De cum intru în curtea liceului din Lechința, județul Bistrița-Năsăud, mă surprinde cât de complex e împărțit spațiul: în stânga și-n dreapta, două clădiri măricele cu săli de clasă și sală de sport; în mijloc, un teren de baschet cu o cișmea. În spate de tot, o seră la care își fac practica niște copii de liceu. Planurile lor de viitor? „În construcții, da’ nu aici, dincolo.”
E luna august și am pornit o cercetare de teren a învățământului rural din localitatea respectivă. Mai jos, puteți citi un fragment prescurtat al eseului rezultat în urma cercetării, Locul în care berzele nu mai aduc copii, care apare în antologia Culese din rural.
În satele Chiraleș și Sâniacob din comuna Lechința școlile s-au închis de câțiva ani, din cauza numărului tot mai mic de copii care se nasc aici. Cele două clădiri ar putea deveni cămin de bătrâni, respectiv capelă mortuară, conform noilor aliniate adăugate în 2021 la articolul 112 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, care permit schimbarea destinației, dacă instituția respectivă nu a mai avut activitate de cel puțin trei ani calendaristici. Puținii copii rămași în cele două sate fac naveta din satul de baștină în Lechința, unde au fost primiți la Liceul Tehnologic.
Ajung la secretariatul liceului și întreb de directoare, Oana-Raluca Baciu. Mi se spune că trebuie să apară în curând. Stabilisem de ceva vreme să ne vedem, pentru că sunt convinsă că e persoana cea mai în măsură să îmi povestească despre viața într-o instituție de învățământ din mediul rural. În România anului școlar 2020-2021, zice Ministerul Educației, mai erau doar 232 de licee în mediul rural, iar cel din Lechința e unul dintre cele care nu s-au închis încă.
Într-adevăr, directoarea școlii apare după scurtă vreme și, fără s-o fi văzut vreodată, îmi dau seama că e ea: poate după aerul de autoritate cu care pășește pe coridorul răcoros, poate după modul în care e salutată de secretare sau după costumul de in alb și pielea bronzată, proaspăt venită din concediu. Întreb cum e o zi obișnuită din viața unui director de școală. „Mereu pe fugă”, îmi spune. E epuizant, cu zeci de chestiuni mărunte care trebuie rezolvate zilnic, cu cereri și doleanțe de la oameni care te „vânează” pe coridor și îți deviază traseul, încât uneori abia ajungi până la toaletă. Când nu e la liceu, cel mai probabil se află în Vermeș, Sângeorzu Nou sau Țigău, unde mai există câteva divizii de învățământ primar ale aceleiași școli, pe care le gestionează tot ea. Face asta de vreo opt ani - timp în care a întâlnit cazuri și cazuri de elevi care au plecat, au revenit, au abandonat, au crescut, și-au găsit vocația sau au pierdut-o pe drum.
De curând, Liceul Tehnologic a intrat în programul România Educată, alături de alte 17 școli din județ, și a primit astfel finanțare pentru activități menite să reducă abandonului școlar. O întreb pe directoare care e statusul programului și zâmbește încurcată: „Păi, eu nu prea știu că suntem în proiectul ăsta. Adică, era acuma proiectul ăsta care era scris... Face parte din România Educată ce-am depus noi acuma?” Începe să caute documentul pe calculator. „Am depus pentru un proiect în timpul anului școlar. S-a aprobat, am obținut, cred, nouă puncte din zece, dar fonduri încă nu am primit și proiectul nu e demarat.”
Nu e primul proiect care primește finanțare pe foaie, deși în realitate fondurile întârzie să apară. De exemplu, programul de vară dedicat elevilor de liceu, Proiectul ROSE, în care banii au intrat după doi ani. În tot acest timp, activitățile descrise în proiect nu s-au putut realiza, iar publicul țintă fie și-a încheiat studiile între timp, fie a abandonat școala. Proiectul s-a prelungit până la finalul viitorului an școlar, dar pare mai puțin entuziasmant ca la început. „De-abia acuma au intrat banii pentru cursurile ținute în urmă cu doi ani. N-am făcut nicio excursie și copiii erau așa de încântați, le-am promis: Să vedeți ce frumos o să fie! Elevii din mediul rural n-au aceleași posibilități, decât puțini, față de cei din oraș. Pentru ei, o excursie sau să-i duci două zile undeva e ceva extraordinar.”
