Spiritul națiunii e tot mai bine păzit. La o lună după ce Ministerul Culturii a devenit, odată cu noul guvern, Ministerul Culturii și Identității Naționale, și în timp ce politicieni aflați la conducere susțin că protestele anti-corupție din ultimele zece zile „dezbină România”, 84 de academicieni români semnează un apel pentru „identitate națională, suveranitate și unitate”. „Îngrijoraţi de evoluţiile interne şi internaţionale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă şi alarmantă încercare de erodare a identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României, cu multe acţiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate «corectitudini politice», dar şi cu multe acţiuni îndreptate direct împotriva Statului şi Poporului Român”, semnatarii îndeamnă „poporul român”, „în particular intelectualii”, și oamenii politici, „să conlucreze cu responsabilitate şi patriotism pentru binele României”. 

Printre cei 84 de academicieni, dintre care doar 8 sunt femei, se numără scriitori, filosofi, istorici, cercetători în domenii foarte diferite, de la fizică și informatică, la biologie și chimie. Am încercat să înțelegem ce i-a determinat să semneze acest apel și, mai ales, de ce li se pare relevant să fie lansat în acest moment: Există vreo amenințare la adresa identității naționale, a suveranității și unității României? Pe câțiva dintre semnatari am reușit să-i prindem câteva minute la telefon, ocazie cu care am aflat despre Ardeal, ortografie, Eminescu și pericolele care le pândesc pe toate cele românești. 

Victor Voicu, secretar general al Academiei Române, inițator al apelului: „Văd pericole. Evident că văd pericole”

S9: Cum a pornit demersul acestui apel?

Victor Voicu: Ne preocupă mai demult povestea. Lumea leagă de evenimentele recente… Evenimentele recente sunt în fundal, dar dacă citiți cu atenție o să vedeți că se referă la ultimii 27 de ani. 

S9: Voiam să lămurim dacă are legătură și cu evenimentele recente.

V.V.: Nu, dom’le! Evenimentele astea fac parte dintr-un șir. De exemplu, mai nou există intenții de regionalizare, s-a redactat un cod al unei regiuni care urmează să se auto-delimiteze în contextul statului român unitar. Remarc că a fost publicat în Monitorul Oficial. Se vorbește de ruperea Transilvaniei. Sunt tot felul de scenarii, de mizerii și de porcării la care clasa politică, în afară de lupta pentru putere, altceva din păcate nu constatăm. Iar Academia Română este o instituție fondatoare. Nu știu dacă știți și rugămintea e să vă uitați: în 1866 ea a fost reprezentată de vreo 20 și ceva de oameni din regiunile locuite de români. Deci ea a fost o inițiatoare, o fondatoare a viitorului stat român care și-a realizat unitatea în 1918. Cam asta e ideea, nu că… Sunt tot felul de palavragii care zic: „Dom’le, uite ce acțiune pesedistă!” Noi nu suntem naționaliști, noi ne iubim țara. Majoritatea oamenilor ne privesc foarte pozitiv după mesajele pe care le primim.  

Vedeți în momentul ăsta un pericol real la adresa unității naționale?

V.V.: Păi domnu’... Stimate domn, trebuie să se întâmple ca să vedem, să se producă și apoi să constatăm? Că noi nu ne-am dat seama? Bineînțeles că vedem un pericol. Cum s-a întâmplat cu Ucraina și cu alte zone ale Europei se poate întâmpla și României, de ce nu? E iubită România? Un stat relativ mare, latin, în mijlocul unei zone atât de frământate… Văd pericole, evident că văd pericole.

Principalul destinatar ar fi clasa politică?

V.V.: Nu, domnu’, vă rog să nu răstălmăciți. Citiți cu atenție mesajul: e către autoritățile statului român, către clasa politică, către poporul român, către intelectuali. Citiți-l cu atenție. Noi nu facem selecție, ne adresăm tuturor care pot avea un rol în păstrarea identității și suveranității naționale.  

Eugen Simion, critic și istoric literar, semnatar al apelului: „Se simte frigul ăsta românesc” 

S9: De unde vin pericolele la care face referire apelul, din punctul dumneavoastră de vedere?

