În niciun caz nu se poate vorbi despre o delimitare de vechiul stil în Abraxas (Polirom, 2022), noul roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Dimpotrivă, autorul a hotărât să apese accelerația: expansiunea livrescă și divagarea sunt la cote înalte. Din fericire, ele au venit și cu o intensificare a confesiunii biografice. Ca să păstrez nota mitologică presupusă de titlu, am spune că, în cele peste 600 de pagini ale acestui roman masiv, asistăm la lupta antologică a doi titani contemporani: mizerabilismul postcomunist și maximalismul postmodern.
Bogdan-Alexandru Stănescu a avut, cel puțin în domeniul literar din România, ambițiile unui spirit enciclopedic. În calitate multiplă de poet, prozator, critic literar, eseist, traducător și, nu în ultimul rând, editor, scriitorul bucureștean a reușit să bifeze fiecare fațetă anexată literaturii pe care o cunoaște peisajul nostru cultural. Plăcerea de a scrie și pofta lecturii pe care le afișează Stănescu sunt debordante: chiar și când încearcă să aplice metodele „reci” și analitice ale criticii, el cade în tentația abaterilor retorice. Această aspirație barocă a fost remarcată și în cărțile sale de literatură. Volumele de poezie Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească, 2012) și anaBASis (Cartea Românească, 2014) au fost volume-hibrid, care combinau discursul cotidian cu inserții din mitologie și istoria Antichității. Câțiva ani mai târziu, proza Copilăria lui Kasper Hauser (Polirom, 2017) a fost o tentativă de separare de această formulă dens-codificată, însă digresiunile — devenite deja mărci stilistice proprii — nu puteau fi eliminate. După o pauză de câțiva ani, în care colecția Anansi. World Fiction (Editura Pandora M) coordonată de el s-a dezvoltat rapid și spectaculos, autorul s-a întors cu două proiecte: volumul de poezii Adorabilii etrusci (Charmides, 2021) și romanul de față, Abraxas. Acesta din urmă continuă obsesia contradicțiilor tematice și stilistice, specifice tuturor operelor anterioare. Aici, ea devine vizibilă în special la nivelul formulei: avem de a face cu un roman postmodern mizerabilist.
Dimensiunea mizerabilistă stă la baza narativă din Abraxas și constă în accesarea temei ratării, specifică prozatorilor români din anii ’90 și 2000 (vezi Radu Aldulescu, Sorin Stoica, Ionuț Chiva, Adrian Schiop etc.). Romanul urmărește viața personajului-narator Mihai Lucescu, profesor la Istorie și fost student de Litere, ale cărui ratări sociale (la nivel conjugal, familial și profesional) și intime (la nivel sexual și spiritual) îl aduc, treptat, în punctul cel mai degradant al vieții sale. Izolat în podul insalubru al unei case vechi din București, el încearcă să își reconstruiască traseul biografic descendent. Într-adevăr, fragmentele de viață conturează o poveste dificilă și traumatizantă, orientată în jurul unui conflict de familie început încă din „Casa cu Lei” a copilăriei, cu raportul simbolic dintre Ralu (mama agresivă și dominantă), Genu (tatăl biologic libidinos) și Sergiu (tatăl adoptiv, duplicitar și oportunist) situat în prim-plan. Peste ani, acesta va duce, în mod subliminal, la un episod de adulter care va pune punct căsniciei lui Mihai cu Ioana. Toate întâmplările au loc în mijlocul unui București cu o istorie culturală vastă (din „locuința” actuală, Lucescu poate vedea vechea vilă a poetului Ilarie Voronca), dar și cu o geografie afectivă ascunsă („Bucureștiul e plin de locuri rele, de portaluri infernale și doar nepăsarea și neștiința ne fac să călcăm pe ele fără zbucium și cutremurare”). În acest context, pasajele care rememorează viața lui „Michi” și a familiei sale sunt memorabile. Mai ales acum, când discursul polarizat din Copilăria…, care nu demult oscila cuminte între realism și lirism, ajunge să își lărgească gama către naturalism și expresionism. Efectul de contrast este, într-adevăr, unic prozei exersate de Stănescu.
Scenelor li se adaugă impresia stranie a lui Lucescu cum că ceva invizibil leagă episoadele acestei biografii. În fiecare seară, profesorul ratat caută să își retrăiască amintirile, căutând sensul lor obscur și posibilitatea eliberării. În acest sens, Mihai adoptă o tehnică de metempsihoză personalizată: își reorganizează propria memorie după arhitectura unui bloc imaginar cu unsprezece apartamente, în spatele fiecărei uși aflându-se câte o sală de cinema din Capitală. Cele unsprezece filme care se derulează în aceste spații onirice aduc laolaltă momente din viața personajului și întâmplări istorice/fictive ce exemplifică mostre de ratare umană: sinuciderea cruciatului Frederic Barbarossa, soarta frustrantă a unui avangardist evreu de raftul al doilea din epoca lui Voronca, cultul curios al lui Iacov Levi Moreno din Viena, scenariul postapocaliptic importat din Adorabilii etrusci și povestea gloriei eșuate a poetului new-yorkez Delmore Schwartz. Montajul cărții — în care capitolul aluvionar „În Casa cu Lei” este bruiat din loc în loc de „filmele” respective — sugerează o rețea de holuri în care viața personajului, ficțiunea și istoria omenirii comunică neîncetat. Aici intervine maximalismul postmodern. O caracteristică importantă a acestei formule este (în lipsa unor termeni mai buni) paranoia. Aceasta poate fi extinsă la nivel socio-politic (de pildă, în narațiunile Războiului Rece ale lui Thomas Pynchon), dar, în alte situații, ea poate deveni puternic interiorizată. De cele mai multe ori, postmodernismul românesc a fost victima unui astfel de egocentrism. Mircea Cărtărescu este un exemplu extrem: ce au fost romanele Orbitor și Solenoid dacă nu o serie de încercări (uneori fantastice, alteori extenuante) de reconstituire a unor legături obscure dintre propria persoană, literatură și lume/Dumnezeu? În mod similar, din acest punct încolo, Bogdan-Alexandru Stănescu nu face decât să calce, involuntar, pe urmele autorului Postmodernsimului românesc.
Așadar, sentimentul că am mai citit un astfel de proiect în trecut mă împiedică să fiu foarte entuziasmat față de volumul de față. Cu toate acestea, Abraxas este un roman al contradicțiilor, iar acest fapt îl scoate din obscuritatea previzibilă. Lumea întunecată, burlescă a anilor ’80 și a tranziției este contraponderea „castelului interior” din mintea lui Mihai Lucescu. Lupta acestor extreme nu duce la apoteoză, după cum ar fi sperat naratorul înfierbântat, ci la un echilibru interesant. Nu e puțin. Pe de o parte, lectura nu devine obositoare și nu se împotmolește în niciun punct; energia sustenabilă a naratorului nu ar permite acest lucru. Pe de altă parte, nu vom întâlni delirul mistic până la exaltare, specific operelor de rit cărtărescian: Stănescu știe când să spună stop halucinațiilor și să revină pe pământul sigur al eșecului.
Foto main: arhiva Fortepan, 1920
