfârșit de decembrie 1989. (...) La Institut lumea a înnebunit de tot. Noi nu ne sinchisim, pentru că lucrăm la carte. Ziua înregistrez, noaptea transcriu și dimineața șterg ca să înregistrez iar. Am în total opt casete. Speranța [Rădulescu] și Ioana [Popescu] lucrează și ele. Lumea nu vorbește decât despre teroriști. Sunt filtre pe stradă. Ceaușescu a fost împușcat, dar unii pretind că n-a murit.” - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Oamenii veneau către ceea ce a devenit proiectul Muzeului Țăranului Român pentru că „voiau să mănânce nori”. E o expresie pe care am găsit-o în „Dosarul sentimental” al Irinei Nicolau și pe care am regăsit-o inclusiv la generația care se ocupă acum de Arhiva de Imagine a Muzeului.
Sunt multe vorbe de-ale Irinei, transmise prin mine, prin alții.
Ce însemna să mănânci nori?
Să ieși din condiția ta de terestru și să faci lucruri extraordinare. Dar e o vorbă care se folosea frecvent la mine în familie. Presupun că era o vorbă de generație imediat postbelică.
„3 februarie 1990. Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? (...) Punem pe hârtie tot ce ne trece prin cap. Doamne, pentru ce n-am păstrat hârtia! Știu precis că Horia le numerotase și ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu. Muzeul Satului și Muzeul Țăranului - între ele visam să circule din oră în oră un microbuz.” - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Mi s-a părut că surprinde bine ceea ce dorea Muzeul.
Irina așa ne-a „corupt”, pentru că noi nu prea voiam să plecăm din locul ăla călduț [Institutul de Etnografie și Folclor - n.r.]. Eu terminasem Facultatea de Istoria Artei, practica se făcea în muzeu și au fost cele mai nefericite zile ale mele. Pentru mine, munca în muzeu era una de conțopist cu mânecuțe, ceva groaznic. Nu voiam în muzeu. Irina ne-a corupt cu argumentul că „acest muzeu va fi o baricadă”. Nici nu se încheiase bine Revoluția și ea ne spunea că vom face o baricadă culturală din muzeul ăsta. Așa a pornit și așa am încercat - Horia Bernea, Irina Nicolau și restul echipei - să facem muzeul ăsta. Programul muzeului a fost unul de baricadă, la fel și discursul său. Era o șansă unică.
Păstra deci ceva din spiritul Revoluției.
Da. Dădea complet peste cap tot ce însemna muzeografie până atunci, asumându-și toate riscurile și toate reacțiile posibile venite din partea muzeografiei tradiționale, conservatoare: „se vor strica obiectele”, „[exponatele] nu stau în vitrine”, „lumea vine și pleacă fără să învețe nimic pentru că nu există etichete explicative” și așa mai departe. Pentru că știau obiectele fragile, în propensiunea asta spre definitiv, spre idealul de „conservă egipteană”, [muzeografii] se străduiau să le înțepenească în forma în care fuseseră achiziționate. Or noi simțeam că obiectele astea sunt niște bucățele de viață, desigur rupte din contextul lor, dar ce pot fi recontextualizate în forme noi și pot comunica lucruri noi ca niște mici organisme vii. Asta era greu de articulat, pentru că erau două echipe cu concepții foarte diferite în același muzeu, lucrând în același proiect. Era dificil.
„Este greu să faci un muzeu fără etichete după ce vreme de un secol vizitatorul a fost educat ă primească informația în costul biletului. Acum vii tu să-i spui: închipuie-ți că ești într-o poieniță! Respiră adânc și privește cu bucurie împrejur! Într-o poiană nu te preocupă numele latinesc al veveriței, spui, uite o veveriță! Obiectele din muzeul nostru aparțin unei lumi tradiționale. Ce știi despre aceste lumi? Scormonește printre cunoștințele tale și încearcă să înțelegi! Cu siguranță știi o mulțime de lucruri.” - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Tensiunea asta s-a menținut și în anii următori?
