În luna martie a acestui an, forțați de împrejurările pandemiei COVID-19, mulți dintre noi și-au întors privirea spre interiorul propriei case, căutând să-și redescopere un acasă. Măsurile de izolare și restricționare a circulației i-au înghețat pe unii într-un provizoriu acasă departe de casă, în lume, fără a putea să traverseze granițele spre acasă cel originar. Închiși în cartiere, obligați să parcurgem aceleași câteva drumuri, am descoperit noi moduri de a ne privi spațiul construit și locuit.
În aceeași lună, antroplogul Vintilă Mihăilescu a încetat din viață. Profesor universitar, publicist, director de muzeu și, după cum o spun discipolii lui, formator de școală, Mihăilescu lăsa în urmă un volum nepublicat, care a apărut, însă, recent, la editura Igloo: Acasă în lume.
Cercetarea începută în 2001, ca prim proiect de antropologie vizuală din spațiul românesc care se apleca asupra locuirii, a fost demarată de Vintilă Mihăilescu, Ioana Tudora și Maria Grecu în 2001. Scopul inițial era documentarea fotografică a transformărilor spațiilor de locuit din urbanul și ruralul românesc post-1990, precum și a rămășițelor perioadei anterioare. Proiectul a continuat și după ce bursele doctorale ale echipei s-au încheiat și a fost animat o dată în plus în 2006, cu prilejul unui dosar despre locuire, în contextul migrației academice, la care au contribuit o parte dintre cei care semnează texte în volumul publicat de Igloo. Echipa completă îi include pe Gruia Bădescu, Alec Bălășescu, Maria Grecu, Iulia Hașdeu, Bogdan Iancu, Gabriela Leonida, Raluca Nagy și Cătălina Tesăr. În cei aproape 20 de ani de documentare, autorii au strâns mii de imagini în căutarea lui acasă: oameni, lucruri, cartiere, fațade.
„Locul este identitar! Îți schimbi locu’, îți pierzi norocu’ – avertizează înțelepciunea populară. Dar ce mai înseamnă locul, în condițiile în care tinerii de astăzi s-au mutat deja masiv în virtual, conviețuind în rețele sociale ubicue și mondializate, care dematerializează legăturile sociale?” E o întrebare esențială într-o perioadă care ne-a forțat să recunoaștem casa drept „obiect social total”. Locuim întrupat, fizic, dar și senzorial, afectiv, rațional, socializând dincoace și dincolo de granițele porților și zidurilor.
„Acasă în lume este o culegere de povești. Spune-mi cum locuiești ca să-ți spun cine ești… Orice casă are o poveste de spus, despre ea și deci despre ei. Poți deci să citești o casă și poți să imaginezi o poveste despre acasă. Dar sunt aceste povestiri ale casei cu adevărat posibile, este posibil ca ele să fie adevărate?” Citiți mai jos câteva astfel de povestiri, extrase din Acasă în lume.
Acasă, în lume
Avem, se pare, toate motivele să considerăm casa drept un „obiect social”, care necesită și legitimează o „thick description” (Geertz, 1973) de sine stătătoare: o etnografie temeinică a casei este o bună intrare în înțelegerea unei colectivități sociale locuitoare în orice colț al lumii. În ceea ce privește însă realitatea socială a lui acasă, lucrurile sunt mai complicate. În cele de mai sus, am menționat câteva caracteristici și am precizat faptul că, dacă o casă poate fi expresia unei generalități sau norme socio-culturale, acasă nu poate fi decât expresia unei individualități, chiar dacă înscrisă și ea într-un context social determinat. Am eludat însă întrebarea fundamentală: când, cum și de ce acasă se desprinde de casă, constituind înfățișări complementare ale aceleași construcții? A existat acasă dintotdeauna și pretutindeni sau și-a câștigat ea autonomia față de casă doar în anumite contexte istorice? O istorie comparativă a conceptului de acasă ne-ar fi foarte utilă, dar, din câte știu eu, nu există așa ceva. Putem doar să bănuim că, în deplinătatea distincției sale, acasă presupune atașamentul afectiv de casă: He entered in his house. His ‘home’ no more, For without hearts there is no ‘home’ – spunea Byron. De asemenea, este plauzibil ca, istoric vorbind, acasă să fi câștigat în semnificație și importanță odată cu conturarea și cultivarea sentimentului de intimitate și de stabilitate confortabilă. Dacă așa stau lucrurile, se pune o altă întrebare: unde se termină „simpla” teritorialitate și unde începe această teritorialitate afectivă suplimentară pe care o reprezintă intimitatea? „Intimitatea, temeiul lui acasă (chez-soi), nu se reduce la interior și la privat. Nevoia de extindere a spațiului familial (domestic) constituie o aspirație profundă care se traduce prin aproprierea exteriorului (ansamblu de spații exterioare alese sau practicate), fie că este vorba despre cartier, despre natură sau despre cafenea. Nici opoziția dintre în afară și înăuntru, nici aceea dintre public și privat nu permit cuprinderea integrală a spațiului de referință, a locului unde locuiești, a lui ‚acasă’ (chez-soi). Dacă spațiul domestic este un spațiu prim, adică, prin analogie cu numerele prime, un teritoriu indivizibil, un spațiu ireductibil al lui acasă, atunci acesta trebuie extins la spațiul care conține referințe constitutive ale acestei identități spațiale” (Mathieu et al., 2004). „Vecinătățile” despre care am vorbit sunt ipostaze și formulări ușor diferite ale acelorași „extensii” ale casei.
