Prietenia e pretext pentru vicii.
Ok. Poate că nu e 100% adevărat, dar cred că toate obiceiurile care-mi fac rău în viața asta le-am învățat de la prieteni. Mă refer la fumat, băut, stat noaptea târziu pe internet fie jucând jocuri (în adolescență), fie urmărind podcasturi (în prezent). În același timp, pot să zic că toate obiceiurile care-mi fac bine tot de la prieteni le-am învățat: citit literatură, văzut filme de autor, scris povestiri etc.
Locuiesc de aproape unsprezece ani în București și mi-am dat seama că sunt cel mai apropiat de oamenii din Motru, orașul meu natal. Toți am plecat în alte orașe, pentru că n-avea nimeni chef să lucreze la o mină de cărbune. Câțiva dintre ei au plecat mult mai devreme decât mine, câțiva au venit mai târziu. E un sentiment de acasă care se creează cu vechii prieteni. Dar poate să fie și nasol. Poți să devii refractar la orice înseamnă nou, dacă te izolezi într-o fortăreață familiară.
Eu m-am dus la facultate, am făcut și un master, iar pe lângă asta lucrez de peste șapte ani la același job. Am cunoscut mulți oameni de care m-am apropiat. Cu unii m-am și împrietenit, de alții m-am despărțit eu de ei, ori ei de mine. Tind să cred că atunci când se termină o relație de prietenie doare mai tare decât atunci când se termină o relație de iubire. Sau cel puțin la fel de mult.
Sunt puține lucruri care îmi plac mai mult în viață decât o conversație cu prietenii mei.
- Bă, ar trebui să ieșim și noi la o cafea, zice Radu și ia o gură de bere.
Suntem în barul nostru preferat și vorbim despre aceleași lucruri. Pentru a nu știu câta oară. Cu noi mai sunt alți doi prieteni. Toți îl așteptăm pe Tavi. Mereu întârzie. Probabil aveți și voi pe cineva pentru care zece-cinșpe minute durează două-trei ore. Între timp vorbim din nou despre nu știu ce întâmplare din liceu.
Chiar dacă Tony Soprano zicea că „îți aduci aminte când” e ce mai joasă formă de conversație, îmi place foarte mult repetiția poveștilor. Discuțiile cu prietenii vechi sunt ca niște melodii pe care nu te saturi să le asculți ani în șir. Nu sunt multe de melodii așa.
Beau și eu o gură de bere și îi zic lui Radu:
- N-aveam nicio șansă să ieșim la o cafea.
Râdem amândoi, apoi Radu zice:
- Alcoolul ne face persoane mai plăcute, ce să ne spunem la o cafea? Ce crezi că aș vrea să vorbesc io cu tine la cafea?
Râdem din nou.
Până și discuția asta am mai avut-o. Chiar săptămâna trecută. Frecvența acelorași discuții s-a mărit de când am aflat că Ștefan – tot un prieten din Motru – urmează să aibă un copil și să plece din țară. Cât de curând. Poate că discuțiile despre aceleași nimicuri sunt felul nostru de-a face față pierderii. Cine știe?
Motivele pentru care poți să te împrietenești cu cineva sunt atât de diferite. Când ești copil poți să te împrietenești cu cineva pentru că aveți amândoi aceeași înălțime, vorba lui Seinfeld. Între douăzeci și treizeci de ani mi se pare că motivele sunt atât de pestrițe, încât am simțit nevoia să le cataloghez. Așa că m-am hotărât să fac un inventar al prieteniilor pe care le-am trăit de când am plecat din Motru.
Nae – prietenul din facultate
Prima chestie pe care am observat-o la Nae a fost că era mult mai bine îmbrăcat decât mine. Purta cămăși băgate în pantaloni de stofă sau blugi mai eleganți + pantofi pe care eu i-aș fi purtat doar la nuntă. Avea ochii albaștri și o față cu trăsături de actor din vechiul Hollywood, gen Paul Newman, James Dean etc.
Până să fac cunoștință cu el l-am judecat și detestat teribil. Cine se credea să vină atât de bine îmbrăcat la cursuri? Apoi, pe toată perioada facultății, am devenit cei mai buni prieteni. Aveam în comun aceleași filme, cărți, chiar și muzică. Discuțiile noastre erau un spectacol de entuziasm juvenil. „Mamă, să vezi, am citit Detectivii Sălbatici de Bolaño, frate, tu știi cum e?!”. Lucruri de felul ăsta. Încercam și analize pe text. Rareori avea sens ce spuneam, de multe ori era un delir pseudo-hermeneutic, dar măcar ne ținea într-un fel de competiție amicală foarte productivă pentru sufletele noastre ahtiate după povești.