Tensiunea a fost permanentă. Până la un punct, ea există și astăzi. (...) Diferența de viziune este permanentă. Dar nu suntem unici. Prima deplasare pe care am făcut-o în străinătate după '90 a fost pentru un stagiu în Franța, la Muzeul de Arte și Tradiții din Paris. Angajații de acolo trăiau exact același lucru: laboratorul de cercetare și nucleul de muzeografi erau într-un permanent conflict de idei și erau permanente negocieri pentru a putea duce muzeul mai departe. Așa că nu eram un caz izolat. Însă era un caz foarte special inițial, pentru că niciun muzeu din România nu avea un centru de cercetare în interior. Cercetarea o făceau și o fac în continuare muzeografii, dar e legată strict de obiect și de forma lui, de tehnică și așa mai departe, în timp ce contextul nu era cercetat niciodată. Acest laborator de cercetare a fost ceva cu totul nou și a siderat.
O altă problemă era reprezentată de plecările foarte dese: oamenii beneficiau de o bursă, de un stagiu în străinătate, și nu se mai întorceau. Cum era să construiți într-un astfel de mediu?
De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, nucleul care a pus osul de la început la muzeul ăsta s-a cam păstrat. Dar, pentru că muzeul în sine era un demers fascinant cu posibilități de viitor de toate felurile, pentru că Horia Bernea era un personaj extraordinar și foarte mulți tineri ar fi vrut să poată lucra măcar o vreme alături de el, pentru că Irina Nicolau era atât de cuceritoare și tinerii se lipeau de ea ca marca de scrisoare, veneau tot timpul tineri în acest muzeu. Care de care mai deștept, mai creativ, mai dornic de schimbare, mai dornic de „mâncare de nori”. Dar tocmai tinerii ăștia erau cei care ulterior își găseau tot felul de alte drumuri, pentru că nu știau încă bine ce vor. Veneau și plecau. O parte din ei au plecat la doctorate și după aceea au rămas în străinătate, dar au rămas în relație strânsă cu muzeul, ajută cât pot. Alții au plecat și s-au întors, dar nu s-au mai întors către muzeu. Era de așteptat într-un fel. Nu ne așteptam noi, dar de fapt e ceva absolut firesc.
Și fragilitatea asta pare parte din spiritul muzeului.
Da, și asta. În ultimă instanță, s-a stabilit de la început că, odată la șase luni, obiectele din muzeu vor fi schimbate cu obiecte echivalente. Deci instalația rămânea, dar obiectele se schimbau ca să nu obosească. S-a întâmplat până la un punct, pe urmă anumite obiecte s-au dovedit mult mai potrivite pentru ce aveau de spus în locul respectiv decât echivalentul lor din depozit și au rămas pe loc. Dar același lucru s-a întâmplat cu oamenii: au fost foarte folositori la un moment dat, fiecare în felul lor, după care muzeul a mers înainte și ei și-au găsit alt drum. Cumva cam asta a vrut muzeul și cu obiectele, și cu oamenii. Nu era nicio contradicție.
După ce ați început să lucrați la acest proiect, când ați simțit că se cristalizează bine ideea lui?