Programe pentru atragerea elevilor și menținerea lor în sistemul educațional există și pentru ciclul gimnazial, precum cel demarat în 2018, pe o durată de trei ani (Impact Lechința). Elevii înscriși în proiect primeau inclusiv o masă caldă și o sumă de bani dacă veneau la școală zilnic și puteau participa la cursuri afterschool. „Trei ani la rând excursie la mare, plus ghiozdan și rechizite... Foarte multe facilități ca să-i păstrăm, să-i aducem la școală pe cei cu rezultate mai slabe la învățătură și la care nu le prea place școala. A fost un chin pentru ei. (…) Atunci când frecventarea școlii nu implică nicio plăcere, ci doar condiția pentru a primi o bursă specială, experiența este, într-adevăr, un chin. Iată de ce, au fost și cazuri de elevi care au părăsit proiectul și școala”, îmi mai povestește Oana Baciu.
Oana Baciu nu este singura care susține necesitatea unor cursuri dedicate exclusiv părinților de elevi, pentru că de cele mai multe ori, „războiul” dintre școală și familie produce „victime colaterale”. Iar acestea sunt întotdeauna copiii. „Mai au și modelul ăsta în familie, că părinții muncesc în străinătate, sau tata-i șofer, câștigă foarte bine, nu-mi trebuie bacul… Noi încercăm să-i convingem, să le spunem că-i pentru binele lor, că ar trebui să-și termine liceul să încerce să-și ia bacalaureatul, să meargă mai departe și le dăm exemple concrete de elevi care au terminat facultatea, plecați de aici, din Lechința și care muncesc și au salarii bune.” Cu toate acestea, autoritatea parentală este, evident, mai puternică și dacă ea nu susține demersurile școlii, e foarte greu pentru profesori să ducă această luptă singuri. Există cazuri în care dascălii îi întâlnesc pe părinți și discută cu ei doar la festivitatea de încheiere a unui ciclu de învățământ. Sau, mai mult, nu sunt puține situațiile în care părinții se plâng dascălilor că nu reușesc sub nicio formă să le vorbească propriilor copii. Iată de ce niște programe de comunicare în rândul părinților ar fi importante, conchide directoarea.
O întreb pe Oana Baciu dacă poate să-mi facă un fel de portret-robot al elevului cu risc de abandon școlar. Care sunt motivele pentru care renunță? Îmi spune că, în general, cele mai multe situații de acest gen se înregistrează la liceu și la învățământul profesional. La băieți, abandonul e cel mai des provocat de circumstanțele de acasă și posibilitățile materiale reduse. Mulți renunță prin ultimele clase de liceu pentru că au nevoie să muncească și să ajute la întreținerea familiei numeroase. Bursa de ajutor social de aproximativ 250-300 de lei pe lună e un sprijin infim pentru nevoile acestor copii. Majoritatea aleg plecarea în străinătate, pe care o văd ca unică salvare. În cazul fetelor, multe dintre cele care abandonează o fac pentru că se îndrăgostesc, rămân însărcinate și schimbă școala pe viața de familie.