Acum eu și Nae nu mai suntem prieteni. Nu știu de ce. Pur și simplu n-am mai vorbit de vreo trei ani. Nu a fost deloc o fază asemănătoare cu cea din The Banshees of Inisherin, când (spoiler!) Brendan Gleeson îi spune lui Colin Farrel că nu mai vrea să fie prietenul lui. De ce? Pentru că e plictisitor. Asta după ani de zile în care au fost prieteni foarte buni. Se pare că I Just Don't Like Ya No More poți să-i spui și unui prieten, nu doar iubitei/iubitului.
În fine, cred că mulți dintre noi își aduc aminte de cineva de care era foarte apropiat în facultate, iar acum trebuie să verifice dacă-i mai are numărul de telefon sau dacă mai sunt prieteni pe Facebook.
Geo – prietenia ca psihanaliză de nivel amator
Da, prietenia autentică dintre un bărbat și-o femeie există. E rară, dar există.
În liceu am fost la profilul filologie. Eram trei băieți și douăzeci și nouă de fete în clasă. Mă înțelegeam foarte bine cu ele. Poate cu mult mai bine decât se înțelegeau ele între ele. Însă cu nicio colegă nu mi-a făcut atât de multă plăcere să pierd timpul și să vorbesc nimicuri existențiale mai mult decât cu Geo. Prieteniile care se nasc ca urmare a unui eșec sentimental pot fi foarte durabile. Între noi n-a mers vrăjeala, cum zice poetul Gării de Nord din Filantropica, însă a mers prietenia.
Am văzut la un moment dat o memă care descrie exact relația mea cu Geo. Erau doi tipi la o masă într-un bistro, iar textul suna cam așa: „Ce-i prietenia dacă nu psihanaliză de nivel amator?”
Cu Geo am discuții profunde despre familie, traume și diferite variațiuni de relații eșuate. Toate discuțiile astea încep pe cel mai serios ton și de obicei se termină într-un hohot de râs. Amândoi râdem atât de tare încât ar trebui să plătim un spor pentru siguranța timpanelor atunci când ieșim în public. Să ai pe cineva cu care să te simți confortabil să spui ceea ce nu ar trebui să zici e magic. Și gratis.
Gratis? Până la un punct. La un moment dat Geo mi-a zis că e foarte bucuroasă că suntem prieteni atât de buni. Atunci mi-am amintit de ce spunea Jokerul din filmul Batman: dacă ești bun la ceva, niciodată să n-o faci gratis. Așa că am încercat să monetizez prietenia noastră. I-am zis să-mi dea trei sute de lei pe lună dacă mai vrea să fim prieteni. Verific constant homebank-ul. Fără succes.
Lari – Writing Buddy
Când scrii ficțiune există riscul să stai prea mult în capul tău și să te rătăcești acolo. E bun paragraful ăsta sau e o mizerie? Oscilezi mereu între acești doi poli. Așa că ai nevoie de cineva care să fie în stare să-ți zică cu toată onestitatea ce nu funcționează în text. Pentru că ce e bun știi și tu. Cred că tuturor celor care scriu li s-a întâmplat măcar o dată să se îndrăgostească de propriile elucubrații. Pentru a scădea șansele de-a încerca să le publici e nevoie de un writing buddy. E nevoie de un Lari.
Dar mai întâi o mică poveste.
Am fost să văd filmul unui debutant. Tipul ăsta își investise toți banii într-un lungmetraj. El l-a finanțat, el a scris scenariul el a regizat și ghici ce?, tot el a jucat rolul principal. Pe tot parcursul celor două ore de peliculă n-am putut să scap de sentimentul că autorul n-a avut niciodată parte de un prieten care să-i spună adevărul despre cât de slab e scenariul. Mi-a lăsat impresia că e prima încercare din viața lui de-a scrie ceva. O încercare de vreo patru sute de mii de dolari. Deși filmul a fost distribuit prin cinematografele din toate mall-urile a fost atât de slab încât nici măcar glume pe seama lui nu s-au putut face. Atât de repede l-a uitat publicul.