Eu am simțit foarte târziu. (Râde) Irina lucra mult cu Horia Bernea, discutau mult. Ea vorbea și ideile ieșeau din ea ca un șuvoi, nu și le putea stăpâni. Și dacă te strâmbai - ăsta era genul meu de reacție, când ea venea cu o idee care mă surprindea: „nu, asta-i prea de tot” -, zicea „A, nu-ți place asta? Uite alta!” Așa era în permanență. Bernea era și el un strâmbăcios și la început reacționa ușor retractil la ce spunea Irina. Ea scotea idei așa cum vorbea, Bernea nota sau nu nota și pe urmă el clocea, ca s-o spunem pe-aia dreaptă. Deci nici Irina nu știa bine ce se întâmpla. De unde inițial ne agitam, aveam tot felul de planuri, la un moment dat totul băltea. Până și Bernea stătea la el în birou și grifona pe hârtiuțe ori scriituri, ori desene, se sfătuia cu prieteni de-ai lui, artiști plastici, teologi, preoți care veneau la el, discuta cu unul, cu altul. Era un dever extraordinar la el în birou. Dar noi nu știam dacă el chiar pregătește ceva, chiar se gândește la ceva sau pur și simplu încearcă să amplaseze muzeul în lumea lui și face un fel de PR ad-hoc. De fapt el gândea, clocea, gesta și la un moment dat știa. Ne chema și în momentul acela lucrurile erau oarecum așezate. Sigur că, după aceea, fiecare încerca ceva în sala de care răspundea, se arăta și pe el însuși. Dar era ca și cum discursul ar fi existat de multă vreme: coerent, așezat. Nu știu care era sistemul lui de gândire, Irina era mult mai aproape de el. Dar lucrurile se petreceau cam în ritmul ăsta.
„Început de mai, 1990. Horia vine cu altă hârtie pe care sunt niște desene, numerotate de la unu la cinci. Uite, zice, organizarea muzeului poți s-o faci în cinci feluri. Îi spun că nu înțeleg, dar că mă voi strădui. Singurul lucru care îmi devine clar este faptul că Horia are un mod special de a vedea și a gândi lucrurile legate de muzeu. Oricum, cu totul altul decât al meu. De-a lungul celor zece ani, atunci când aveam puncte de vedere diferite, de cele mai multe ori înclinam să cred că el are dreptate și nu eu.” - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Din câte știu, munca fizică pentru amenajarea sălilor o făceau chiar oamenii muzeului.
O făceam chiar noi. A fost aceeași mare bucurie pe care am avut-o lucrând la carte în echipă. Până atunci lucraserăm în cercetare, băteam la mașină și dădeam un număr de pagini pe trimestru, că atât ni se cerea. Și acum aveam posibilitatea să ne băgăm mâinile până la coate în vopseluri, în zugrăveli, să batem cuie, să ne tăiem, să ne lovim, să cărăm, să avem idei. Încercam o anume culoare, nu ieșea, încercam altceva. De unde până atunci eram cumva pasivi, acum făceam lucruri. Și a fost o bucurie extraordinară. Și chiar era bătaie: toată lumea voia să facă lucrurile astea, toată lumea căra găleți, amesteca vopseluri. Bernea ne mai arăta din când în când cum se face și simțeam că l-am luat pe Dumnezeu de-un picior.
Puteți parcurge AICI un tur virtual al Muzeului Țăranului Român, aflat în prezent în consolidare și restaurare.
Erau și multe idei de evenimente, lucruri care se întâmplau în afara muzeului, unele înainte să fie deschis. Citeam despre o aniversare a 300 de ani de la atestarea Căii Victoriei pe care muzeul a pus-o la cale. Dumneavoastră ați făcut atunci un tort cu 300 de lumânări.
Tot ideea Irinei a fost. Și am zis: „Unde o să găsim un tort cu 300 de lumânări?” Zice: „Dar de ziua ta nu faci tortulețe?” „Păi tortulețe, dar ăsta trebuie să fie ceva enorm!”. „Faci unul mare…” „Dar nu-mi încape în cuptor, e un cuptor de aragaz. Și pe ce-l punem? Cum îl ducem?" „Nu știu, descurcă-te, fă-l din bucăți. Îl punem pe-o planșetă”. Într-adevăr, l-am făcut din bucăți într-o noapte, l-am pus pe o planșetă și a fost transportat așa, cu 300 de lumânări. Era surprinzător pentru lumea de pe stradă. Că mergeam în alai și cântau lăutarii, asta încă mai mergea. Dar aveam un tort imens cu lumânări, opream lumea pe stradă și le ofeream câte-o bucățică de tort. Și atunci voiau să afle de ce, pe cine sărbătorim. Asta într-adevăr a mișcat puțin oarecarele dezinteres al trecătorului, l-a făcut dintr-odată să deschidă ochii și să participe. Era ceva nou.