Pe de altă parte, la fel de probabil este și faptul că același acasă a pierdut și pierde din importanță și semnificație pe măsură ce mobilitatea și „fluiditatea” au devenit principalele deziderate ale vieții sociale. În aceste condiții, Heidegger ajunge chiar să se întrebe dacă „în felul acesta locuințele (mai) poartă în ele chezășia că se petrece o locuire?”. Complementar înțelepciunii țărănești, care ne avertiza în legătură cu riscurile părăsirii locului tău, un folclor postmodern ar putea să ne spună ceva de genul acesta: De stai tot p’un loc‚ N’o să ai noroc! Mai simplu, am putea să ne referim la fel de bine la sloganurile publicitare deja existente și cu care ne învăluie mass-media: Simte-te acasă oriunde în lume!, pe de o parte, dar și la marketizarea calităților unui acasă al tuturor visurilor prin reclame de genul De la casă la Acasă.
De fapt, se pare că ambele chemări, ambele tendințe coexistă în prezent în fiecare dintre noi, doar că în proporții și moduri diferite.
Și totuși...
Și totuși, apartenența identitară la un loc, la un spațiu, fie el și de împrumut sau trecător, dar locuit astfel încât să devină o locuință, se află înscrisă profund în inconștientul tuturor. Ne dăm seama de aceasta doar atunci când îl pierdem, când riscăm să „murim de bloc”. În registrul psihic al interiorității noastre, această lipsă a locului, a lui acasă, poate deveni patogenă în cazurile de dezrădăcinare ale exilului – și nu numai. „Ceea ce a atras cu insistență atenția mea” – mărturisește psihiatra braziliancă Rajaa Stitou – „au fost plângerile repetate ale acestor pacienți insistând uneori dramatic asupra acestei dificultăți de a locui departe de casă, prin care se manifesta o întreagă bulversare a unității iluzorii, dar necesare în care se adăpostește identitatea. Aceste plângeri ne fac să înțelegem că sentimentul de acasă, care permite deplasarea fără teamă de rătăcire, este uneori amenințat în așa măsură încât pământul străin nu mai este un spațiu de locuire ci un loc al angoasei și al răului existențial” (Stitou, 2005). Și Stitou își ilustrează spusele cu o cazuistică impresionantă a acestui mal de vivre.
Într-o carte devenită de referință, intitulată în mod sugestiv Nesting, Sarah Robinson ne aduce aminte că, în trecut, „locurile nu erau mărfuri, erau contexte dense de istorie-trăită-împreună, precum și o sursă a identității personale”. Altfel spus, locul începe să piardă din consistența sa existențială din momentul în care devine spațiu de locuit tranzacționabil, devine marfă pe o piața curentă a imobiliarului. În prezent, continuă Robinson, „mediul nostru înconjurător reflectă ceea ce am ajuns să credem despre relațiile noastre și despre noi înșine: faptul că totul este în-loc-uibil, ecoul palpabil al solipsismului cartesian. Mediul natural, cultura locală și paternurile sociale, cândva factori dominanți în modelarea specificului unui loc, sunt în prezent doar condiționări marginale... Dislocați din țesutul comunității, oamenii sunt forțați în mod curent să pornească da la tabula rasa, o normă dintre cele mai insidioase deoarece este echivalată cu libertatea”: libertatea de-localizării.
