Nu aș fi crezut vreodată că voi avea curajul să vorbesc public despre cum am supraviețuit unei relații de abuz. Nu aș fi crezut niciodată că voi putea să fac artă din asta, să transform atâta suferință în vindecare. Dar, câteodată, clișeele din filme funcționează. Te ridici, te scuturi și devii mai puternică decât ai crezut vreodată.
Îmi amintesc frica. Frica în stomac că poate fac ceva greșit, că ceva ce spun sau fac îi va declanșa furia. Frica urmată de vinovăția că nu sunt recunoscătoare pentru clipele de fericire pe care le am câteodată. Vinovăția că sunt alte femei care suferă abuzuri reale și că eu mă prostesc când spun că trăiesc un abuz. Frica, din nou. Nodul în gât. Nodul în stomac. Viața lângă un om instabil. Pășeam mereu pe coji de nucă.
Îmi amintesc rușinea. Rușinea că trăiesc asta, că viața mea este un haos emoțional din care nu văd scăpare. Rușinea că băiatul meu internalizează țipete și-mi simte teroarea în vene atunci când mă întind în pat lângă el.
Îmi amintesc iubirea, clipele de liniște și pace în care spunea că-i pare rău. Respiram din nou câteva zile. Și credeam că există speranță de schimbare.
Îmi amintesc respirația lui, mirosul de alcool din porii lui. Dorința să adoarmă mai repede, să se încheie teroarea. Iar vinovăție că simt și cred asta despre tatăl copilului meu.
Îmi amintesc panica că va lua din nou toți banii și ochii lui disperați căutând ultimii bani din casă. Nodul în stomac că va trebui să mă împrumut din nou. Lacrimi și promisiuni de schimbare. Mă întorc din nou în interior. Sper la mai bine.
Îmi amintesc frica. Noaptea, la ora 3. Eu plâng în hohote sperând să se oprească. „Mă sinucid," spune. Laptopul spart pentru a treia oară. Sunt sigură că alte femei chiar trec prin abuz real.
***
Abuzul este perfid. Ia multe forme. La poliție, mi s-a spus că abuz e doar atunci când ești lovit cu capul de chiuvetă și ți se sparg dinții. Violența clară, fățișă este singura pe care o recunoaștem oficial ca abuz. Dar abuzul poate fi emoțional, psihologic, financiar, sexual.
„Sigur a făcut ea ceva”. Este una dintre frazele pe care le-am auzit cel mai des. Nu. Abuzul nu are justificare. Nu există justificare pentru a bate, a umili, a hărțui altă persoană.
„Femeile nu au nicio scuză că stau într-o relație abuzivă." Am tot auzit și asta. Ce scapă însă din vedere cei care fac asemenea afirmații e că, deseori, femeile rămân în relații abuzive pentru că trec prin multe etape interioare – de la negare, la speranța de schimbare, depresie, dependența financiară de abuzator sau lipsa de sprijin.
Semnele abuzului sunt acolo încă de la început, dar nu dorești să le vezi. Statistica arată că e nevoie de până la șapte încercări de a pleca dintr-o relație abuzivă până reușești să o faci cu adevărat. De cele mai multe ori, după împăcări, răzbunarea e cruntă. Cele mai multe crime ce se petrec în relațiile de abuz se întâmplă după revenirea acasă a victimei, într-o tentativă de a ieși din relație.
***
Tresar în somn. Câteodată tresar și acum, la doi ani de când am obținut primul ordin de protecție. În primele luni, chiar dacă știu că am acest ordin care ar fi trebuit, teoretic, să-l țină la distanță de mine, tresar la fiecare zgomot al casei. Fiecare cheie băgată în broască într-una din ușile de la etajul nostru îmi aduce instantaneu spaima în stomac. Poate e el. Poate intră în camera unde dormim eu și copilul și mă trezește să-i dau bani, că a pierdut tot. Nu mai am locuri în casă unde să ascund banii. Fac un buzunar secret într-un pluș al băiatului. Dorm cu plușul sub cap. El simte toate locurile unde aș putea ascunde bani. Pumnul ăla în perete nu mă va atinge niciodată, îmi spun ca să mă liniștesc, pentru că Eu nu am dat niciodată în femei.
A doua zi după un Revelion, stăm pe canapea. Copilul doarme în cealaltă cameră. Îi spun că va trebui să plătim grădinița și pentru săptămâna de vacanță, pentru că așa e regula. Se enervează rău pentru că mă contrez cu el că așa sunt regulile grădiniței. Mă apucă de obraji. Acolo unde nu am carne. În anatomie i se spune bula lui Bichat. Simt că îmi trosnește mandibula. Întotdeauna am avut o sensibilitate la mandibulă. Trosnește ușor. Îmi dă drumul. Uit.