Prima oară am ieșit în stradă cu Foaia de Crăciun. Asta a fost într-adevăr cu totul neașteptat, pentru că am ieșit cu o căruță, cu un cal amărât adus din apropiere, cu niște colindători excepționali din Slobozia, descoperiți de etnomuzicologii noștri, de Speranța Rădulescu în primul rând. Cântau cu totul altfel decât te-ai aștepta să fie cântate colindele: gros, ca un regiment de bătrâni. Melodia era ritmată lent, trâgând de buhai și bătând din tobe. Pentru bucureștean, asta nu însemna colind. Un coleg de-al nostru, Gabriel Hanganu avea căruța plină de aceste foi lucrate tot de noi manual, făcute sul și legate cu sforicele, pe care le împărțeam lumii pe stradă. În spate erau acești bărbați care cântau relativ trist și băteau din tobe, după care venea alaiul nostru, cei ai muzeului, care eram oarecum stânjeniți pentru că ieșeam prima oară în stradă și umblam așa, destul de strânși unii în alții, în spatele căruței. Lumea care trecea era convinsă că e o înmormântare: mașinile claxonau, aprindeau farurile și noi mergeam cu „înmormântarea” noastră tot înainte. Pe urmă, când ne-am dat seama, am început să ne amuzăm, să râdem, și lucrurile s-au schimbat puțin.
„1992, în iarnă. (...) Puțin exasperat, Horia era alături de noi în toate «aiurelile» pe care le inventam. Din când în când ne mai opream. Oamenii veneau pe lângă noi și începeau să joace.” - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Apoi, tot la ideea Irinei, am tot ieșit cu diverse ocazii. Toată povestea asta a culminat cu „Muzeul misionar”. Acum e reinterpretată ideea, atunci era chiar muzeu misionar, în ideea că muzeul ar trebui să iasă în locuri necălcate de cultură și de muzeu, defavorizate: aziluri de bătrâni, spitale de copii, maternități și așa mai departe. Ceea ce s-a întâmplat până la un punct. Era foarte impresionant și simțeai realmente că se întâmplă ceva în sufletul oamenilor ălora când veneam cu muzeul într-o valiză.
Știu că un mare succes a avut atunci, la început, și un concurs de desene cu creta pe asfalt.
A fost aici, în curtea interioară. De la început, gândeam împreună cu Irina - ăsta a fost bâzdâcul meu - să avem o bucată de muzeu destinată copiilor. Îi spuneam „Copilarium” pentru că nu știam cum să-i spunem. Voiam să se întâmple acolo lucruri: pe de o parte expoziții pentru copii, pe de altă parte posibilitatea ca acești copii să participe la organizări de evenimente, să fie ei înșiși fermentul acțiunii. Acest spațiu s-a tot plimbat de colo-colo și până la urmă n-a existat loc pentru el. Dar s-a organizat această Școală a satului, care e destinată și adulților, și copiilor. Apoi au apărut atelierele de creativitate. Inițial, când nu exista spațiu pentru acest „Copilarium”, am zis: „Bine, dar de ce nu folosim curtea?” Aducem copii să facă desene pe asfalt. Și am avut o surpriză: o fetiță a desenat extraordinar pe asfalt. L-am văzut pe Bernea - el era juriul și se plimba printre ei - cum a rămas efectiv înțepenit în fața acestei fetițe care a desenat extraordinar. Ea a luat și premiul. Ulterior, mi-a fost studentă la Istoria Artelor, unde ea acum e asistentă. Am aflat ulterior că era nepoata unei pictorițe, deci ceva-ceva se transmisese.