Putem deci – și cred că trebuie – să ne punem, în aceste condiții, problema responsabilității sociale și nu doar pe aceea a descrierilor și interpretărilor sociologice. Pierderea „locului” nu este doar o schimbare socială, ea poate fi și un rău social. Constatările de genul celor de mai sus „ne impun o serie de întrebări privind statutul spațiului amenajat (peisager, agricol, rural, urban) local, deci contextualizat. (...) Este (deci) legitim să ne întrebăm dacă apartenența la un orizont local nu este una dintre condițiile necesare edificării a ceea ce ne constituie ca oameni” (Choay, op. cit.). Mai mult, cred că ar trebui să mergem chiar un pas mai departe, spre registrul eticii și al normelor, acolo unde este angajată responsabilitatea noastră de oameni locuitori ai Locuinței noastre prime, ai Pământului, îngrijindu-l. Pe urmele lui Henri Lefebvre, putem să ne întrebăm dacă, delocalizat și dispersat în spațiul planetar, omul actual nu ar trebui să-și asume acest spațiu, încercând să-l domesticească? „Astăzi, o transformare a societății presupune posesiunea și gestiunea colectivă a spațiului prin intervenția permanentă a ‘celor interesați’, cu interesele lor multiple: diverse și chiar contradictorii. Deci confruntarea” – constata Lefebvre. Este necesar așadar ca, „într-un orizont de timp la limita posibilului, să producem spațiul speciei umane, ca o operă colectivă (generică) a acestei specii, să creăm (producem) spațiul planetar ca suport social al unei vieți cotidiene metamorfozate” (Lefebvre, 1974).
Acasă, în Lume...
Încorporare și îngrijire
Dincolo de amintiri, casa natală este fizic înscrisă în noi. Ea este un grup de obişnuinţe organice. În această comunitate dinamică dintre om şi casă, în această rivalitate dinamică dintre casă şi univers, suntem departe de orice referire la simplele forme geometrice. Casa trăită nu e o cutie inertă. Spaţiul locuit transcende spaţiul geometric. Reveria se întoarce să locuiască în desenul exact.
Locuirea nu se petrece doar la nivelul conștientului, al senzațiilor, reprezentărilor, sentimentelor sau amintirilor: la locuire participă și corpul ca atare, casa fiind astfel în-corporată în ceea ce devenim încorporând-o. „Judecata imediată asupra caracteristicilor unui spațiu reclamă întregul nostru simț încorporat și existențial”, dincolo de aportul specializat al celor cinci simțuri aristotelice – afirmă arhitectul Juhani Pallasmaa (2014). Pe scurt, consideră acesta, luăm act de atmosfera unei case prin întregul nostru corp. Prin locuire, acasă nu este doar o reverie a sufletului, ci și o plasare a corpului, „un grup de obișnuințe organice”, spune Bachelard, care încorporează spațiul casei: oricine se mută constată, inițial, că întrerupătorul de lumină nu mai e la locul lui. Dar, după cum constată același Bachelard, cuvântul „habitude” este un cuvânt „prea uzat ca să vorbească despre această legătură pasionată între corpul nostru care nu uită şi casa de neuitat”. Iar termenul românesc de „obișnuință” este și mai îndepărtat de sensul unitar al locuirii. Această „obișnuință” se referă, de fapt, la actul habitării: habitat – habiter – habitude. Iar aceste „habitudes”, aceste obișnuințe ritualizate, sunt „organice”, adică fapte ale corpului, sunt în-corporate în așa măsură, încât ne putem întreba (fără rost...) dacă omul locuiește sau este locuit.
Putem recurge însă la termenul românesc de îngrijire, mișcându-ne deci liber în ecumena lingvistică a reveriilor casei. Căci îngrijirea despre care ne vorbește limba noastră vernacular-țărănească este însuși faptul tradițional al con-locuirii, este un grup de obișnuințe în-corporate, de gesturi îngrijorate prin care îi purtăm de grijă casei noastre, îngrijind-o și aducând-o astfel neîntrerupt acasă, adică... chez soi. „În acest sens – constată antropologul britanic Adam Drazin (2001) după ani de teren în blocurile comuniste din Suceava –, îngrijirea poartă în sine seminţele propriei sale raison d’être, mai ales în context domestic, deoarece a îngriji este, prin sine, o construcţie a domesticităţii îngrijite”. A spus-o, în felul său, și Bachelard: „Obiectele astfel răsfăţate se nasc într-adevăr dintr-o lumină intimă; ele urcă la un nivel de realitate mai înalt decât obiectele indiferente, decât obiectele definite de realitatea geometrică. Ele propagă o nouă realitate de a fi. Îşi iau nu numai locul lor într-o ordine, ci o comuniune de ordine. De la un obiect la altul, în odaie, treburile gospodăreşti ţes legături care unesc un trecut foarte vechi cu ziua cea nouă. Gospodina trezeşte mobilele adormite.” Aceste „treburi gospodărești” (soins ménagers, soins du ménage) nu sunt altceva decât gesturile „îngrijirii”.