Eugen Simion: Păi dumneata n-ai văzut că a apărut în Monitorul Oficial o cerere de autonomie a Ținutului Secuiesc? Asta e ce se vede. Iar pe de margine sunt declarațiile domnului Tokes Laszlo și ale altor spirite iredentiste, care cer autonomia acelui ținut. După aceea, aceste dispute politice, această schizofrenie care există în societatea românească, toate acestea nu pot duce decât la ideea că România la 100 de ani devine vulnerabilă. Și pentru asta a intervenit Academia Română, să atragă atenția românilor că trebuie să fie atenți la unitatea lor.

Când vorbiți de schizofrenia care domină vă referiți și la evenimentele recente? 

E.S.: Bineînțeles. Începând cu ortografia - nu știu dacă știți că în România în momentul de față e o dublă ortografie și există oameni care nu vor să accepte faptul că ortografia este o convenție și, dacă este o convenție, trebuie să o respectăm toți. Cât despre luptele politice, numai de armonie nu poate fi vorba acolo. 

În apel se face referire la „confuzia valorilor” din România. Puteți să-mi dați exemple?

E.S.: Dacă ați urmărit felul în care e privit Eminescu. Pentru români, Eminescu este un poet național, un poet care îi reprezintă, un mare poet. În ultimele decenii, Eminescu este foarte contestat, sunt mulți care nu acceptă ideea că este un poet național, iar când se apucă să explice de ce îl consideră ca atare ne dau niște argumente cu totul neconvingătoare. Este o neînțelegere fundamentală în mentalul românesc și nu numai asupra lui Eminescu, ci asupra valorilor în genere. I-am scos pe marii autori din manuale, istoria noastră nu se mai predă în manuale în chip cursiv. Chiar termenul de istorie nu mai există ca materie, se cheamă Comunicare sau nu știu cum. Ei, toate astea unde pot duce? Doar la ideea că nu reprezentăm nimic, că n-avem nimic, că trebuie să ne căutăm altceva. Mai e o chestie foarte îngrijorătoare: faptul că noi ne distrugem miturile naționale, le contestăm, le ridiculizăm. Or îmi amintesc de ce spunea un poet francez: „O țară care nu are mituri sau o țară care-și distruge miturile riscă să moară de frig”. Asta dacă vrei să pui titlul intervenției dumitale acolo. Ei, se simte frigul ăsta românesc. Sunt două tabere, două tipuri de manifestări, ca și când n-ar avea o viață comună, n-ar avea o istorie comună, o limbă comună. Politicienii nu înțeleg că trebuie să ne unească, nu să ne dezbine. Începând de la nivelul cel mai înalt. 

Deci cumva evenimentele de acum...

E.S.: Au accentuat acest sentiment de vulnerabilitate pe care românii îl au în momentul de față. Ei nu mai sunt siguri de ei, tinerii nu mai sunt siguri de viitorul lor, de aceea se grăbesc să plece. Toți olimpicii noștri, când îi întrebi ce au de gând să facă, primul lucru pe care-l spun e acela că vor să plece din țară. Nu mai au sentimentul că-și pot construi un destin. Noi am desființat școlile sătești care nu au 300 de elevi. (...) Ar trebui să știe guvernanții de ieri și de astăzi că satul românesc este altceva decât un loc în care locuiesc niște oameni, este matca noastră stilistică, cum zicea Blaga. Acum, la 100 de ani, când românii ar trebui să sărbătorească cea mai mare realizare a lor în istorie și anume Unirea de la 1989.

 

După ce apelul a fost publicat, fostul ministru al Educației, Mircea Dumitru, a lămurit pe contul său de Facebook cum de numele său apare printre semnatari.

Mircea Martin, teoretician literar și profesor universitar, semnatar al apelului: „E bine de menționat că e făcut mai demult”

S9: Ați semnat documentul?

Mircea Martin: Da. Dar din ce-mi amintesc, textul a fost scris mai demult, acum a fost doar publicat. Problema e că eu sunt într-o comisie de doctorat și nu prea pot să vorbesc, îmi pare rău. Dar e bine de menționat că e făcut mai demult. 

De ce a fost nevoie de apelul ăsta?

Asta rezultă din text, dacă-mi amintesc eu bine textul. 