Apoi a existat mereu această preocupare. Copiii au lucrat cu noi la toate acele prime acțiuni. La expozițiile noastre de fotografie copiii desenau ramele. Tâmplarul le făcuse niște rame simple din lemn și toți ne chemam copiii. Erau lăsați să picteze cum vor ei. Unii făceau puncte, alții scrijeleau, alții făceau zig-zag-uri. Ieșeau lucruri de-o creativitate și de-o sinceritate extraordinare, pe care le-am folosit multă vreme, până ce ramele de atâtea ori desfăcute și refăcute pentru expoziții n-au mai putut fi remontate. Lucrul cu copiii dă uneori niște rezultate surprinzătoare.
„1 iunie 1990. (...) A fost prima acțiune a muzeului, un lucru mărunt și deloc original. Făcut însă fără formalism și cu căldură. Gestul «adevărat» ne vom strădui să devină o caracteristică a muzeului nostru”. - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Ce mai încerca muzeul era să integreze ceea ce părea un soi de kitsch în săli.
Sunt două lucruri diferite. Pe de o parte, a fost ideea lui Bernea să integreze lucrurile urâte. N-are de-a face cu kitsch-ul, ci cu ceea ce se vedea urât în aceste săli: gura de hidrant, capacul metalic ce acoperea siguranțele, tot felul de cojeli de lemnărie, pe care a insistat să le lase așa sau, dimpotrivă, le-a exagerat: le-a tras o vopsea inegală pe deasupra sau le-a așezat într-o ramă și le-a scos în evidență. Ăsta a fost un tip de demers. Celălalt tip de demers a fost al Irinei - ei se completau extraordinar - care iubea kitsch-ul. Și îl studia, îl colecționa, tratându-l ca atare. Știa foarte bine ce este cu adevărat artă și ce este kitsch. Dar iubea kitsch-ul cu o iubire de copil, îl iubea ca pe un animal neajutorat. Se ducea în Piața Matache sau în Obor și cumpăra statuete oribile: balerine, țigănci, căprioare gingașe. Avea o vitrină Biedermeier superbă plină cu aceste orori. Le iubea, le reașeza, făcea instalații cu ele, discursuri muzeale. Irina n-a avut niciun fel de jenă de a așeza în muzeu kitsch-ul ca atare. Sala de care e unică responsabilă, care se cheamă acum Ferestre, are un dulap destinat kitsch-ului religios. Cred că niciun alt muzeu n-a îndrăznit, mai ales la vremea aceea. Bernea, un creștin practicant, dar cu o minte foarte deschisă, a acceptat acest dulap de kitsch-uri religioase. Nu numai că l-a acceptat, ci l-a considerat o armă, a considerat că prin dulapul ăsta muzeul militează pentru o biserică adevărată.
„1990, 1991, 1992. (...) Facem destul? Lucrăm suficient de repede? Greu de răspuns. Un lucru e sigur: nu sunt vremuri bune pentru ctitorie. Există în România un gol uriaș pe care, ca să clădești, trebuie să-l umpli cu trupul tău. Sau poate că e mai bine să faci peste el un pod, cu un picior în vremea lui Samurcaș și cu celălalt în locul de unde începe viitorul. Dar suntem atât de pricepuți să facem un pod? Și lucrăm destul de repede? Asta-i problema.” - Irina Nicolau, în „Dosar sentimental” (Irina Nicolau & Carmen Huluță, 2001)
Au fost două decenii și jumătate cu multe probleme, inclusiv în ceea ce privește alegerea unei conduceri a muzeului. S-a păstrat ceva din spiritul acela de început al locului?
