Aaron Long e animator și cineast, cunoscut pentru că a regizat: 1. un cal deprimat, vedetă apusă la Hollywood (și prietenii lui, printre care un labrador excesiv de optimist și o pisică roz cinică și fițoasă); și 2. două păsări-femei, pe la 30 de ani, care sunt cele mai bune prietene. La ora actuală, Long e regizor coordonator al serialului „Tuca & Bertie” - una dintre cele mai bune serii ale anului 2019, conform criticilor, a fost anulat de Netflix după un singur sezon, dar a fost apoi preluat pentru sezonul 2 de Adult Swim.
Înainte de asta, Long a fost unul dintre regizorii din echipa „BoJack Horseman”, un serial adeseori trist și suprarealist, cu animale-oameni - și una dintre cele mai apreciate serii de animație din toate timpurile.
Aaron Long s-a numărat printre invitații virtuali ai celei de-a 15-a ediție a festivalului de film de animație Animest. Pentru că avem un exces de fani BoJack în redacție, dar și pentru că eram curioși cum se raportează la meseria lui un regizor de animație super pe val, l-am luat pe Long la întrebări via Skype.
Aaron Long are doar 30 de ani, dar e deja un nume cunoscut în animația americană. Născut în Toronto, a devenit pasionat de animație foarte devreme, dar spre deosebire de majoritatea copiilor, nu s-a mulțumit doar cu rolul de consumator al mediului. La 6 - 7 ani crea deja primele animații, folosind metoda flipbook pentru a da viață desenelor sale (metoda presupune desenarea de mână a câte unui cadru pe fiecare pagină a unui caiet/carnet; desenele se animă, intră în mișcare, când dai paginile rapid una după alta). Long și-a urmat visul, urmând cursurile colegiului de animație Max the Mutt, iar imediat după absolvire a primit ocazia de a lucra în echipa BoJack Horseman.
BoJack Horseman e o tragicomedie suprarealistă în care animalele antropomorfizate și oamenii împart aceeași societate. Personajul eponim e un fost actor de sitcomuri care, la două decenii după vârful popularității sale, se zbate între depresie și alcoolism, asaltat de revelații constante despre cum s-ar putea să nu fie o persoană atât de bună pe cât se crede. E de asemenea, un cal.
Modul în care BoJack Horseman reușește să abordeze subiecte serioase precum sănătatea mentală, adicția, relațiile nereușite sau pierderile de sarcină într-un serial de comedie cu animale vorbitoare a impresionat atât publicul, cât și criticii. Numeroase publicații îl plasează pe primul loc în topul producțiilor originale Netflix.
Aaron a început ca animator pentru BoJack Horseman, dar cu fiecare sezon a primit din ce în ce mai multe atribuții în producția serialului, regizând câteva episoade în toate sezoanele ulterioare. BoJack s-a încheiat la începutul acestui an, după șase sezoane, dar a dat naștere unui spin-off cu focus pe personaje feminine, Tuca & Bertie, unde Aaron continuă să animeze și să regizeze.
Atunci când nu lucrează la seriale fenomen, Aaron își petrece timpul liber făcând animații independente, unde are rolul de scenarist, regizor, animator și actor de voce. Serii ca Sublo & Tangy Mustard sau Fester Fish sunt departe a fi la fel de cunoscute ca BoJack Horseman, dar au adunat o comunitate dedicată de fani pe canalul de YouTube al lui Aaron.
Stilul de animație care l-a influențat cel mai mult pe Long e cel folosit în anii ‘30 - ‘40 de animatorii nemuritoarei serii de desene animate Looney Toons - dar regizorul vorbește cu entuziasm și despre animatorii japonezi contemporani. După întâlnirea online de la Animest #15 a povestit pentru Scena9 despre BoJack Horseman, proiectele sale personale și viitorul animației.
Scena9: De ce crezi că BoJack Horseman a avut un succes atât de mare?
Cred că oamenii se identifică cu show-ul pentru că [BoJack] e un cal, dar, în același timp, e atât de uman. Are toate aceste regrete și vise pe care nu reușește întotdeauna să le îndeplinească. Sunt, de asemenea, multe alte personaje cu care te simți conectat. Știu că unii oameni se identifică cu Diane, sau cu Todd, într-un fel sau altul. Princess Carolyne, care își dă seama de-a lungul serialului că a atins un moment în viață în care nu e unde ar vrea ea să fie, când conștientizează că nu prea are altceva în afară de muncă. Iar BoJack se luptă cu tot felul de probleme care țin de dependență sau alte probleme mentale. E un show foarte bogat în personaje, de care oamenii se pot atașa.
Vezi BoJack Horseman ca făcând parte dintr-un val nou de animație pentru adulți care abordează teme mai mature? Mai puțin ca Family Guy și mai mult spre dramă?