Dumitru Radu-Popescu, scriitor și academician, semnatar al apelului: „Eu habar n-am ce vrea fiecare să vadă”

S9: Voiam să vă întreb în ce context a apărut acest apel.

Dumitru Radu-Popescu: Dacă cel care a aflat nu știe despre ce e vorba, e treaba lui, așa că eu habar n-am ce vrea fiecare să vadă.

Am văzut că sunteți printre semnatarii acelui apelui și vrem doar să aflăm în ce context a apărut.

D.R-P.: Domnule, acum sunt la medic și nu am niciun chef de politică.

Mircea Flonta, filosof, membru corespondent al Academiei Române, semnatar al apelului: „Toate astea pot fi calificate drept naționalism. Dar dacă eu le calific ca patriotism, ce argumente îmi aduceți?”

S9: De ce ați ales să semnați acest apel?

Mircea Flonta: Mi se pare că azi, fiecare țară e interesată să aibă lucrurile astea. Mi se pare că identitatea națională e o realitate istorică, suveranitatea e un deziderat, iar unitatea e de dorit. Și mi se pare straniu că lumea e nedumerită. În toată lumea asta, doamnă, toată lumea crede asta. Fiecare țară ține la identitatea ei și ține la suveranitatea ei. 

Și credeți că aceste lucruri sunt amenințate în acest moment și e nevoie de un astfel de apel?

M.F.: Doamnă, nu e vorba de un moment în sine. Acolo, în apel, se spune că este important să se atragă atenția asupra acestui fapt. Este vorba de a se atrage atenția asupra importanței acestor valori. Nu este vorba că s-a produs ieri sau azi un eveniment care să ceară acest apel. El trebuie să fie publicat cândva. Oricând apare, poate fi pus în relație care s-au petrecut nemijlocit înaintea apariției apelului. Dar el trebuie privit în conținutul lui, care e peren. Dacă ești preocupat să nu-l asocieze lumea cu evenimente recente, nu-l publici niciodată. Nu sunteți de aceeași părere?

Sunt de acord, dar nu pot să cred că apariția într-un anume moment este aleatorie. 

M.F.: Nu vedeți, doamnă, că vă contraziceți? Ar însemna că nu apare niciodată. Oricând sunt evenimente înaintea apariției evenimentului. Mi se pare elementar. 

În acest apel li se cere intelectualilor să apere patriotismul. Cum ar trebui ei să facă lucrul ăsta?

M.F.: Doamnă, eu am semnat apelul ăsta pentru că eu am crezut că este util să se atragă atenția asupra acestor lucruri. Se atrage atenția asupra foarte multor lucruri, asupra acestor lucruri nu se prea atrage atenția. E bine să se atragă atenția și asupra acestor lucruri. Pentru toată lumea.

Și ce schimbare credeți că ar fi important să determine acest apel?

M.F.: Nu este vorba de nicio schimbare, este vorba de a atrage atenția asupra importanței sprijinirii acestor valori. 

Să înțeleg că ele nu sunt sprijinite acum?

M.F.: Mulți oameni se gândesc la lucrurile astea pentru că nimeni nu vorbește despre ele. De ce nu se vorbește despre ele? Pentru că noi suntem preocupați să nu fie interpretate greșit. Adică toate astea pot fi calificate drept naționalism. Dar dacă eu le calific ca patriotism, ce argumente îmi aduceți? În toată lumea, oamenii sunt patrioți. Țin la identitatea lor, țin la suveranitatea țărilor lor ș.a.m.d.

Și totuși identitatea asta nu evoluează în timp, nu se schimbă?

M.F.: Păi cum? Adică avem o identitate a noastră națională și primim o altă identitate națională? 

Nu primim o alta, dar ea se schimbă de-a lungul timpului. 

M.F.: Dumneavoastră aveți o identitate ca membru al unei familii, v-ați născut într-un anumit județ, asta evoluează în timp? 

Nu asta evoluează în timp, dar în timp se adaugă alte elemente, unele dispar. 