Acum câțiva ani, am auzit la Paris o înduioșătoare poveste a îngrijirii. Autorităţile Parisului ceruseră unor specialişti în ştiinţe sociale să facă un soi de training cu responsabilii locali, pentru a-i ajuta în gestionarea problemelor tot mai ciudate cu care se confruntă aceştia în relaţiile cu proaspeţii imigranţi din Est. O colegă de-a mea stabilită la Paris a fost confruntată cu următoarea situație: Nu ştim ce să mai facem! E o femeie din România, foarte cumsecade altminteri, care a venit de câteva luni şi care, în fiecare duminică dimineaţa, scoate covorul din casă, îl aşază pe iarba din faţa blocului şi începe să-l spele cu apă şi săpun. Noi ce trebuie să facem? – au întrebat-o un poliţist de proximitate şi un administrator de HLM. Când mi s-a povestit această întâmplare, mi-am adus aminte de vecina mea, femeie de peste 60 de ani, originară de la ţară, care periodic scoate toate covoarele în curte şi le spală cu îndârjire ore în şir, deşi nora sa are o spălătorie modernă la colţul străzii. Dar, după cum remarca şi Adam Drazin, „numai când trăiesc satisfacţia de a fi bătut covoarele, când simt durerea de spate provocată de această practică, femei şi bărbaţi deopotrivă ştiu că au făcut cu adevărat curat. Cu alte cuvinte, au scos mizeria din casă.”
Au scos „mizeria” din casă? Au făcut „curat”? Ne aflăm în plină ordine cosmică: curat-murdar, pur-impur, sacru-profan... Îngrijirea este, de fapt, sacralitatea măruntă a locuirii. A locuirii casei, dar și a lumii în care locuiești: „în timp ce termenii ‘curăţenie’ şi ‘îngrijire’ sunt adesea folosiţi pentru descrierea casei, tot ce este dincolo de uşa de la intrare este descris ca fiind murdar”, de la străzi la politică – constată Drazin. La extrema cealaltă a casei locuite rămân oamenii fără căpătâi și spaţiile sălbatice, neîngrijite, abandonate, maidane şi no man’s land-uri. Îngrijirea, cu delimitările sale dintre „curat” și „murdar”, este și geografie simbolică a spațiilor urbane.
„Curățenia” este însă și istorie practică, încorporată. Iluminismul, de pildă, şi-a purtat lupta sa de modernizare a satelor pe acest front al curăţeniei, încercând să impună prin „igieniști” – ne spune Constantin Bărbulescu (2015) – noua ordine a igienei şi să alunge astfel mizeria din case, murdăria din corpuri şi superstiţiile din mintea acestor oameni ai trecutului. Progresul s-a practicat deci la firul ierbii, prin schimbarea criteriilor şi practicilor de curăţenie, obligând oamenii să treacă de la primenirea țărănească la igiena orășenească. „Curăţenia şi progresul sunt adesea analizate ca aspiraţii discursive şi, astfel, rupte de experienţa oamenilor. Prin contrast, ele pot fi văzute ca activităţi creatoare, ale căror înţelesuri stau în mâinile oamenilor” – precizează Drazin, constatând „manualitatea” practică a acestor aspirații la subiecții săi din Suceava. „Curăţenia şi progresul se află în centrul relaţiilor de orice fel în locuinţele din Suceava. Aceasta se întâmplă de mult timp, ca parte a unui exerciţiu de reordonare a lumii prin dezvoltare mai degrabă organică decât abruptă.” Obiectele şi amenajările generaţiilor succesive devin, pe rând, „vechi”, „murdare”, „urâte”, poluând simbolic noile reprezentări ale ordinii domestice şi trebuind să fie deci eliminate. Astfel, „vechile case degradate sunt catalogate drept urâte, în timp ce noile construcţii devin modele estetice de netăgăduit” –, constată arhitecta Ioana Tudora (2009). Iar această percepţie socială cuprinde şi lumea specialiştilor: pentru o studentă la arhitectură, de pildă, ne spune Tudora, „o casă veche, monument de arhitectură, ‚are nişte detalii interesante, dar e nasoală, i-a căzut tencuiala, e vai de capul ei...’, în timp ce (pentru o altă studentă) o nouă vilă de tip occidentalo-suburban ‘este frumoasă şi îngrijită, poate puteau să-i pună alţi baluştri... dar arată bine, oricum’.” Performanţele edililor sunt evaluate şi ele, adesea, după aceeaşi grilă, inflaţia de aranjamente florale şi mobilier urban rustic, de pildă, fiind percepute şi ele de majoritatea localnicilor drept spaţii îngrijite şi deci frumoase – dovadă că edilul este un bun gospodar!...
