Mai multe instituții de spectacole de top din Europa se confruntă cu situații de criză. În ultimele patru luni, patru mari companii artistice din Germania și Belgia au fost zguduite de acuzații de rasism, hărțuire sexuală, abuz de putere, bullying. Unele abuzuri sunt denunțate în siajul mișcărilor #metoo sau Black Lives Matter, altele apar (și) pe fondul presiunii de a produce mult (teatrele occidentale au o rată ridicată de producție, de exemplu, la redeschiderea lor în luna iunie în Berlin, Schaubühne și „Maxim Gorki” au anunțat câte 5 premiere până la finalul lunii august, astfel că ritmul de lucru este intens).
Teatrul și dansul rămân medii cu o structură ierarhică patriarhală, permisivă la abuzuri de putere. Situația se regăsește și în instituțiile de spectacole din România, dar rareori abuzurile sunt făcute publice și încă și mai rar ajung în justiție, dar și atunci, doar pentru componenta economică (fraudă, deturnare de fonduri etc.), nu pentru cea privind relațiile interumane (hărțuire, discriminare, climat de frică, agresiune). Pentru a igieniza mediul de lucru în artele performative este nevoie ca abuzurile să fie denunțate, chiar dacă asta nu este ușor de făcut. Cazurile de mai jos sunt elocvente în acest sens.
Martie 2021. Hărțuire sexuală la Volksbühne, Berlin.
Directorul Klaus Dörr a demisionat după ce 10 actrițe l-au acuzat de hărțuire sexuală, crearea unui mediu de lucru ostil și umilirea actrițelor în vârstă. Faptele includ priviri insistente, comentarii sexiste și mesaje inadecvate. Dörr și-a prezentat demisia împreună cu scuzele. „Îmi asum întreaga responsabilitate, ca director artistic la Volksbühne, pentru acuzațiile care mi se aduc. Regret profund dacă am jignit angajații prin comportamentul, cuvintele sau privirile mele” a declarat el. În ianuarie 2021, victimele au contactat Themis, o agenție independentă ce se ocupă de abuzuri sexuale și violență în teatre și industria cinematografică, care a investigat acuzațiile și în martie a prezentat un raport Departamentului de Cultură al Senatului berlinez (echivalentul Ministerului Culturii pentru landul Berlin). Dörr a caracterizat inițial acuzațiile drept nefondate, dar după ce i s-a prezentat raportul Themis, a demisionat. Cazul este în derulare căci Senatorul pentru Cultură Klaus Lederer a declarat că demisia lui Dörr nu rezolvă situația și că sunt probleme structurale în teatru care permit comportamente inadecvate.
Volksbühne se află într-o derută managerială din 2017, de când lui Frank Castorf, unul dintre cei mai inovativi regizori europeni, i s-a încheiat mandatul la conducerea instituției. (Senatul berlinez a apreciat munca lui Castorf, care efectiv a resuscitat instituția, dar a considerat că 25 ani de directorat sunt suficienți și e timpul ca teatrul să aibă o altă conducere.) Succesorul său, Chris Dercon, fost director al muzeului Tate Modern din Londra, a renunțat la post după numai câteva luni în urma amplelor proteste împotriva sa care au inclus ocuparea teatrului de către angajați și spectatori. Dercon a fost acuzat că vrea comercializarea teatrului, după ce Castorf făcuse din Volksbühne unul dintre cele mai apreciate, dar și mai asumat politice teatre din Europa. Din 2018, Klaus Dörr a fost numit director artistic, cu misiunea de a stabiliza teatrul până când va fi preluat de un director general. În 2019, a fost numit director dramaturgul și regizorul René Pollesch, care urmează să își înceapă mandatul în această lună (directorii teatrelor germane sunt anunțați cu unul, doi ani înainte de a prelua instituția). În același timp, problemele lui Dörr nu sunt noi. El a fost anterior în conducerea Schauspiel Stuttgart și a Teatrului „Maxim Gorki” din Berlin, unde angajații au confirmat că avusese același comportament, dar cum era înainte de valul #metoo, victimele nu au depus plângeri. Dramaturga Andrea Koschwitz, care a lucrat la Teatrul „Maxim Gorki” în perioada Dörr, a informat Senatul berlinez de această situație înainte de numirea acestuia la Volksbühne, dar fără rezultat.
Într-o declarație post-demisie, trupa de la Volksbühne și-a anunțat „solidaritatea fără rezerve cu femeile care s-au adresat Themis și cu toate celelalte victime ale unor astfel de incidente”.