M.F.: Ceea ce spuneți e nonsens. Nu se adaugă nimic. Te-ai născut acolo, acolo e locul tău. Identitatea ta nu se schimbă. Nu vorbiți clar, nu suntem obișnuiți să vorbim clar și din cauza asta se face pânza asta de confuzie care se așează. Dumneavoastră credeți că se schimbă în continuu faptul că v-ați născut într-un loc și vorbiți o anumită limbă. 

Dar identitatea națională nu ține doar de acest lucru. 

M.F.: Vorbiți despre altceva, nu despre ce vorbesc eu.

Poate ar trebui ca acest apel să conțină niște definiții pentru termenii folosiți, cum ar fi identitatea națională. 

M.F.: Sigur că în ceea ce privește identitate, suveranitate, unitate, e important să folosim în același fel cuvintele. Dar nu putem să începem cu asta. Nu ați văzut niciodată un apel care să înceapă cu un dicționar. Se presupune că aceste cuvinte sunt folosite curent într-un anumit mod. Acuma, dacă altcineva, din rea voință sau din ignoranță, le dă aceeași interpretare, e inevitabil. Dar există oameni de bună credință și noi ăstora ne adresăm. 

Vă mulțumesc foarte mult pentru lămuriri. 

M.F.: Cu multă plăcere. Vă doresc să încercați să prezentați lucrurile așa cum este în intenția celor care au semnat acest apel. E o încercare a unor oameni mai în vârstă, cu anumită experiență, care se gândesc la binele general, și nu la interesele unor grupuri, și atrag atenția asupra unor valori perene.

 

Ion-Aurel Pop, istoric, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, inițiator al apelului: „Nici în Academia Română nu au intrat numai genii”

I-am transmis domnului Pop trei întrebări pe email. A avut amabilitatea să ne răspundă și ne-a rugat să publicăm răspunsurile în întregime.

S9: De ce ați considerat necesară inițierea unui astfel de apel în acest moment?

Ion-Aurel Pop: Vă rog să plecați de la premisa că sunt și eu un om, un cetățean al acestei țări, îngrijorat de soarta ei. Trăiesc sincer acest sentiment, deși el nu trebuia, poate, făcut public.

De ce acum? E bună întrebarea, fiindcă proiectul este mai vechi. Dar este ușor retorică! Nu vi se pare deloc că acum avem nevoie de pace, de armonie și de unitate? În același timp, vă reamintesc că Academia Română (AR), din timp în timp, a luat astfel de poziții în societatea noastră. Dar cine să mai țină minte, din moment ce instituția supremă de consacrare a valorilor intelectuale din țară, creată acum peste 150 de ani, este bagatelizată, blamată, etichetată și disprețuită? Acum ne gândim insistent – unii dintre noi – la anul 2018, la „ora astrală” de atunci, la marile acte de-atunci și nu suntem pregătiți s-o facem. Ba, cei care vorbim despre asta suntem catalogați drept „naționaliști” incurabili și „comuniști” mascați. Ne-am cucerit cu greu dreptul de a avea opinii politice diferite, dar nu știm întotdeauna să operăm cu acest drept. Avem instituții democratice care întră în coliziune, când ar trebui să practice coabitarea. Nu respectăm separația puterilor și legiferăm când ar trebui să aplicăm legislația în vigoare și să lăsăm parlamentul să legifereze etc. Ne dizolvăm, rușinați, identitatea, specificul național și nu mai știm/ nu mai vrem să ne prezentăm în lume ca români. Ne punem cenușă în cap, ne autoflagelăm, ne ironizăm permanent, ca într-o zeflemea infinită, pe care nu o mai gustăm nici noi. Ne bănuim unii pe alții de comploturi, de mașinațiuni, de preocupări oculte. Ne luăm lumea în cap, lăsând acasă, de izbeliște, părinți, copii, chiar și pământuri nelucrate, dar mai ales multă sărăcie … După cum bine știți, aproape toată mass media a vorbit în aceste zile de „sfâșierea țării”, de „falia din societate”, de „două Românii” etc. Nu credeți că ar fi momentul să ne autoexaminăm și să construim ceva bun împreună? Firește, ne vom certa din nou, deoarece acesta este mersul firii, dar sunt momente în care e nevoie de înțelegere. Dacă vrem să facem o caricatură din ideea de România – pusă în pagina istoriei de generația anului 1918 – atunci e bine să continuăm așa, fiindcă suntem pe drumul cel bun! Dacă însă mai credem că „locul românilor este în România” – cum se spunea pe vremea comunismului la Radio Europa Liberă – atunci se cuvine să avem cu toții grijă de acest loc! Este greu, natural, dar este vital să facem ceva spre coeziune și armonie.