Spiritul locului s-a păstrat extraordinar și în bine, și în rău. S-a păstrat acel tip de gând către articularea între obiecte, de gând spre ritmarea expunerii într-un anume fel, de gând pentru surprinderea vizitatorului. Rămâne în continuare ideea de a lăsa puțin vizitatorul să lucreze cu mintea lui, să nu i se dea totul mură-n gură. În grafica muzeului și a publicațiilor s-a păstrat foarte mult din ce instaurase Bernea la început. S-au mai păstrat relațiile dintre oameni. Asta e bine, pentru că rămâne o lume vie în muzeul ăsta. Dar efectele nu sunt întotdeauna pozitive: niciodată nu va fi liniște în muzeul ăsta, garantez. Permanent vor fi opinii divergente, permanent o să lupte fiecare pentru opinia lui.
Din păcate, de când nu mai e Bernea, nu există acea autoritate care să lase aceste lucruri să se încontreze și la un moment dat să tranșeze. Acum oricine ar încerca să tranșeze primește o labă peste gură, pentru că nu are acea autoritate extraordinară pe care-o avea Bernea. Lucrurile se vor mișca în continuare. Când se va reinstala expunerea muzeului vor fi încontrări cu sânge, după părerea mea. Dar abia le aștept, sunt sigură că va ieși ceva bun, pentru că în lupta asta între „Copiem totul după cum a fost” și „Am înțeles ce trebuie să fie și mai intervenim” va fi o luptă serioasă. În sensul ăsta eu zic că s-a păstrat mult din spiritul vechi al muzeului, instalat de Bernea și de Irina. În plus, e un anume fel de a se trata oamenii între ei, și asta vine de la Irina cu siguranță: un anume fel nu de a ne bate pe burtă, ci de a ne cunoaște mai intim, mai adânc. Știm unii despre alții o mulțime de lucruri, și bune și rele, și despre familia noastră, și despre ce plănuim, și despre cum ne-am certat cu o seară înainte cu soacra și a doua zi nu mai putem participa la conferința asta, pentru că ne simțim apăsați. Există un fel de a lucra care s-a păstrat de atunci și care sper să dăinuiască.
Care e relația dumneavoastră acum cu Muzeul și mai ales cu Arhiva de Imagine?
Mă gândeam la asta venind încoace, gâfâind. M-am pensionat în ideea că în sfârșit o să mă relaxez și o să respir. De ani de zile îmi tot fac proiecte de pensie: mi-am cumpărat un război de țesut și am învățat să țes; am început să învăț limba greacă. Irina era grecoaică, vorbea grecește și a încercat să mă învețe printre picături. Stăteam de vorbă, doar că eu eram cu băieții mici alături, preșcolari la vremea aceea, Irina ne vorbea și peste două zile eu de-abia dacă eu știam cum se spune „mama”, iar băieții mei ciripeau grecește, așa că m-am ofticat și-am renunțat, mi s-a părut că asta e o „neobrăzare” peste măsură. Acum pot să învăț grecește, pentru că în sfârșit m-am pensionat. Între timp, mai fac puțin sport ca să nu îmbătrânesc cocoșată. În rest, abonamente, concerte, operă... Am zis că e arhi-suficient cât să-mi umplu timpul. De fapt, relația cu muzeul e departe de-a se fi încheiat: permanent se întâmplă ceva, o ședință, un consiliu, primesc telefon și stăm de vorbă cum e bine să facem mai departe. Cu Arhiva am eu de lucru în continuare pentru că am lăsat niște lucruri neterminate și chiar trebuie să le duc la capăt. Între timp, au apărut finanțări la niște aplicații mai vechi și n-am încotro, sunt în proiecte. Deci relația cu muzeul e mult mai strânsă decât o doream eu, dar mă bucură. Oricum sunt la mine acasă aici, e aproape același lucru cu munca acasă.
„Un muzeu liniștitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenția asupra sensurilor profunde ale vieții și ale morții. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obișnuit, depășesc condiția lui.” - Horia Bernea („Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare)
Foto main: D. Dinescu
Fotografii din Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român