Când am ieșit din cinema am fost foarte recunoscător că am un writing buddy ca Lari. Șansa a făcut să mă împrietenesc cu el în 2015, când nici măcar nu visam să public vreodată ceva. Dar îmi plăcea enorm să scriu. Fără un scop, așa, pentru mine. Lari era deja scriitor consacrat. Eram unul din fanii lui. Mi-am făcut curaj să-i trimit un text.
Mi-a zis că i-a plăcut și m-a luat amețeala de la bucurie.
Când i-am trimis al doilea text mi-a zis:
- Trimite, că citesc, da’ nu-ți zic nimic, e bine că scrii.
Peste ani de zile mi-a citit manuscrisul de la A râs și tata. Mi l-a dat înapoi mult mai bun. Mi l-a dat înapoi roșu de tăieturi și sugestii.
Tudor – prieten & coleg de corporație
Lucrez în industria jocurilor de noroc online. Între nonexistență și vinovăție aleg vinovăția. Cel puțin deocamdată. Doar că de șapte ani și jumătate trăiesc în același „deocamdată”.
Motivul principal pentru care am rămas la jobul ăsta sunt colegii. Aici mi-am trăit al doilea liceu. Majoritatea angajaților din departamentul meu sunt tineri între douăzeci și treizeci de ani. Sunt pasionați de urmărit evenimente sportive și de pariuri. Când m-am angajat aici abia dacă știam că există pe lume și alte sporturi în afară de fotbal. Și, cu toate astea, n-aș fi crezut niciodată că te poți simți atât bine într-un loc plin de oameni cu care ai prea puține lucruri în comun. N-aș fi crezut niciodată că mă pot împrieteni cu Tudor. Câteodată ai nevoie să râzi la aceeași glumă de autobază și legătura s-a format. Nimic altceva nu mai contează, nici măcar opțiunile politice. Însă legătura asta se poate destrăma rapid când cineva avansează în carieră.
Când am fost avansat ca team leader m-am temut că n-o să mai pot fi prieten cu Tudor. Însă am avut noroc, pentru că și-a dat demisia. Nu, nu ca să salveze prietenia noastră. Pur și simplu a găsit o ofertă mai bună în altă parte.
Marcel – prieten nou
Există șanse mari ca un prieten nou să nu aibă aceleași vicii ca tine și, totuși, să vrei să ieși în continuare cu el. Apoi vine momentul ăla în care tu îți iei o bere, iar Marcel – noul tău prieten – își ia un ceai. Tendința ta e să-l înjuri de mamă. Apoi realizezi că vă cunoașteți de prea puțin timp și ar putea interpreta greșit. Iar tu nu vrei să interpreteze greșit pentru că vrei să te mai vezi cu el.
E mult mai greu să-ți faci prieteni la 30+ decât în copilărie. Desigur, pe un prieten nou nu poți să-l înjuri din prima. Dar ăsta poate să fie unul dintre motivele pentru care ieși la ceaiuri cu el.
De asta ies în continuare cu Marcel. Să-i zic la un moment dat ceva de maică-sa și-apoi să-l strâng în brațe.
Mă opresc aici cu inventarul prieteniilor. Mă opresc cu o senzație puternică de bucurie, recunoștință și melancolie. Pentru că oamenii despre care am scris m-au adus mai aproape de cine sunt eu cu adevărat. Pe lângă asta, mai cred că prietenia are o forță regenerativă. Poți să nu mai vorbești cu cineva ani de zile, să crezi că persoana respectivă a dispărut complet din viața ta, apoi să te întâlnești accidental cu el/ea și să stai de vorbă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Deocamdată nu am experimentat așa ceva, dar am văzut în filme.
Mai zic doar că în perioada în care am lucrat la articolul ăsta m-am dus într-o librărie și am deschis o carte la întâmplare. E vorba despre Un om sub semnul întrebărilor de Eugène Ionesco, o carte de interviuri și eseuri. Am deschis volumul, am citit neîntrerupt vreo zece minute, apoi am dat peste următorul pasaj și mi s-a tăiat respirația: „Ce-aș mai putea să vă spun? Pur și simplu că sunt mulțumit de a fi alături de dumneavoastră și că mica și singura consolare în fața marii nefericiri de a fi fost născut este totuși prietenia.”