Credeți că există amenințări la adresa identității naționale, a suveranității și a unității României? Care ar fi acelea?

I.-A. P.: Ele există și au existat mereu! Acum, chestiunea pare să fie mai acută. Azi nici marile puteri nu mai sunt în deplină siguranță din acest punct de vedere. Dar țările mici și mijlocii au fost mereu pândite de vecini și de alții. Egalitatea între state pe arena internațională este o idee, o lozincă, un principiu trecut în documente, dar nu o realitate. Aici, în sud-estul Europei am fost mereu agresați de imperii și regate mari, dar și de noi înșine. István Bibó – un analist ungur, protagonist al Revoluției din 1956 – are un studiu emblematic, numit „Mizeria micilor state est-europene”, în care disecă prin metode „chirurgicale” realitatea și mentalitatea publică despre această realitate din regiunea noastră. Agresați mereu din toate părțile, am vrut cu toții să fim mari: Ungaria Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, România Mare, Polonia Mare, Grecia Mare etc. Dar de unde atâta „mărime”, din moment ce suprafața pământului este limitată! Am făcut state naționale – după exemplul statelor civilizate din Occident (Franța, Anglia, Spania, Italia, Germania, care, deși federală, cuprinde/ cuprindea doar germani) – și ne-am trezit că oamenii, comunitățile nu se pliază după granițe, că rămân grupuri de unguri în România, de români în Serbia, de greci în Turcia, de bulgari în fosta Iugoslavie etc. Să ne înțelegem bine: obsesia identității ne vine ca model din Occident, acolo s-au făcut primele omogenizări pe criterii etnice, acolo s-au exprimat primele uri naționale, acolo s-au făcut primele discriminări etnice și religioase (vedeți războaiele naționale și pe cele confesionale din istorie), acolo s-au construit primele națiuni ca forme de coeziune de grup! Am sperat să scăpăm cumva de această obsesie a identităților intrând în lumea euro-atlantică, în UE mai ales. Și ce am constatat? Că UE tinde să se destrame pe criterii naționale, de egoism național, că olandezii și francezii nu doresc o constituție a Europei, că englezii îi vor afară pe străini, începând cu „instalatorul polonez”, că cehii și ungurii se închid în sine, că, după Brexit, străinii sunt vânați pe străzile din Londra sau Manchester etc. Firește, eu exagerez aici, în vârtejul argumentației, dar esența rămâne. Ca să avem siguranță îi aducem pe americani la noi și ne amenință rușii! Acum rușii și americanii par să-și dea mâna! Ce ne așteaptă? Autonomiile pe criterii etnice ajung la ordinea zilei în România, când Constituția interzice astfel de creații etc. Ne tăiem pădurile, ne risipim resursele subsolului, ne poluăm atmosfera, apele, pământul, într-o veselie! Tot mai mulți președinți de state amenință zona noastră direct ori voalat și tot mai mulți mizează pe mesaje populiste și naționaliste. Circulă pe internet fel de fel de scenarii care – cu siguranță, unele – intoxică populația cu variate știri apocaliptice despre soarta României, vândută la mezat, pe cale de a fi destrămată, cucerită indirect, dirijată de forțe oculte etc. Ce să creadă omul de rând din toate astea, decât să-și ia lumea în cap! Oare nu ar trebui, de aceea, să mai stăm și strâmb și să cugetăm drept? Oare un pic de luciditate ne-ar fi de prisos? Dacă nu învățăm să pornim și de la principiul bunei credințe, dacă ne bănuim numai de rele, dacă ne declarăm sus și tare democrați, dar respingem de plano părerea celuilalt, dacă ne etichetăm fără să ne cunoaștem, unde vom ajunge? În niciun caz la înțelegere și la dialog!