Da, așa sper. Cred că e mult mai înclinat în direcția asta decât alte showuri. Mai ai seriale precum Undone, care e creat de același om. Raphael [Bob-Waksberg], tipul care a creat și BoJack Horseman, e co-creatorul său. Rick and Morty merge în direcția aia uneori, cu teme mai deprimante decât show-uri ca Family Guy. Cred că există acest trend, un apetit pentru povești sofisticate pentru adulți, în animațiile pentru ei - nu doar pentru glume porcoase.
Crezi că plânsul la desene animate e noul râs (la desene animate)?
(Râde.) Walt Disney avea această maximă conform căreia „pentru fiecare hohot de râs ar trebui să existe și o lacrimă”, deci nu știu dacă e o chestie complet nouă. Cu siguranță există în animația pentru adulți. Sper să văd mai multe lucruri în direcția asta, îmi place drama.
Crezi că în câțiva ani BoJack Horseman va fi văzut ca un clasic al umorului generației mileniale?
Cred că e deja - nu vreau să pară că mă laud, eu doar am lucrat la show, n-am venit cu ideea - dar, în multe feluri, deja e văzut ca un clasic al animației pentru adulți. Îl tot văd pe liste de cele mai bune desene animate ale noului mileniu, ale ultimilor 20 de ani. Da, cred că e un serial care va rezista.
Ai menționat într-un interviu că cea mai distractivă perioadă a carierei tale a fost să lucrezi la Tuca & Bertie. De ce?
Tuca & Bertie e un serial foarte colaborativ. În animație, mai ales în animația pentru adulți, primești un scenariu, iar acel scenariu e versiunea ideală. După aia, storyboard-ul e mai complicat, și uneori nu se ridică la așteptările scenariului - sau animația în sine nu se ridică la așteptările scenariului. Dar la Tuca & Bertie mi se pare că mereu îmbunătățim, construim mai mult pe baza scenariului. Adăugăm constant glume în noi în faza de storyboard sau introducem chestii noi prin animație, care fac glumele să fie mai amuzante. Designul de sunet e foarte bine făcut, stilul artistic e superb, ador toate fundalurile din Tuca & Bertie. E atât de multă libertate. Pentru că e un show destinat adulților, nu ești constrâns de subiecte care sunt potrivite pentru copii. E destul de rar să vezi un show pentru adulți, dar care e în continuare un desen animat, și care poate să vorbească despre situații pentru adulți.
E ciudat să-ți vezi serialul anulat de Netflix iar apoi reînviat de un canal de TV prin cablu, cum a fost cu Tuca & Bertie? Nu ar trebui să fie invers?
(Râde.) Cred că e ceva ce o să se întâmple din ce în ce mai des. S-a întâmplat deja cu One Day at a Time. Netflix era cunoscut înainte pentru faptul că lua decizii riscante, dar recent cred că a devenit mai pragmatic. Dacă un serial nu-și găsește rapid publicul, s-ar putea să-l anuleze. Când am început noi cu BoJack, exista această idee că Netflix nu anulează niciun serial decât după două sezoane. Dar uite, Tuca & Bertie a avut unul singur. A fost un pic ciudat, pentru că toți credeam că show-ul o să ajungă la capăt. Existau discuții despre încercări de a-l vinde altor canale, la puțin timp după anularea lui, creatorii încercau să-i găsească altă casă, dar nu ne făceam foarte mari speranțe și am început să lucrăm la alte lucruri. Dar după aia am primit mesajul că facem sezonul doi și toată lumea se întoarce să lucreze la el, așa că am fost foarte entuziasmați.
Crezi că pandemia va avea un efect important asupra pieței de animație și a serialelor de animație din viitor?
Probabil sunt mai multe seriale animate în lucru acum, decât dacă nu ar fi fost pandemia. Mulți oameni care lucrează de obicei live-action [n.r., cu actori în carne și oase] nu pot să filmeze proiectul la care lucrau. Dar, la începutul pandemiei, cred că mulți oameni au decis să transforme serialul live-action la care lucrau într-o animație. Asta înseamnă că animatorii vor avea mai multe oferte de muncă, dar nu știu dacă va însemna mai multe desene animate bune. Sunt două medii diferite, cineva care vine din zona live-action nu o să știe neapărat cum se face o animație bună. Dar presupun că se poate spune despre orice: sunt multe chestii, dar nu multe de calitate.
Știu că ai urmat cursurile Max the Mutt College of Animation, Art & Design din Toronto. Cât de important a fost pentru tine să mergi la un colegiu specializat în animație?
M-a ajutat foarte mult, pentru că știam cum să animez, dar nu prea știam să desenez. Recomand oricui să meargă la o facultate ieftină pentru asta, pentru că nu cred că o universitate scumpă o să-ți ofere mult mai mult de atât. Poate nu toată lumea trebuie să se ducă la facultate, dar sigur ajută să faci niște cursuri, ca să înveți cum să desenezi după natură sau să folosești perspectiva. Partea de animație poți s-o înveți și singur, doar studiind filme și citind cărți.