„Industria noastră suferă de structuri de putere depășite. Cerem o dezbatere transparentă și o examinare amănunțită a modului în care abuzul de putere, agresiunea sexuală și discriminarea în domeniul nostru de muncă pot fi prevenite în viitor. Suntem profund zguduiți și trecem printr-un proces de învățare – acest discurs nu trebuie să se încheie odată cu demisia lui Klaus Dörr.” - trupa Volksbühne Berlin
Aprilie 2021. Rasism la Baletul de Stat din Berlin
Chloé Lopes Gomes, prima dansatoare de culoare de la Baletul de Stat din Berlin, angajată în 2018, acuză faptul că nu i-a fost prelungit contractul din motive rasiale. Acuzațiile o vizează pe una dintre maestrele de balet care ar fi hărțuit-o și umilit-o în mod repetat din cauza rasei (Gomes provine dintr-o familie în care mama, franțuzoaică, este albă și tatăl, originar din Capul Verde, de culoare), considerând că Gomes „nu se potrivește cu baletul clasic” și mergând până acolo încât să îi ceară să își dea cu pudră pe corp ca își albească pielea care „nu este estetic acceptabilă”. La vremea respectivă, 2019, Gomes i s-a plâns directorului Johannes Öhman, fost balerin, care i-a spus că nu acceptă practica whitefacing (care arată că standardul în baletul clasic este dansatorul alb și forțează conformarea celor de culoare prin pudrarea pielii), dar și că „el, ca funcționar public, nu poate face mare lucru pentru că maestra de balet are contract pe viață, ceea ce înseamnă că nu poate fi concediată”.
În ianuarie 2020, Öhman a anunțat pe neașteptate că părăsește instituția pentru postul de director la Dansens Hus, Stockholm. Co-directoarea instituției, coregrafa Sasha Waltz, a anunțat că se retrage și ea pentru că nu vrea să conducă singură Baletul de Stat. Cei doi directori au părăsit compania în iulie 2020, aceasta fiind preluată interimar de managerul cultural Christiane Theobald. După plecarea lui Öhman, practica whitefacing a reapărut și situația lui Gomes s-a înrăutățit. În octombrie 2020, noua directoare a anunțat-o că din cauza pandemiei, va renunța la câțiva dansatori, printre care și Gomes, insistând că decizia nu e motivată rasial. Theobald susține că a devenit conștientă de rasismul din companie abia când a primit o scrisoare semnată de Gomes și mai mulți balerini care detaliau incidentele rasiste. Gomes a sesizat agenția Themis și în aprilie 2021 a obținut reînnoirea contractului până la finalul stagiunii 2021 – 2022 și o compensație de 16 000 Euro.
Într-o declarație de principii, Christiane Theobald spune că acest caz a fost ca un duș rece și că a inițiat „toleranță zero față de rasism și orice formă de discriminare” în companie.
„Am suferit depresie și umilințe - și sunt departe de a fi singura dansatoare care a experimentat comentarii disprețuitoare și abuzuri verbale de-a lungul carierei. Un astfel de comportament este instituționalizat în balet de când suntem copii și ne începem pregătirea. Nu vorbim despre asta pentru că suntem învățați să nu o facem.” - Chloé Lopes Gomes
Scandalul Gomes nu este primul la Baletul de Stat din Berlin. În 2020, la Școala de balet patronată de aceeași instituție au fost aduse acuzații de abuz asupra elevilor, de la atacuri fizice, violență emoțională și psihologică, comentarii sexualizate și neglijare până la instituirea unui climat de frică. Erau vizați doi profesori, dar pe lângă ei, a fost considerat responsabil și directorul școlii, Ralf Stabel. Rezultatul bizar este că Stabel a fost demis și în ciuda faptului că și-a recâștigat postul în instanță (demiterea a fost invalidată tehnic), el nu a fost repus în funcție (s-au descoperit ilegalități privind numirea sa), dar cei doi profesori abuzivi și-au păstrat posturile. Deocamdată.
Mai 2021. Abuz de putere, bullying, instaurarea unui climat de frică la Teatrul „Maxim Gorki”, Berlin
În toamna anului trecut, o dramaturgă a sesizat agenția Themis în legătură cu neprelungirea contractului său la Teatrul „Maxim Gorki”, acuzând că acest lucru încalcă interdicția măsurilor disciplinare pentru că, spune ea, e o consecință a faptului că semnase alături de alți colegi o plângere împotriva directoarei Shermin Langhoff pentru abuz de putere și bullying. În plus, ea considera că a fost discriminată în condițiile în care se afla în concediu de maternitate în momentul în care nu i s-a extins contractul. Plângerea la care se referă dramaturga a fost făcută la finalul anului 2019, acuzațiile la adresa lui Shermin Langhoff fiind investigate de Themis. Procesul de mediere a fost finalizat în noiembrie 2020, după ce teatrul a făcut schimbări structurale și organizaționale, și cazul s-a închis. Noul caz a ajuns la mediere în mai 2021. Angajatei i s-a prelungit contractul până în această vară și va primi 15.000 euro compensații.