S9: Dat fiind că UBB a fost printre extrem de puținele universități din România care s-a pronunțat public în ceea ce privește mișcările cetățenești recente și protestele anti-corupție, poate părea oarecum paradoxal că sunteți, de asemenea, și inițiator al acestui apel. Spun acest lucru deoarece, în urma protestelor, numeroase voci din rândul politicienilor împotriva cărora se protestează acuză protestatarii de „dezbinare” și atac la adresa unității naționale. Cum se leagă aceste două luări de poziție?

I.-A. P.: Paradoxul este doar aparent! Eu și mulți dintre colegii mei și dintre studenți am văzut și vedem protestele recente ca pe un necesar, chiar indispensabil semnal de alarmă pentru intrarea în normalitate, pentru guvernare transparentă, pentru legiferare în acord cu Constituția, cu democrația, pentru dialog social, pentru funcționarea normală a instituțiilor statului și, mai ales, pentru eradicarea, pedepsirea sau, măcar, în această fază, limitarea drastică a corupției. Înțelegem că acest lucru nu s-a putut face altfel, la noi, decât prin demonstrațiile a sute de mii de oameni în marile orașe, demonstrații pe care tinerii le-au făcut într-o manieră admirabilă. Dacă însă societatea românească era sănătoasă și solidă din punct de vedere democratic, dacă națiunea era stabilă sub aspect identitar, dacă exista o conștiință civică a responsabilității față de comunitate, de țară, de România, nu ar fi fost neapărat nevoie de consumarea acestor imense energii. Pe de altă parte, faptul că demonstrațiile românilor i-au trezit pe guvernanți, măcar într-o oarecare măsură, la realitate arată că poporul român nu mai este o masă de manevră! Am văzut comentarii admirative ale unor agenții de presă internaționale și televiziuni, postări pe bloguri, în care se spunea: „Bravo, români!” sau „Am avea și noi nevoie să ne trezim, ca românii!” sau „Cu așa opinie publică activă, România poate da lecții!” etc. Strada, de regulă, rezolvă problemele capitale ale unei națiuni în momente de cumpănă. Fiindcă tot ne gândim la Unire, vreau să vă reamintesc că alegerea și la București a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859 (după ce devenise domn la Iași, în 5 ianuarie 1859), s-a făcut sub presiunea a circa 40 000 de oameni care înconjuraseră Dealul Mitropoliei și care aveau în suflete idealurile revoluționare de la 1848. Membrii Adunării Elective a Țării Românești s-au temut de înverșunarea poporului, care a decis atunci soarta țării! Franța modernă s-a construit pe baricadele ridicate de popor la Paris. Și totuși, ca să reușească marile întreprinderi ale unui popor e nevoie și de elite conștiente, instruite și dăruite. Poporul, fără elite bune, poate lesne rătăci și el, precum se compromit și elitele dacă nu respectă voia poporului. Este aici o simbioză greu de realizat, dar trebuie să tindem spre ea.