Ai mai vorbit despre cum ai fost puternic influențat de stilul de animație Looney Toons din anii ’40. Asta se vede cel mai puternic în Fester Fish, care e chiar asemănător cu Fleischer, acel stil bazat pe umor negru, suprarealism și teme adulte. Ce face stilul Fleischer de animație să fie distinct și încă relevant aproape un secol mai târziu?
Dacă vrei să faci o comedie vizuală suprarealistă și zăpăcită, nu cred că cineva a reușit să o facă mai bine ca Looney Toons și Fleischer. Oamenii din anii ’30 - ’40 aveau un nivel de măiestrie atât de ridicat. Reușeau asta pentru că își instruiau toți angajații direct la muncă. Atunci când ajungeai într-o poziție de conducere în regie sau animație, deja trecuseși prin câțiva ani buni de activitate în domeniu. Toți știau ce să facă și o făceau foarte bine.
Tu faci regie, scrii scenarii și ești și actor de voce. Vezi asta ca fiind parte din același înteg sau te consideri un animator în primul și-n primul rând?
În proiectele mele independente le văd ca fiind un întreg. E greu să scrii scenariul fără să te gândești cum o să arate mai târziu storyboard-urile. Dar poate să fie și o problemă uneori, când job-ul tău e să faci o singură chestie. Ai fost angajat să faci doar storyboard-ul, dar te gândești că ar trebui scris altfel sau că ar trebui să arate diferit vizual. Eu văd diferitele elemente ca fiind conectate, dar nu trebuie neapărat să fie așa. Nu trebuie să fii actor de voce ca să fii animator. Dar cu cât știi să faci mai multe lucruri, cu atât o să te ajute mai mult.
Ce ți-ar plăcea să vezi mai des în serialele animate contemporane?
S-ar putea să sune prostesc, dar aș vrea să văd mai multă comedie bufă. Cred că nu e destulă comedie pură. Există multă comedie blândă la televizor, dar nu-s prea multe lucruri care mă fac pe mine să râd. Și în general, aș vrea să văd mai multe lucruri ciudate. E destul de multă comedie intelectuală, dar nimic care să mă facă să râd ținându-mă cu mâinile de burtă.
Ce trend actual din animație îți displace?
(Râde.) Va fi un răspuns controversat. Multe seriale… nu toate, dar multe, arată foarte asemănător, mai ales în animația pentru copii. Suntem blocați în același stil de animație de vreo 10 ani și cred că se va transforma în altceva curând.
I se spune stilul „beanmouth”, pentru că gurile personajelor sunt în forma unui bob de fasole. Cred că e un stil care începe să se auto-imite. Și asta face stilul să involueze ușor. E ceva ce se întâmplă tot timpul în animație. S-a întâmplat în anii ’90, s-a întâmplat în anii ’50. Totul se petrece în cicluri.
Există vreo șansă să vedem animația ta Hotrod & Stincker? Poți să ne spui mai mult despre ei?
(Râde.) Foarte puțin probabil. Hotrod și Stincker sunt două personaje pe care le-am creat când aveam vreo 6 – 7 ani. Erau, practic, eu și sora mea. Aveau un profesor care era bazat pe unul din profesorii noștri, părinții lor erau bazați pe părinții noștri. Toate rudele lor erau inspirate din rudele noastre. Problemele și poveștile lor nu erau genul de povești de desene animate. Vor să își cumpere un pistol cu apă, dar nu își permit, așa că încearcă să strângă niște bani pentru asta. Nu erau prea multe idei creative. Dar a fost un loc bun din care să încep în animație. E, probabil, un mod mai bun de a începe să desenezi, decât să imiți alte desene animate. Vine din viața reală.
Dacă ai putea să lucrezi la un show animat bazat pe orice operă din lume, ce ai alege?
Îmi place Sonic the Hedgehog. Îmi place Popeye, e mereu un personaj distractiv. Lupin III, e un personaj japonez. A, și Crayon Shin-Chan, și el e un personaj japonez. E un băiețel căruia îi place să își dea jos pantalonii.
Nu știu foarte mulți animatori vestici care vorbesc despre animația japoneză ca sursă de inspirație. Crezi că școala japoneză de animație e sub-reprezentată în vest?
Cred că sunt mulți animatori vestici care sunt influențați de Ghibli Studios și Sailor Moon și Dragon Ball Z. Naruto, One Piece, genul ăla. Dar mi-ar plăcea să vă mai multe lucruri care seamănă cu alți cineaști japonezi, precum Mamoru Oshii, care a făcut Ghost in the Shell sau Angel’s Egg. Satoshi Kon, care a făcut Tokyo Godfathers, un film incredibil. Mi-ar plăcea să văd mai multe chestii din astea, decât super-eroi care se încarcă cu putere ca să se bată între ei sau fete magice care se transformă. Cred că fanii vestici au un atașament față de ce era popular în anii ’90. Dar asta nu înseamnă că sunt cele mai bune lucruri pe care le poate oferi anime-ul. Există multe lucruri de care poți fi influențat.
