Început cu o campanie de conștientizare a abuzului în facultățile cu profil artistic (1, 2, 3), proiectul Zonă de siguranță inițiat de Reactor de Creație și Experiment Cluj include acum și un spectacol pe aceeași temă. Visul, regie Dragoș Alexandru Mușoiu, pornește de la mărturiile unor tineri artiști despre experiențele lor nefaste în facultate (unele dintre aceste confesiuni sunt aici și aici): intimidare, hărțuire sexuală, abuz fizic și psihologic cu diferite grade de gravitate. Peste toate, o problemă identificată de mulți tineri este metoda de predare care depersonalizează studentul-artist și îl transformă într-un epigon al profesorului ce reproduce viziunea acestuia asupra artei și muncii în artă. Visul nu se rezumă însă la prezentarea acestor mărturii, ci este un spectacol cu o construcție teatrală barocă și, aș zice, surprinzătoare în raport cu tema: un muzical care ficționalizează confesiunile într-un caz-școală de profesor / maestru abuziv.
Neobișnuit la o producție independentă, Visul este o creație amplă, construită într-un spațiu mic, cu 13 actori, 11 compozitori, coregrafie și pregătire muzicală, ale căror rezultate (bune) se văd în spectacol, și cu o scenografie care folosește inteligent elemente „civile” ale scenei, de la podium și gradene la costumele afișate la vedere (autor Mihai Păcurar). Ar putea părea înghesuit, ca decor și arhitectură teatrală, dar nu e, iar reușita este deopotrivă a echipei creative și a performerilor. Miezul dramaturgic este un spectacol în spectacol: o grupă de studenți lucrează convențional, la clasă, Visul unei nopți de vară de Shakespeare, într-o perspectivă impusă de profesor și care include misoginismul și libidinoșenia acestuia (forțează studenții să se dezbrace, îi atinge sau îi sărută împotriva voinței lor sau profitând de obediența acestora față de el). Relația profesorului cu studenții și atmosfera din facultate se dezvoltă în afara miezului ca un construct sociologic, ficțional și el, dar bazându-se pe mărturiile reale. Dramaturga Alexa Băcanu a făcut o muncă foarte bună, nu doar cu documentarea cazurilor de abuz, ci și cu textul, o ficțiune cu citate reale care articulează problemele din spațiul educațional artistic într-un caz exemplar de abuz de putere și metodă pedagogică greșită (și depășită moral) prin care se încalcă etica relațiilor profesor-student.
Profesorul-maestru (Doru Taloș) se poziționează ca un guru care își tratează studenții ca pe adepți și în relație cu care funcționează la intersecția dintre idol și gardian. Formula de pedagogie toxică, de tip sectant, în care admirația studenților față de profesor este nelimitată, până la adorație oarbă, iar supunerea este totală și abuzurile sunt internalizate, permite devierea comportamentului (sexualizarea relațiilor, intimidare, șantaj emoțional, agresiune fizică) și depersonalizarea studenților. Apar atingeri inadecvate (mâinile profesorului pe sânii studentei – nimic nu poate justifica asta), acțiuni forțate (sărutul, nuditatea), presiuni sau șantaj psihologic (oprirea unui student să meargă la înmormântarea unui membru al familiei pentru că „teatrul are nevoie de tine și teatrul e singurul tău prieten”). Ideea de bază, că „suntem o familie” (profesorul și studenții săi), presupune o ierarhie rigidă și limite ferm trasate peste care membrii „familiei” nu au voie să treacă. Familia este o închisoare. Ca și în lumea civilă, cadrul intim este saturat de relații viciate, frustări, resentimente, chiar violență. Orice depășire a regulilor impuse de profesor, inclusiv afirmarea demnității personale, este considerată un afront la adresa lui pater familias (profesorul) și drastic pedepsită.
„Nu e despre mine”
„Eu nu sunt personajul”
„Cine sunt eu?”
„Corpul meu nu e al meu”
Refrenele identitare răsună în diferite momente din spectacol și dincolo de reliefarea relației actor-personaj și a stabilirii ostentative a convenției, sunt mai multe nuanțe pe care aceste replici recurente le țintesc. Intro-ul în care actorii se disociază de personaje, iar Doru Taloș chiar insistă ca publicul să nu se sperie de el (deși va juca un monstru) parodiază pregătirea publicului pentru spectacolul meșterilor din Visul unei nopți de vară și ridică subtil problema adevărului în convenția teatrală. Este teatru o formă de a spune adevărul? „Cine sunt eu?” vizează identitatea artiștilor care nu au un spațiu prea mare în școală pentru a-și dezvolta personalitatea creatoare în afara modelelor impuse. Iar „Corpul meu nu e al meu” este un slogan feminist, pus în relația cu mentalitatea patriarhală care aici, în școala vocațională, poate ajunge până la forme agresive.
Modelul de lucru și metoda de predare „Maestrul” — în jurul unui geniu care predică se adună adepții care renunță la orice formă de individualism pentru a adera necondiționat la învățătura „divină” – sunt deconstruite ironic. Nu e vorba doar de toxicitatea unor astfel de relații la școală, ci și de rezultatele propriu-zise – producerea unor clone artistice, cu abilități uniformizate, ale căror personalități creative au fost nivelate, lipsite de gândire critică și antrenate să reproducă epigonic rețeta artistică a profesorului. În spectacol, asta vede în dispunerea scenică: profesorul este individualizat, studenții sunt reprezentați ca un colectiv. Când unul dintre ei se evidențiază și capătă spațiu de evoluție pe scenă este, de regulă, pentru a fi agresat de profesor din cauză că „greșește”, deci individualizarea se face ca exemplu negativ. Să ai opinii, să fii o persoană cu idei, nu o parte dintr-un grup amorf, este greșit – acesta este mesajul. Se mai desprinde de aici modul în care profesorul transformă studenții în abuzatori (asta aduce aminte frisonant de sistemul din închisorile politice comuniste din anii '50 – '60, în care gardienii transformau unii deținuți în torționari, promițându-le beneficii sau șantajându-i). Mecanismul de transformare a tinerilor în abuzatori unii față de alții ține de manipularea psihologic-emoțională a acestora și de structura de sectă a clasei, cu relații de vasalitate între profesor și studenți.