Semnele fuseseră acolo de la bun început.
La două luni după ce îl cunosc, îmi ia 2000 de lei din sertar. Banii de chirie și utilități. Nu am învățat încă să ascund banii în pluș. Nu am încă pluș și nici copil. Nu sunt acasă când îi ia. Pentru prima dată de când îl știu, simt frica în stomac. Simt că îmi vine să vărs. Apar migrenele. Aflu că este la cazino. Nu am călcat niciodată într-un cazino până la el. E o lume pe care nu o cunosc. O voi cunoaște de-acum. Nu știu de ce, dar plec desculță de acasă și bat toate cazinourile din cartier. La un moment dat îl găsesc. Uit că sunt desculță. Promite că nu mai face. La început, cererile de iertare sunt dramatice, iar perioadele de liniște sunt mai lungi. Apoi totul devine sacadat ca un ceas. Nu mai reușesc să ies din cercul vicios. Începe deriva mea. Mă anulez.
Câștigă bani la cazino. Pierde la pariuri. Câștigă iar. Pierde. Perioadele noastre de liniște sunt dependente de acest ritm. Îmi ia inel de logodnă din banii pe care îi câștigă la cazino. Bea. Bea mult. Sparge. Vorbește cu Dumnezeu. Plânge. Spune că din cauza mea se duce la cazino. Pentru că am datorii pe firmă. Eu sunt justificarea lui pentru toate deciziile luate. Preiau în interior toată vina. Simt că mă prăbușesc de la atâta vină. Nu pot povesti nimănui lucrurile prin care trec.
***
Primul nostru Crăciun împreună la părinții mei. Bea, pleacă, se victimizează, se întoarce. Le spune tuturor că sunt însărcinată. Trebuia să fie un moment magic. Nu este.
Mai am o lună și nasc. Mai am să plătesc jumătate din bani pentru naștere. Îi voi da când voi naște. Trebuie să nasc natural, costurile sunt la jumătate. E cu mine atunci când nasc. Îmi amintesc sentimentele amestecate, durerea, extazul că sunt mamă, panica că nu am bani să ies din spital. Sunt copleșită de noua viață și de responsabilitățile ei, dar înainte de toate trebuie să fac rost de bani pentru a ieși din spital. A fost iar la cazino. Mă împrumut dând telefoane din spital. Sunt omul soluțiilor. Eu și fiul meu ieșim. Pauză, respir. Sunt mamă.
E un sentiment pe care nu credeam că-l voi trăi vreodată, chiar și în toată nebunia din viața mea. Această iubire absolută pentru ființa abia născută din brațele mele. Simt că aș putea să fac cele mai mari sacrificii ca să-i fie bine acestei mogâldețe. Simt că aș putea învinge orice obstacol numai să-i simt mânuța cum se prinde de a mea. Totul în jur se anulează.
Am lapte, nu am lapte. Îmi simt gândurile ca niște bucăți de sticlă. Totul taie în creierul meu. Nu am lapte. Sunt într-un echilibru fragil.
Mama trebuie să fie relaxată, să se poată concentra la copil. Lucrez ce pot, când pot. Nu mai pot picta cum trebuie. Pictez numai lucruri din care ne putem întreține. Zi și noapte pictez sute de mărțișoare pentru târguri, zeci de tricouri personalizate pentru familii fericite, sute de produse din porțelan cu cele mai fine și minuțioase modele, pereți pentru camere de copii, sticle de șampanie pentru aniversări, seturi cu pahare din sticlă pentru perechi de miri și nași, globuri cu reni, pantofi și rochii pentru petreceri corporate.
El pierde job după job. Nu pentru că nu muncește sau pentru că ar fi leneș, ci pentru că nu se poate supune niciunui tip de autoritate. Fluctuează. Este când fericit, când incredibil de nefericit. Totul se învârte în jurul emoțiilor lui. Eu nu mai contez pentru nimeni, nici pentru mine însămi.