Povestea lui Cristi*
Cristi are 16 ani, iar povestea lui de viață i-a emoționat pe mulți dintre profesorii lui, inclusiv pe directoarea liceului. Băiatul s-a agățat de școală pentru a supraviețui, pentru că, la o descriere sumară, ar avea toate datele profilului-robot al celor care de obicei abandonează. De altfel, fratele lui mai mare și sora mai mică au renunțat deja la studii, exact din motivele descrise mai sus. „Copilul a venit pentru prima dată la noi în clasa a patra. Extrem de nervos, extrem de agitat. M-a sunat tatăl lui să-mi spună să-i primesc aici la școală copiii, pe toți, că altfel el nu și-i mai duce în satul din care erau. Că i-au zis profesorii de acolo că a spart o tablă și el n-are de unde s-o plătească... Și-am zis OK, haideți la școală, discutăm, facem transferul. Ei, și l-am văzut după aceea pe copil…” Cristi se distingea dintr-o clasă de treizeci de elevi prin violență fizică și verbală. Greu de înțeles și gestionat, a intrat în categoria copiilor cu cerințe educaționale speciale (CES).
Diriginta și directoarea au început să facă cercetări - „Să vedem un pic care-i problema, ce-i cu copilul”. Au aflat că părinții îi sunt divorțați, iar mama e plecată în străinătate, unde și-a început viața de la capăt, fără să mai vrea să știe ceva de soarta copiilor lăsați acasă. Tatăl, de o violență extremă, de „ți-era și groază să-l suni la un moment dat”, îi avea în grijă pe cei trei minori. Cristi mai stătuse o vreme și în centre de plasament, trecuse prin câteva familii „de împrumut” și orfelinate. Comportamentul lui era o copie la scară mică a ceea ce vedea în jur, acasă. Directoarea a ajuns să-i predea engleză din clasa a cincea. Îmi spune că s-a apropiat de el, a înțeles ce simte și a înțeles că e foarte greu să te pui în situația lui.
De-a lungul timpului, cadrele didactice au fost nevoite să aplaneze o mulțime conflicte cauzate de băiat, sau au fost chiar victimele furiei lui verbale. „Îmi amintesc că a avut o săptămână de asta în care era foarte agitat. Nu puteai să stai de vorbă cu el, n-aveai cu cine, nu asculta pe nimeni.” Directoarea l-a întrebat pe Cristi ce-i cu el și a aflat că venise din Spania mama lui, care între timp se recăsătorise. „A venit mama și pe mine nu vrea să mă vadă, decât pe fratele meu. Așa de mult suferea copilul ăsta! Nu mai puteai să faci nimica cu el, ce să asculte în clasă, să îi predai tu engleză...?”
Altă dată, pentru că nu primea nici măcar suficientă mâncare acasă, școala a insistat pe lângă tată să-l înscrie în programul gimnazial, Impact Lechința, măcar pentru masa caldă și rechizite. Tot ce avea nevoie în plus era o viză de flotant, pentru că satul în care locuiește Cristi nu era pe lista localităților eligibile în proiect. Tatăl a răspuns că e prea mare bătaie de cap și prea multe documente. Și din această cauză, nu le-a completat. „Și rămânea mâncare, mai era câte un copil absent. La început nu a vrut să accepte, că-i era rușine. Și-l aduceam în direcțiune și-i spuneam: Hai că mănânc cu tine. Și așa mai mânca, dar dacă intra cineva imediat lăsa tot jos. Și-i mai dădeam să-și ducă și acasă cu el. Și s-a mai liniștit între timp, l-am mai trimis și la consiliere. Dar e extrem de agitat, nu vă puteți imagina ce circ și ce înjurături la adresa noastră. Ei, dar cu toate astea, m-am atașat de el.”