Shermin Langhoff este una dintre cele mai inovative directoare de teatru. Imigrantă din Turcia, Langhoff este printre puținele femei la conducere din teatrul german. În 2013, ea i-a succedat la „Gorki” lui Armin Petras și a adus de la Ballhaus Naunynstrasse (centru cultural din Berlin), pe care îl conducea din 2008, conceptul de teatru post-migrant care se ocupă de realitățile celei de-a doua sau a treia generație din familiile de imigranți. Sub conducerea ei, „Gorki” a devenit un spațiu deschis diversității, incluziv, bine conectat la lumea contemporană și pronunțat politic. A fost declarat „teatrul anului” în 2014 și 2016 de către criticii germani, iar în 2016, Langhoff a primit Berlin Theater Prize împreună cu dramaturgul Jens Hillje, care era co-director al instituției. Jens Hillje s-a retras de la conducerea teatrului în 2019, în același an în care a primit Leul de Aur pentru întreaga carieră la Bienala de la Veneția. Nu există o motivație oficială pentru această retragere și în lumina noilor acuzații, gestul devine suspect, deși Hillje a continuat să colaboreze cu teatrul. Însă din același an, 2019, Themis a fost de mai multe ori solicitată să investigheze acuzații de abuz de putere la „Gorki”. Dar Senatul berlinez are încredere în Shermin Langhoff căci, în ciuda reclamațiilor, i-a prelungit contractul la „Gorki” până în 2026.
A doua zi după medierea cazului, în 6 mai 2021, teatrul a postat o declarație semnată de trupă, consiliul artistic și, ultima pe listă, directoarea artistică (adică Langhoff) în care afirmă că „Gorki se poate reinventa și poate reconstrui încrederea.”
„Dacă angajații au fost atacați verbal, au fost ignorați și dezamăgiți, luăm acest lucru în serios. De aceea, suntem de peste un an în căutare continuă de soluții pentru a depăși erorile structurale ale sistemului și pentru a preveni abaterile personale. Suntem încrezători și hotărâți să creăm ceva nou învățând din greșeli. O comunitate pe picior de egalitate a tuturor artiștilor și a personalului de la teatrul de stat.” - declarația Teatrului „Maxim Gorki”
Iunie 2021. Hărțuire sexuală, umilire și climat toxic de lucru la compania Troubleyn / Jan Fabre din Anvers, Belgia
La finalul lunii iunie, lui Jan Fabre, artist multidisciplinar, cu provocatoare creații vizuale și performative în care explorează corpul (și) în conjuncție cu sexualitatea și violența, i s-a deschis un proces la tribunalul penal din Anvers. Procesul vine după ce, în 2018, 20 de dansatoare și dansatori, foști și actuali membri ai companiei sale Troubleyn, au semnat o scrisoare deschisă în care fac acuzații grave la adresa artistului. Dansatorii reclamă un climat de lucru toxic, cu umilințe zilnice și hărțuire sexuală, astfel încât unii dintre ei au avut nevoie de consiliere psihologică. Mai mult, ei susțin că acordarea unui solo într-un spectacol era condiționată de favoruri sexuale. Fabre îi invita acasă pentru niște proiecte vizuale care presupuneau ședințe foto (nud și/sau în poziții umilitoare) pentru care li se ofereau droguri „ca să fie dezinhibați” și uneori, chiar sume consistente de bani (Fabre le-a spus că vinde fotografiile, susțin ei). Se crea un mediu propice forțării unor apropieri sexuale. Dacă dansatoarea/dansatorul refuza, era marginalizat sau hărțuit la lucru.
Scrisoarea dansatorilor este o reacție la comentariile lui Fabre privind un sondaj realizat de Ministerul Culturii în 2018, pe fundalul fenomenului #metoo, care arăta că una din patru femei din sectorul cultural fusese hărțuită sexual în anul precedent. Fabre susținea că sub conducerea lui, timp de 40 ani, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în compania Troubleyn (care primește anual de la stat aproximativ un milion de euro) și că, deși aprecia demersul autorităților, considera că „există și ceva periculos în asta. Pentru că așa distrugi și rănești relația, legătura secretă dintre regizor, coregraf, actori, dansatori”. Fabre continuă să susțină asta și într-un drept la replică la scrisoarea dansatorilor în care el, mai bine zis compania în numele lui sau el sub numele companiei afirmă că „în calitate de companie, cerem și primim foarte multe de la actori și dansatori de sex feminin, precum și de sex masculin, ceea ce ne permite să producem un teatru remarcabil și radical. Orice proces artistic poate ajunge uneori într-o zonă sensibilă: ceea ce poate fi perfect acceptabil pentru un actor sau dansator, poate să nu fie acceptabil pentru altul. Cu toate acestea, la Troubleyn se trasează o linie clară: totul trebuie să se întâmple cu consimțământul și respectul reciproc. Nu forțăm pe nimeni să se angajeze în anumite acțiuni care sunt percepute de el sau de ea ca fiind un comportament necorespunzător”. În ciuda acestor afirmații, după 3 ani de investigații făcute de un departament pentru conflicte de muncă al Ministerului Public belgian, s-a ajuns la concluzia că există dovezi care susțin acuzațiile și a fost deschis procesul penal. Prima înfățișare va fi în 21 septembrie.