Pe partea cealaltă, locuitorii blocurilor comuniste, deveniți peste noapte proprietari post-comuniști, își extind „îngrijirea” casei private în spațiul public, fără a-i îngrijora prea mult pe edili. Frontiera dintre spațiul privat și cel public nu (mai) este dată prin textul legii, ci prin practicile îngrijirii...
Când vremurile se schimbă suficient de radical încât să nască alte visări, trecutul devine „murdărie” și trebuie făcută „curățenie”. Trebuie construit în loc „ceva frumos”, cum spun toți migranții români despre casele lor făloase. Iar unul dintre aceștia explică: „îi dă şi un aspect frumos, îi dă un aspect, adică dacă are ceva ieşit şi un acoperiş... dacă are ceva mai dichisit, îi dă un aspect. (…) Pentru estetic, pentru folosinţă, nu!”. Ceea ce pe stat îl lasă indiferent, iar pe elitele patrimoniale le aduce la exasperare. Vernacularul își vede însă de treaba lui...
„Pe termen lung – ne mai spune Adam Drazin –, curăţenia poate să devină semnificativă în discutarea naturii ‚tranziţiei’ (în oraşele româneşti). Ca ipoteză de lucru, punctul terminus al experienţei tranziţiei poate fi atins atunci când se va fi dezvoltat o formă general recunoscută a curăţeniei, depăşind statutul ei problematic actual”. Altfel spus, atunci când o cultură urbană va deveni viziunea ordonatoare comună de la capătul îngrijirilor domestice personale şi dincolo de ordinea comunistă devenită „murdărie”.
În sfârșit, dincolo de așezare în spațiu și desfășurare în timp, îngrijirea mai este și apropiere, apropriere și deci proprietate – care trebuie îngrijită cum se cuvine; ce nu este trăit astfel ca „al meu” nu este cazul să fie îngrijit. Iar casa scărilor, strada, orașul nu sunt ale mele... Pe acest fir al îngrijirii, putem să înţelegem mai bine nu doar dihotomiile domestic/curat – public/murdar, ci și argumentele „emoţionale” ale chiriaşilor alungaţi de proprietarii „de drept” din casele pe care le-au „îngrijit” atât amar de vreme: prin îngrijire, spaţiul este apropriat, devine identitar şi deci „proprietate” – constată Fillipo Zerilli (1998) după zeci și zeci de discuții cu foști „chiriași evacuați”.
Când vine vorba despre arhitectura comunistă, unii se interesează de locuințe, alții, de locuitori. Și unii, și alții au tras însă concluzii pripite despre „viața în comunism”, căci au neglijat locuirea, care unește locuința și locuitorii într-o devenire comună ce transcende datul ambilor termeni. Edificarea vieții, în comunism sau aiurea, nu înseamnă locuitori + locuințe, ci locuire a locuințelor de către locuitori. Iar locuirea, mai spune Bachelard, adaugă la „funcția construirii”, alteră și alienantă în acest caz, pe cea a „locuirii” care a fost opera noilor locatari deveniți locuitori ai blocurilor comuniste. Niciodată nu trebuie subevaluată această funcție a locuirii (fonction d’habiter), cum o numește Bachelard, care dublează și realizează funcția construirii și care îi conferă construcției realitatea locuinței și permite arhitecturii devenirea sa întru (a)casă!
„Omul este fiinţa care locuieşte”. Iată o sentință heiddegeriană pe care mai toți studenții la arhitectură o rețin încă din primii lor ani de studiu. Partea a doua, care precizează că „poetic locuiește Omul” este însă, adesea, dată uitării. Iar „fenomenologia sufletului”, pe care Bachelard o distinge de această „fenomenologie a spiritului”, nu ajunge decât la puțini dintre ei...