***
În nopțile în care vine târziu, deschide berea. Și acum tresar când aud cum se deschide o doză. Începe să-mi fie frică. Încep să fiu foarte atentă la ce-i spun. Nu vrei să mai faci sex cu mine. Sunt nedormită de ceea ce par a fi secole. Copilul se trezește din trei în trei ore, timp de doi ani și jumătate. Când mă plimb cu căruciorul în parc de trei ori pe zi, le invidiez pe mamele cu parteneri care nu le seamănă frică pe dinăuntru. Sentimente amestecate. Asta e iubirea? Nu știu dacă voi putea duce vreodată o viață normală.
Ce știu e că sunt copleșită. Sunt mamă pentru prima dată. Muncesc mult și nu avem bani niciodată. Ar vrea să facem sex în fiecare zi. Ne mutăm din nou. Peste tot pe unde stăm facem datorii, pentru că ia din banii de chirie ca să-i joace la cazino. Toate datoriile sunt pe numele meu. Sunt hăituită zilnic de oameni care vor banii pe care-i datorez. Îmi mint părinții. Îmi mint sora. „Sunt bine,” le zic. Mereu sunt bine.
Nodul din stomac devine un ghem ce nu mai reușește să se desfacă.
Ajung să îi număr berile pe care le bea. Știu cum i se schimbă ochii după a treia bere. Nu mai găsește compasiune pentru mine după a patra bere. Se trezește dorința animalică. Accept să facem sex ca să nu mai am scandal. Mă simt un obiect. Copilul crește, mă simt singură. Singurătatea mă deșiră ca un fum. Mă întreb cum ar fi să facem dragoste fără să fie băut. Ascund iar laptopul, ca să nu mi-l spargă și pe-ăsta. Am nevoie să lucrez pe el.
Ultimatumul 100. „Dacă mai continui să bei, ne despărțim. Dacă te mai duci la jocuri, ne despărțim”. Suntem la mare, în camera de la pensiune. Copilul a împlinit 4 ani. Îi simt degetele cum se încleștează pe gâtul meu. Tu mă faci. Copilul plânge. Într-o fracțiune de secundă mă întreb cum am putut să fiu așa nesăbuită să ajung în punctul ăsta. Ce fel de mamă sunt? Capăt un curaj imens, inima îmi sparge pieptul. Ce o să faci acum, o să mă omori? îl întreb. Îi simt mâna în gâtul meu zile la rând. Nodul mi s-a mutat în gât.
Te rog pleacă capul și iartă-mă. Eu sunt bărbat și de aceea am reacționat AȘA.
L-am iertat de zeci de ori. Îmi spuneam că ăsta e rolul iubirii, să ierte, să dea șanse la nesfârșit. M-am întors de trei ori la el până m-am reconstruit pe interior și am reușit să plec de-adevăratelea.
***
După primul ordin de protecție, care a durat șase luni, am mai cerut un al doilea, să mă asigur că eu și fiul meu suntem în siguranță. L-am primit, tot pentru șase luni. Deja m-am obișnuit cu teroarea mesajelor.
Ești o javră, ca toate!
Nu fi proastă frigida mea cu celulită.
Tu m-ai adus aici anorexică, idioato ce ești!
Ești o obeză, grasă, infectă. Ești nașpa. Să vedem cine te mai iubește așa cu grăsimea aia.
Cine p… mea te ia? Te fute o dată, de două ori, văd la urmă că ai carnea lăsată, ai aproape 40 de ani.
Bă, tu ești cea mai proastă femeie pe care am cunoscut-o, nu există proastă mai mare pe fața pământului.
Nu vin azi, nu vin mâine, dar o să vin. Oriunde te muți, te găsesc! Nu trebuia să-ți bați joc de mine. Eu te omor.
Tu nu înțelegi multe, dar nici nu vrei să asculți, ești futută la cap!!!
Puteai măcar să zici și tu merci că ți-am dat gena mea și sperma mea și că a intrat în tine.
Sutele de mesaje, telefoanele în noapte nu reprezintă însă teroare pentru poliție. Ele sunt iubire. Trebuie să vină să te dea cu capul de ușă, trebuie neapărat să fie violent fizic ca să nu mai fie iubire și să poată interveni poliția. Repar gaura din perete, geamul spart de la ușa bucătăriei, lustra de care a spus că a încercat să se sinucidă, schimb geamul spart de la desenul înrămat de pe perete. Încerc să tencuiesc și în interiorul meu. Terapia îmi dă două mâini de lavabilă. Amorsa o pun eu, ca să nu mi destrame cu totul pereții inimii. Sunt artistă. Asistența socială spune că asta nu e o slujbă serioasă, cu toate că eu plătesc tot ce ține de copil.