Scrisoarea dansatorilor se încheia cu un apel către conducerea companiei Troubleyn, autorități, dar și către comunitatea artistică, de a face publice abuzurile. Comunitatea dansului belgian a reacționat cu o altă scrisoare semnată de 126 de coregrafi care își declară solidaritatea cu dansatorii de la Troubleyn, recunosc sexismul din domeniu și anunță că vor să colaboreze cu guvernul pentru a găsi soluții care să pună capăt acestui comportament. Printre semnatari se numără Gabriela Carizzo și Franck Chartier de la compania Peeping Tom, Jan Lauwers de la Needcompany, Wim Vandekeybus de la compania Ultima Vez, și Sidi Larbi Cherkaoui.
„Totuși, trebuie să recunoaștem că am făcut parte dintr-un sistem ale cărui sectoare au tolerat în tăcere și chiar au permis comportamente reprobabile. Ne cerem scuze pentru fiecare dată când nu am reușit să ne solidarizăm cu colegii noștri care au mai puțină putere și / sau privilegii în acest sistem. Nu vom mai întoarce capul. (...) Împreună putem pune capăt culturii tăcerii” - Scrisoarea deschisă a coregrafilor belgieni.
Sunt câteva lucruri de remarcat în aceste cazuri:
-
Abuzurile vin întotdeauna ierarhic, de la persoane în poziții de putere către cei dependenți de ele. Lumea artei e fluidă, susțin abuzatorii, granițele între acceptabil și inacceptabil sunt flexibile și unii sunt mai sensibili (o zice Jan Fabre). Pe scurt, ei dau vina pe victime.
-
Declarațiile postfactum ale incriminaților sunt, de regulă, colective, deși acuzațiile la adresa lor sunt individuale. Doar Klaus Dörr și-a asumat singur vina, ceilalți s-au ascuns în spatele companiei (au dat-o anonimă). Toate declarațiile promit schimbări în relațiile de muncă.
-
Victimele au la dispoziție instanțe care se ocupă de relații de muncă. L'Auditorat du travail în Belgia, departament din Ministerul Public specializat în conflicte de muncă, face investigații și poate sesiza instanța civilă sau penală, după caz. Themis, o agenție independentă din Germania împotriva abuzurilor sexuale și a violenței în teatre și în industria cinematografică, înființată în 2018, după apariția mișcării #metoo, investighează cazurile și face rapoarte. Dacă acuzațiile se susțin, raportul ajunge la Senatul berlinez și poate începe medierea sau se poate deschide o acțiune în justiție. Themis asigură anonimatul denunțătorilor, consilierea psihologică și juridică, iar dacă solicitantul dorește, reprezentarea în justiție.
-
Victimele sunt solidare. Abuzurile în relațiile de muncă au existat dintotdeauna, favorizate de o cultură a tăcerii. #metoo și BLM au antrenat denunțarea lor, dar este dificil de luptat împotriva unor agresori aflați în poziții de putere. De aceea, solidaritatea este importantă. În cazul Jan Fabre, celor 12 denunțători li s-au adăugat încă 8 foști membri ai companiei care confirmă incidentele și ulterior, încă 126 de coregrafi s-au solidarizat cu victimele. Chloé Lopes Gomes a fost susținută de balerini din toată Europa. Mai mult, după ce cazul ei a devenit cunoscut, 5 dansatori de la Opera din Paris au scris un manifest în care denunță discriminarea rasială în operă și cer abolirea practicii blackfacing (colorarea pielii performerilor albi pentru a interpreta personaje de culoare – acțiunea este jignitoare pentru că reduce o persoană la culoarea pielii). Manifestul #BlackDancersMatter a fost semnat de 400 de angajați ai Operei pariziene și a dus la deschiderea unei anchete care investighează discriminările rasiale din instituție. Concluziile vor fi prezentate în decembrie 2021.
-
Unele victime au dorit să își păstreze anonimatul, chiar dacă au participat la anchete. În cazul Fabre, cele 12 victime se identifică în scrisoare doar după sex și perioada în care au lucrat în companie, numai cei 8 foști angajați semnează și cu numele. De asemenea, unele elemente ale cazurilor au rămas secrete, la dorința celor implicați (de exemplu, detaliile abuzului sau numele victimei). Este motivul pentru care lipsesc informații, chiar și după ce cazurile au fost soluționate în favoarea victimelor.