Curând, profesorii au înțeles că nu e o soluție să-i sune părintele pentru a-l anunța de problemele pe care Cristi le face la școală, chiar dacă băiatul îi știa de frică. În zilele de după discuțiile profesorilor cu tatăl era mai liniștit, însă imaginea picioarelor lui albastre de vânătăi îți făcea pielea de găină. Și-atunci, directoarea s-a gândit să schimbe abordarea. „L-am luat cu alte chestii, îi ziceam: Te exmatriculez. (N-ai cum să exmatriculezi un copil în ciclul gimnazial, dar ținea la ei, că ei nu știau.) Ziceam: Cristi, vii la direcțiune, predai manualele, de mâine ești liber, stai acasă. Și venea. Venea și-și lăsa cărțile. Scotea câte una, așa ușor, le punea pe masă și dădea să plece. Când ajungea la ușă (că nu-i distanța mare de la birou), zicea: Mă iertați de data asta?. Mi se rupea sufletul. Ziceam: Cristi, nu știu a câta oară te iert. Bineînțeles că-l iertam. A terminat clasa a opta, evident că slab la învățătură, că nu, nu poate. Și a intrat la liceu. La noi la liceu se intră cu medii foarte mici, unu, doi, trei.”
Din nou, tatăl s-a supărat pe profesori că i-au înscris copilul în liceu și nu la profesională. Planul ar fi fost ca Cristi să termine școala cât mai repede și să se angajeze undeva pentru a acoperi o parte din datoriile familiei. Ca elev de liceu, copilul a reușit să plece trei săptămâni în Portugalia cu un program Erasmus+. Până și pregătirile pentru această plecare au fost o adevărată aventură, din cauza tatălui foarte puțin dispus să completeze documentele necesare deplasării. Până la urmă, printr-o mobilizare de forțe ale cadrelor didactice, primar și notar, dosarul a fost întocmit și taxele aferente achitate. „Înainte să plece, însoțitoarea (care era și diriginta clasei) l-a sunat pe tată să-l anunțe ce să-i pună fiului cu el. Apăi, doamnă, io n-am atâtea. Un sandvici să-i puneți. Apăi, și de mâncare tre’ să-i pun? Sunt niște situații de astea că nu-ți vine să crezi că pot fi reale! Și diriginta i-a zis: Dați-i pace, că mă ocup io.” Diriginta i-a pus și sandviciuri și i-a luat și câteva haine pentru bagaj. Într-un final, Cristi a plecat în Portugalia și a petrecut cele mai fericite trei săptămâni din viață. Imaginea fericirii: o chiflă cu câte patru rânduri de cașcaval și patru de șuncă (așa cum i-a rămas întipărit în minte însoțitoarei modul în care își pregătea băiatul mâncarea la micul dejun).
Acum Cristi trece în clasa a zecea și nu vrea să renunțe la școală, pentru că reprezintă o formă de salvare, sau, mai bine-zis, o scăpare din mediul problematic de acasă. „Sunt foarte multe situații de genul ăsta, în care părinții-s divorțați, nu vor să știe de copii. Rămân cu unul din părinți, pe care-l interesează sau nu-l interesează. (...) Foarte mulți copii în plasament, copii abandonați, lăsați așa…”, concluzionează directoarea.
Am tăcut tot drumul spre casă. Mă gândeam la ideea de abandon școlar, de la care pornisem în documentarea acestui text. Și acum mă întrebam, la modul cel mai serios: cine pe cine abandonează? Pare să fie un lanț întreg de abandonuri, iar cel școlar e doar vârful icebergului. România Educată, marele proiect al președinției nu se poate implementa nici după mai bine de șase ani, deși președintele a declarat într-o conferință de presă că el se află „în pregătire și în desfășurare”. Pentru mine, România Educată a devenit un termen abstract. Reali sunt, însă, copiii ca Cristi, pentru care fiecare zi de mers la școală e un efort din toate punctele de vedere, copiii care nu se pot apuca de teme, pentru că au de lucru în gospodărie, copiii care renunță la ultimii ani de școală pentru a merge să muncească, copiii care în secolul XXI învață la lumânare și alții care au învățat câte doi-trei la un telefon cu ecranul spart în perioada de lockdown, căutând un semnal cât de cât ok în satele din România. Mi-aș dori să cred că reformele în educație sunt făcute și pentru acești copii. Mi-aș dori să cred că lanțul de abandonuri din viața cuiva nu începe cu o țară abandonându-și copiii.
*
* Numele a fost schimbat
Proiectul este derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