Doi ani prin săli de judecată și secții de poliție, unde am cerut protecție din partea instituțiilor - procesele pentru obținerea ordinelor de protecție, procesele pentru plângerile penale de încălecare a ordinelor de protecție, termenele pentru plângerile penale de violență domestică, termenele de hotărâre a procesului de custodie. El nu se prezintă niciodată la niciun proces. Avocata lui din oficiu spune că „zădărnicesc dreptul lui de a avea o familie”. Mă întreb în ce familie a crescut ea. Plătesc toate procesele. Judecătoarele mă privesc cu milă, cu reproș. Prin atitudinea lor și felul în care se poartă simt că îmi spun „Tu ai vrut-o, tu ai cerut-o”.
Ochi reci, zeflemitori, toți mă iau la mișto în secția de poliție. Mă iau la per tu. Sunt o fată naivă. Am 36 de ani. Încep să cred că chiar nu am trecut printr-un abuz. „Continuați-vă viața, doamnă”, îmi spune un polițist în timp ce îi arăt 2000 de mesaje printate pe hârtie. Jumătate din trauma mea vine din faptul că nu îmi sunt validate trăirile. Instanța îi dă drept de vizitare a copilului în timpul celui de-al doilea ordin de protecție, care ar fi trebuit să-l țină la distanță de mine. Nu am pe nimeni care să-l ducă pe fiul meu la întâlnirile cu tatăl. Vine el și ia copilul. Mesajele continuă. De la iubire la ură și înapoi.
Tu chiar vrei să mă bagi la închisoare pentru niște vorbe spuse la beție?
Al doilea ordin de protecție mi-l petrec în frică constantă: sunt singură cu fiul meu, închiși în casă pe timpul pandemiei. El lucrează la livrări. Are acces peste tot, chiar și în carantină.
Desigur, din perspectiva autorităților acesta nu este abuz și ce trăiesc eu nu e teroare.
***
Urmează doi ani de terapie, în care a trebuit să funcționez normal, să-mi întrețin mica familie, să nu dau semne de slăbiciune. Nu pentru că nu-mi dau voie, ci pentru că tot tumultul instituțional m-a epuizat și mi-a bătătorit emoțiile. Înăuntru, zile cu haos și hău, dar și zile de pace și ușurare că nu mă mai întorc la un acasă care nu doar că nu-mi oferea protecție, dar mă făcea să-mi doresc să fug.
Simt cum se trezește o forță nouă în mine, un fel de rebeliune împotriva a tot ceea ce am trăit atâția ani. Accept că am dreptul la o nouă viață.
Mă vindec. Începe să-mi dispară frica din oase când îl văd. Mă trezesc noaptea, dar nu mai verific banii din pluș. Nu îi mai pun acolo, îi țin pe masă. Îmi ia luni întregi să mă obișnuiesc cu asta. Nu mai tresar la fiecare zgomot, nu-mi mai rod unghiile. Fantoma lui nu mai bântuie apartamentul în care stăm.
Sunt o mamă singură. Nu mai sunt o zdreanță, o scârbă ordinară, un înger, femeia supremă.
Totul începe să pară un vis urât. Suntem în termeni amiabili. Vrea împăcare în continuare. S-a schimbat. Ce ușor a uitat tot. Eu am uitat jumătate din ce mi s-a întâmplat pentru a putea continua să funcționez.
Dar sunt un alt om. Nu mă mai întorc. Mai am momente când îl văd și simt nodul ăla de frică în gât. De cele mai multe ori, nu mai simt nimic. Unii îmi spun că suntem legați fără să vrem, fiindcă e tatăl copilului meu. Nu ne leagă copilul. Ne-a legat inima ce stătea să-mi spargă pieptul, la început din iubire, la jumătate din frică combinată cu iubire, la final numai din frică. Nu sunt legată.
La al treilea ordin de protecție, sunt deja altcineva, dar tot nu dispare cu totul nodul din gât când intru în sala de judecată. Sunt nevoită să cer din nou ajutorul instituțiilor pentru că a luat-o razna, după ce a fost condamnat la un an cu suspendare și muncă în folosul comunității. În urmă cu trei ani, încălcase primul ordin de protecție, iar eu depusesem atunci plângere pentru această încălcare. Plângerea fusese respinsă de mai multe ori de-a lungul celor trei ani, eu am făcut apel de fiecare dată. După lungul ping-pong între procuror și judecătorie, în care mi s-a spus inclusiv că risipesc resursele statului cu acuzații nefondate, mi s-a dat câștig de cauză.
