Cine îndrăznește să mai susțină că Hollywood-ul clasic – această proverbială uzină a minunilor – a fost vis și armonie? Nu contează cine (și mai ales pe ce se bazează) – respectivul constituie ținta vie a acestei terapii de șoc într-ale istoriei cinefile care e Babylon.
Babylon pornește de la o idee simplă: la Hollywood, între magie și orgie distincția e de nuanță și ea depinde în bună măsură de care parte a ecranului alegi să te situezi. Cum se explică, altfel spus, reușita unor capodopere sublime născute din cel mai putred și decadent sistem de lucru? Vast proiect, care, conform lui Chazelle, necesită un film la fel de vast: peste trei ore de explorare a chestiunii. Nu o explorare atentă și reținută, căci Babylon se dovedește, de bună seamă, incapabil de a-și reține vreo poftă: de la elefanți la inorogi de gheață, și de la delușoare de cocaină la sex în bandă, nimic nu e prea mult – prea de prost gust – pentru această maximă sărbătoare dionisiacă a industriei de film. Pentru a se asigura că spectatorului i se înșurubează definitiv în cap lecția despre Hollywood, Babylon – urmașul degenerat al acelui spectacol bigger than life – dă la o parte problema sublimului și joacă până la capăt cartea infailibilă a lui „mai mult”: poluție vizuală care vorbește mai curând despre dezmățul (financiar, estetic, ideologic) de azi decât despre cel de ieri, filmul e o odă care își înjunghie subiectul pe la spate.
Există două priviri în Babylon: una macro (mulțimi de figuranți filmate de la distanță) și una micro (câteva destine individualizate) care, pe măsură ce filmul avansează și isteria se amplifică, sunt abandonate împreună în favoarea unui mod „mega”: mega-dolari, mega-staruri, mega-clișee. Acest cabinet de curiozități audiovizuale ne poate momi, în primă fază, cu exponatele sale saturniene, care fac din petrecerile filmului un showroom de exotism și alte nebunii. Ciudățenia lasă însă repede loc unei dezordini formale căreia Chazelle nu-i găsește leac. În câteva momente – mai ales cele cu Brad Pitt în rolul unui star rezonabil al epocii mute, care nu reușește să facă trecerea la sunet –, Babylon plutește. Privit dinspre prezent, e un sentiment vertiginos acela că, în 1930-1932, la Hollywood era – până la proba contrarie – deja târziu. În majoritatea timpului, însă, filmul se vede scufundat de mizanscena subțiratică, incapabilă să poarte pe umeri încărcătura contradictorie a epocii.
Ideea filmului despre tempo e cel puțin rudimentară: iar și iar suntem tratați cu aceeași secvență jucată în decoruri diferite, în care tensiunea crește și iar crește, camera e tot mai bâțâitoare, muzica sună din răsputeri, montajul intră în vrie – până ce totul face poc! Trucul funcționează la un proto-rave, la un turnaj haotic de film istoric – a treia, a patra oară, chestia se termină, în schimb, cu „pleosc...” și aduce a pană de inspirație. Nici pe parte individuală lucrurile nu stau mai bine: pentru un film care se vrea superior filmelor vechi, e greu de înțeles de ce Babylon are nevoie să recurgă la plot-ul fumat al tânărului inocent care descoperă corupția lumii (Diego Calva), apoi – câteva cadre și o tunsoare diferită mai târziu – ajunge să domnească machiavelic peste ea, în același timp în care tânjește după bomba blondă, neajutorată și distrugătoare de inimi (Margot Robbie) care i-a furat mințile în tinerețe.
Cercetând asiduu – așa a susținut PR-ul – perioada în discuție, Chazelle pare să fi fost cu atât mai bucuros cu cât a găsit acolo mai mulți prunci numai buni de aruncat cu apa din copaie. Eșuat în săli dinspre versantul negru al Hollywood-ului, Babylon e un film care se excită de unul singur la gândul că – vezi Doamne! – fluieră în biserică. Necazul e că în biserica respectivă – cinemaul pe ecran mare, cinemaul ca artă a maselor, cinemaul ca epifanie – au mai rămas doar câțiva enoriași statornici, conștienți că lupta (în fața TV-ului, a platformelor, a rețelelor) nu doar că era pierdută din start, dar n-a avut vreun rost. Pretinzându-se anti-sistem, Babylon se demască repede ca emanație a culturii hegemonice actuale – cu aroganța sa atoateștiutoare – și descoperă pe propria piele cum, în general, e mai bine să te ferești de atitudini istețe care ajung până la urmă să ți se prindă în haine ca un scaiete țepos. Hăhăială ambivalentă la adresa acestei iubiri lucide pentru cinema care este (a fost) cinefilia, Babylon e doar zgomot.
Condescendența fățișă a filmului pentru toate acele destine „mici” ale anilor ’20-‘30 devine străvezie odată filmul luat ca întreg: o viermuială fără sens, scăpată de sub control, care reduce in corpore creatorii acelor capodopere ale cinemaului mut târziu și cinemaului sonor timpuriu – de la Sunrise (F. W. Murnau, 1927) la Morocco (Josef von Sternberg, 1930) – la stadiul de șleahtă aiurită și bețivă. Paradox amputat: măreția epocii, atât de trâmbițată, ia forma unei furii cheltuitoare care nu salvează aproape nimic de la uitare. Aproape – fiindcă în secvența finalului, reflecția lui Chazelle asupra cinemaului capătă sens într-un montaj care ne poartă, în 30 de secunde, de la descompunerile cronofotografice ale lui Muybridge (circa 1880) la Avatar și înapoi, via Dreyer, Godard și Brakhage. Cam asta înseamnă „a șaptea artă” pentru creatorul lui Babylon: galop printr-o serie de „imagini de marcă” aproape publicitare, servite spre degustare unei industrii cu atât mai dornice să își autocelebreze actualitatea imediată cu cât e mai liberă să își terfelească, de la adăpostul călduț al retrospecției, trecutul.
Babylon rulează în cinematografe.