La 27 martie 2018, vom sărbători, cu bucurie și cu durere în același timp, 100 de ani la unirea Basarabiei cu Regatul României. Mulți vor contesta dreptul nostru de a face asta: ba că nu dă bine, ba că este naționalism, ba că atentăm la independența sfântă a Republicii Moldova, ba că ne ridicăm contra marii puteri de la Răsărit etc.! Iar unii dintre cei care cârtesc deja sunt chiar compatrioți de-ai noștri, cetățeni și etnici români. Evident, Țara Românească nu mai este, în multe privințe, cum era în decembrie 1918. S-a schimbat mult! Dar românii, așa, chinuiți de istorie și de ei înșiși cum au fost (mai ales în cele mai bine de patru decenii de regim comunist), sunt încă cel mai numeros popor din sud-estul Europei și au a șasea țară ca mărime și număr al populației din UE. Din această UE dezorientată, trunchiată și amenințată! Nu știu cum se întâmplă că ajungem în „cluburi selecte” la spartul târgului, când acestea și-au trăit traiul! Totuși, oare nu ar fi bine să construim în continuare, să muncim fiecare acolo unde știm mai bine, după pregătire și dexterități, să filosofăm în vreme ce muncim și nu în vreme ce nu producem nimic… Ne risipim zilnic în jalnice dispute. Dacă facem un apel, suntem întrebați de ce îl facem, dacă nu îl facem suntem acuzați de pasivitate … Văd cu tristețe AR luată în răspăr, fiindcă ar fi formată din „bătrâni ramoliți”, care ar fi „vechi comuniști” etc. Unii chiar ne întreabă cum și de ce am îndrăznit să trăim sub comunism, ca și cum ne-am fi ales noi epoca în care să ne naștem! Un student de-al meu a vrut să știe cum de predau paleografie latină și latină medievală, cum de vorbesc, predau și scriu în franceză, engleză, italiană etc. dacă am studiat sub comuniști, că doar aceștia erau troglodiți! Erau, firește, mulți dintre ei, dar nu eram cu toții, nu eram noi! Noi am avut profesori la Cluj dintre cei mai mari și mai buni sub comunism, cu studii interbelice în Franța, Germania și Italia, cu doctorate la Paris, la Berlin, la Roma, care ne-au învățat valorile culturii universale și ne-au deschis orizonturile spre Occident. De la vârsta de 11 ani, la școală, sub comunism, am învățat franceză, apoi engleză și literaturile adiacente acestor limbi. În studenție, am deprins cum să descifrez izvoarele grecești și latinești. Ca să ajungă în Academie, savanții de azi s-au străduit să studieze zeci de ani și au obținut rezultate extraordinare. Cum să scrii – sub masca anonimatului – injurii la adresa lor, invective josnice, în limbaj agramat și să-i învinovățești că sunt „bătrâni” și „comuniști”? Mai mult, există „anonimi” care nu au publicat un rând în viața lor, care nu au făcut vreo cercetare serioasă și nu au la activ nicio descoperire și care îi declară pe academicieni „proști”, „fără valoare” etc. Oare după ce criterii apreciază asta? Așa cum este nevoie de tineri în societate, este nevoie și de bătrâni. AR, de peste un secol și jumătate, se află în serviciul națiunii și s-a creat ca să cultive, să normeze și să ocrotească limba română și istoria națională, ca mărci identitare. Academia a cuprins, încă din 1866-1867, savanți din toate provinciile românești, cultivând unitatea națională înainte de a exista România ca realitate politică! Este clar că nici în AR (și nici măcar în cea franceză!) nu au intrat numai genii! Așa este datul firii! Este drept că Academia a fost politizată sub comunism, dar așa a fost în toate „țările frățești”, după exemplul „marelui vecin de la Răsărit”, care ne-a adus comunismul pe tancuri. Academia a și suferit, și-a văzut membrii excluși, închiși, uciși la Canal și la Sighet. Din 1974, Academia nu a mai avut voie să primească membri, fiindcă regimul voia s-o suprime fizic. Și totuși, Academia a rămas! Prin lege, Academia este forul suprem de consacrare și de cercetare a valorilor intelectuale din România și se ocupă, în continuare, de știința, cultura, arta acestei națiuni. Este, prin natura sa, o instituție conservatoare, adică un garant al valorilor consacrate și verificate, un păstrător al tradiției. Așa sunt academiile din toată lumea și, din păcate, nu le-am inventat noi, românii, astfel.   Firește, Academia noastră poate să fie și distrusă, chiar acum, în democrație, dar națiunea nu ar avea de câștigat decât niște sicrie în plus, pline de oameni bătrâni! Până la proba contrarie, AR și-a câștigat prin împlinirile sale, dreptul istoric de a veghea la binele acestei națiuni și de a face, din când în când, apeluri la unitate, identitate, demnitate, dialog și înțelepciune. Aceste apeluri au cuvânt să fie și „patetice”, și „prăfuite” (doar vin din tradiție!), și chiar „tocite” de prea multă folosire. Se poate ca aceste apeluri să nu schimbe lumea în bine, dar, în niciun caz nu fac rău. Ele ne pot aminti, totuși, măcar un vechi proverb uitat: „Cine nu are bătrâni să-și cumpere!”. Ei, acești „bătrâni”, pot însă să și tacă și să-și doarmă înainte de vreme somnul de veci, numai că „somnul rațiunii naște monștri”.

Academia este pe aceleași coordonate cu Universitatea, prima vine cu experiența, a doua cu forța tinereții, îndreptate ambele spre binele comunității.

FOTO main: http://bit.ly/2luuqtj