Se întâmplă foarte rar, în România, ca un documentar să beneficieze de răsunetul critic internațional și de rumoarea cinefilă de tip „trebuie să-l vezi” înregistrate de Acasă, debutul lui Radu Ciorniciuc. Cred că ultima oară a fost cazul lui Toto și surorile lui (2014), un documentar de Alexander Nanau cu care Acasă împarte destule. Privind filmul lui Ciorniciuc, devine însă lesne de înțeles de unde acest entuziasm cvasi-general. Dar hai să le luăm pe rând.
Subiectul, mai întâi. Urmărim, în acest film, traseul familiei Enache (Gicu, pater familias, soția lui și cei nouă copii), dinspre un trai complet neîngrădit, când idilic, când mizer (în funcție de cine privește) spre intrarea forțată în rândurile societății. Prima parte a filmului se petrece în Delta Văcărești din București, acolo unde familia Enache și-a construit, în decursul mai multor ani de locuire sălbăticită, o cocioabă. Vedem cadre cu puștii familiei bălăcindu-se în baltă, prin stufăriș, sau împingând la lotcă. Vedem cum unul dintre frații mai mari bagă capul la adânc, ca un cufundac, apoi iese cu peștele în gură (ce moment fabulos, ajuns parcă până la noi din vremuri de demult). Vedem cum băietanii aleargă repede prin vegetație înaltă, camera abia mai ținînd pasul în urma lor, pentru a se ascunde de responsabilii de la Protecția Copilului. Toate lucrurile astea, indiferente la doza de scepticism a spectatorului, sunt foarte arătoase, au o magie desprinsă parcă de la sud-americani. Nu o dată m-am întrebat, chiar cunoscând, în linii mari, ciudățenia acestei oaze natural-betonate, dacă ce văd e pe bune. E un efect pe care filmul știe să-l dozeze: priviți cadrul care pleacă de la firul ierbii, acolo unde copiii bat mingea, pentru a se înălța mult și bine, sute de metri în aer, până ce dezvăluie imensitatea zonei verzi și proximitatea ei față de orașul betonat, forțând limitele imaginii. Filmarea din dronă mi s-a părut mult timp incompatibilă cu arta, eminamente umană, pe care o așteptam de la cinema. Dar aici alegerea e cum nu se poate mai nimerită.
Urmează însă partea a doua a filmului, în care evoluția acestui spațiu aproape virgin ajunge să se oglindească în evoluția acestei familii după escortarea ei către oraș. A vedea în transformarea Deltei – dintr-un loc în care natura se înstăpânise bine mersi și creștea în neorânduire, într-un parc atent reglementat – o posibilă paralelă cu destinul domesticit al familiei Enache: iată o idee de cineast. Or, ideile de cineast, tocmai pentru că ne forțează să vedem apropieri și să trasăm fire roșii acolo unde nu părea să existe nimic, sunt tot mai rare și tind să fie înghițite de altceva (publicitate, academism etc.). Dar mai important decât aflarea lor e ceea ce faci cu ele. Iar impresia e că filmul, odată așezat pe acest făgaș, în care natura și cultura se angrenează într-un meci aprins, nu prea știe încotro s-o apuce.
Forța filmului stă în conștiința, abia șoptită, că a găsit ceva important în mijlocul acelor terenuri mlăștinoase, și că acel ceva trebuie protejat cu înverșunare mută. De-aici și impresia foarte interesantă, demnă de un film de ficțiune construit pe o schemă mult mai grandilocventă, că sosirea autorităților (prim-ministrul de-atunci, Dacian Cioloș etc.) în zonă nu e deloc ceea ce pare, și că de-aici s-ar putea să se tragă sfârșitul. Păcat că filmul începe din acest punct să se rătăcească în numeroase, dar sumare treceri în revistă ale acestor întâlniri cu presa, cu ONG-urile, cu reprezentanți ai Statului – depărtându-se de ideea unui documentar de autor care să creeze o bulă privilegiată în jurul subiectului său și intrând pe terenul bătătorit al reportajului jurnalistic cam de suprafață, al anchetei care funcționează după alte legi. Cu alte cuvinte, în loc să își păstreze impulsul de a construi un refugiu audiovizual pentru o seamă de oameni care duc o luptă, filmul începe să-i trateze ca pe niște cazuri sociologice. Dintr-o privire în plus, rămânem doar cu o cameră de filmat în plus. A existat o întâlnire reală între echipa filmului și familia Enache? Dacă da, atunci ar fi fost nevoie de o mai bună triere a materialului, care să ne înfigă în miezul câtorva probleme esențiale, nu doar să ni le vânture prin față, pe toate, dar cu liniuță.
Căci probleme există – tatăl pare să piardă controlul asupra copiilor, care cresc și se emancipează –, însă tratarea lor e fușerită. Există în acea scenă de discuție amară, în care tată și fiu se dovedesc incapabili să mai ajungă pe teren consensual, ca un soi de jenă generată de dispozitivul formal: un plan-contraplan prea insistent, care sugerează, dacă nu existența a două camere (ceea ce e prea mult pentru o clipă de intimitate), atunci niște tăieturi care ar fi fost bine să lipsească... Ar fi nedrept însă să criticăm fără menajamente această parte a filmului. Căci ea reușește să lărgească perspectiva, revigorând discuția despre rasismul latent, gata să explodeze, în societatea noastră. De văzut doar filmarea terifiantă cu telefonul în care un polițist îl lovește clar pe unul dintre fiii Enache, prins cu lanseta pe malul unui lac bucureștean. Iar dilema centrală a filmului (care trai e mai bun?) nu cunoaște rezolvări simple: îmi place mult secvența în care bietul Rică, personaj central al poveștii, izbucnește în lacrimi la gândul fostei sale căsuțe, „pe vale”, în Delta Văcărești.
Tentativa lui Ciorniciuc e, în fond, admirabilă. Ea se înscrie într-o direcție tot mai prezentă în filmul documentar contemporan, aceea a unui acompaniament de durată al unor oameni-personaje, care debordează uneori cadrul prea îngust al cinemaului, răsfrângându-se înspre intervenții concrete în sfera socială. E și unul dintre pariurile filmului: acela de a-și păstra, la nivel formal, aparentul non-intervenționism (camera e mereu acolo, dar e ca și cum nici n-ar fi), dublându-l cu posibilitatea acțiunii materiale, dincolo de ecran. (Din acest proces de acompaniament a rezultat și o carte-album.) Dacă aceste expresii n-ar fi ajuns atât de uzate, am putea spune fără frică despre acest film că își propune să „dea o voce celor lipsiți de mijloace”, sa „acorde o prezență celor deposedați”. E marele merit al lui Acasă, acela de a fi ales să vorbească, cu justețe dinspre familia Enache, și nu despre ea. Anii următori vor dovedi dacă am asistat, astfel, la devenirea definitivă a unui cineast.
„Acasă” va putea fi văzut în cinematografele în aer liber din țară începând de mâine, 18 septembrie. Din 15 octombrie, va putea fi văzut pe HBO GO.