Sunt câteva personaje care se individualizează, fiecare reprezentând o tipologie. Noemi (Emőke Pál) este conștientă că mediul este abuziv și că profesorul depășește limitele etice, reacționează sporadic, dar îi este teamă să aibă o opoziție directă, lăsându-se câteodată fascinată de el, ceea ce o va costa scump. Atât de scump încât va prefera să creadă că agresiunea căreia îi este victimă se produce din vina ei. Narcis (Radu Dogaru) vede și el cum merg lucrurile la clasă, are mici răbufniri, dar va reacționa concret numai atunci când este agresat direct. Robi (Adonis Tanța) este prototipul adeptului devotat pentru că este un outsider – băiatul de la țară, motiv să fie hărțuit de toți. Iulia (Paula Seichei) este și ea o adeptă înfocată a maestrului, față de care dezvoltă sindromul Stockholm – îl divinizează tocmai pentru că o abuzează. Christian Har face un personaj continuu hărțuit de profesor pentru o (ipotetică) identitate de gen anormativă, În spatele lor este corul de studenți (Maialgesa Dat, Călin Deneș, Ana Maria Marin, McKee Duncan, Victor Muntean, Ana Rednic, Oana Rotaru) care funcționează între partitura discipolilor apărători ai profesorului, fundalul de zvonuri și bârfe care întrețin bullying-ul și vocile interioare ale personajelor principale.
Teme grave în înveliș „ușor”
Muzicalul este considerat pe nedrept un gen ușor, care se rezumă la divertisment, ceea ce este eronat, numai dacă ne gândim la Bertolt Brecht și Kurt Weill, ale căror spectacole erau profund politice. Pe de o parte, acest gen teatral presupune abilități performative care sunt puțin cultivate în școala românească de teatru, prin urmare, efortul actorilor este considerabil aici. Pe de altă parte, din punct de vedere conceptual, este un pic pervers (în sensul bun) să tratezi o temă gravă într-o cheie „ușoară”. De fapt, tema neagă calitatea „ușoară” a muzicalului. Astfel, formatul teatral este folosit ironic de regizor – se țintește aici recurenta acuzație că dezbaterea despre abuzuri este în afara discuțiilor „importante” despre artă, că demitizează arta sau artistul și că e o directă influență a Occidentului „decadent” care ne-a contaminat cu pacostea corectitudinii politice. Contestarea dezbaterii despre abuzuri în mediul artistic este dinamitată astfel prin formatul „neserios”, de unde și perversitatea – în ciuda sau, mai degrabă, cu concursul formulei muzicale, spectacolul spune apăsat lucrurilor pe nume. Studenții-artiști sunt blocați la intersecția diferitelor presiuni care vin de la părinți, care „s-au sacrificat pentru ei”, public, care vrea să fie distrat, profesor, care pretinde un nivel artistic ridicat, maeștrii teatrului, care reclamă păstrarea teatrului în forma sa conservatoare. Asta în timp ce sunt supuși acestei toxice metode de predare de tip „Maestru”. Cum își vor putea găsi propriul drum artistic și propria identitate creativă? Există o speranță, că generația foarte tânără, care este acum în școală, va ridica vocea și capul și va produce schimbarea mentalității și a metodelor pedagogice.
Fondul sonor este creat de 11 compozitori care au muzicalități diferite, bine armonizate de Adonis Tanța, care a lucrat eficient cu actorii. În general, există în spectacol o coerență a muzicii și coregrafiei (Sergiu Diță) care joncționează fericit cu textul Alexei Băcanu în care pasajele dure, chiar violente, vin pe un fond intenționat comic. Regizorul Dragoș Mușoiu și echipa Reactorului ridică efectiv ștacheta în muzicalul autohton. Cine ar fi crezut că asta va veni din zona independentă? Visul este un act de curaj, atât ca temă, cât și ca spectacol.
Următoarea reprezentație va avea loc în 23 octombrie la Târgu-Mureș.
Fotografii: Vlad Braga
VISUL
REACTOR de creație și experiment
Text: Alexa Băcanu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Sergiu Diță
Pregătire muzicală: Adonis Tanța
Muzica: Max Anchidin („Fugi sau te luptă” și „Normal”), Renata Burcă („Cum am ajuns aici” și Cocoșii negri”), Magor Bocsárdi („Cineva trebuie s-o facă”), Boros Csaba („Noaptea din vis”), Cári Tibor („Marele oraș” și „Suntem o familie”), Radu Dogaru („Serenadele” și „Culisele”), Ada Milea („Zvonurile”), Adrian Piciorea („Noaptea e momentul meu”), Corina Sucarov („Nu e personal”), Visky Peter („Copiii noștri/Iată-ne ajunși aici”), Compozitor anonim („Corpul meu nu e al meu”)
Distribuția:
Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, McKee Duncan, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Maria Seichei, Doru Mihai Taloș, Adonis Tanța.
Sunet și lumini: Cătălin Filip
Sonorizare: Radu Boanca
Foto și video afiș: Vivien Miron-Vilidár
În parteneriat cu Facultatea de Teatru şi Film / UBB Cluj.
Spectacol produs în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Co-finanțat de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca în cadrul proiectului „Reactor 2022. Viitoruri posibile”.