Înfățișarea mea e ultima pe agenda zilei la tribunal. Aștept acolo patru ore și, din obișnuința anxietății, încep iar să-mi rod unghiile. Ca de obicei, el nu se prezintă, vorbește prin telefon cu avocatul de oficiu. D-na judecător deja e plictisită, nu mai are răbdare să asculte, îmi dă trei luni de protecție. Nu consideră că amenințările cu moartea sau urmăririle sunt motiv de stres pentru mine. Trăiesc cu teamă după ce se termină al treilea ordin pentru că, pe măsură ce ne îndepărtăm de la ce am pornit, e din ce în ce mai greu să demonstrezi că ești în pericol.
Acela a fost ultimul ordin de protecție. În total, au fost patru ani cu multe procese, plângeri penale, trei respingeri ale plângerilor, 17 termene pentru procesul de custodie, o condamnare cu suspendare pentru încălcarea primului ordin de protecție, peste 10.000 lei cheltuiți cu instituțiile statului care ar trebui să mă protejeze. Ar mai trebui să-l dau în judecată pentru pensie alimentară, tot pe banii mei, dar simt că energia mea nu mai poate fi irosită nici măcar un minut. Nu mai contribuie cu nimic pentru copil de un an jumătate. Nu se mai văd tot de atunci. Este blocat pe toate rețelele, pe toate numerele de telefon. Din când în când își ia altă cartelă.
***
După ce încep să mă dezvăț de frică, în inima mea încolțește o idee. O să iau o parte din expresiile oribile pe care mi le-a adresat fostul meu partener și o să le pun pe porțelan. O să fac o colecție de o frumusețe schizoidă. Bag la cuptor prima cană cu farfurie. Încep să mă gândesc că poate ar trebui să adun mesaje de la mai multe femei care au trecut prin aceleași experiențe. Încet, încet, adun mesaje de la peste 50 de femei. Cuvintele sunt foarte greu de dus. Un obiect care în mod normal îmi ia o zi să-l pictez, îmi ia acum săptămâni. Aleg doar o parte dintre expresii, pentru că multe se repetă.
Curvă.
Jigodie.
Scroafă.
Zdreanță.
E foarte interesant că, oricât ar fi de diferite relațiile dintre oameni, abuzatorii obișnuiesc să-i denigreze aproape la fel pe cei de care sunt apropiați.
După vreun an și jumătate, mă hotărăsc să expun porțelanul pictat și ars în cadrul unei instalații - Cuvinte sparte. O împărtășesc publicului în expoziția mea Locuri uitate ale inimii mele, curatoriată de Nona Șerbănescu, la ARTHUB, singura galerie unde aș avea curajul să o expun. Acolo mă simt în siguranță. Recreez cu ajutorul porțelanului o masă de familie, cu toate obiectele așezate cochet, între pahare de cristal, șervete, tacâmuri de argint. Masa de familie, de sărbătoare, locul în care ar trebui să ne simțim cei mai protejați și cei mai fericiți, se transformă deseori în loc de coșmar din cauza abuzurilor ce se petrec în spatele pereților.
Oamenii se învârt dezorientați în jurul acestei mese-instalații. Sunt femei care plâng, femei care consideră că se împuternicesc prin curajul de a vizita expoziția, femei care rămân în tăcere cu câte un obiect delicat din porțelan între palme, bărbați care mă felicită pentru munca mea, bărbați șocați că am avut tupeu să aduc în lume aceste obiecte. E genul de instalație de artă care-ți creează multe trăiri, dar care nu te poate lăsa indiferent.
Pentru mine e o ușurare că obiectele sunt în sfârșit în public, că pot face ceva concret, prin artă, să ajut și alte femei care trec prin relații abuzive. Aș vrea să pot face mai multe, să întind această vindecare interioară la care am ajuns. După expoziție, obiectele rămân cuminți în cutii la mine în atelier. Chiar dacă ele stau ascunse, pentru mine sunt un catalizator de schimbări. Mă ajută să știu ce-mi doresc prin lucrările mele - să contribui la o lume în care ne vindecăm prin artă și facem lumea un spațiu mai sigur.
***
Înainte, nu aș fi crezut vreodată că voi avea curajul să scriu ce-am scris aici, să vorbesc public despre asta, să fac artă din asta. Dar, câteodată, clișeele din filme funcționează. Te ridici, te scuturi de praf și devii mai puternică decât ai crezut vreodată.
Chiar dacă plâng, acum sunt o forță a naturii.
Fotografii de Petre Fall
