România comunistă e plină de povești mai mult sau mai puțin cunoscute, dar care merită spuse. Atât pentru ce ne spun despre trecut, cât și pentru cum ne ajută să înțelegem mai bine prezentul. O astfel de poveste aduc jurnalistul Liviu Tofan și istoricul Stejărel Olaru în A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității. De acolo afli cum au ajuns casetele video cu filme străine în mâinile românilor când regimul le interzicea în teorie. Și cum Secruritatea a scos o avere din asta.
Liviu Tofan a lucrat 20 de ani în redacția românească a Radio Europa Liberă, între 1973 și 1994, avansând de la redactor de știri la șef al secției de Știri și director-adjunct. Ca autor de cărți, a publicat A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj (Polirom, 2012), Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc (Polirom, 2013), Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990 (Omnium, 2021) și Antologia Radio Europa Liberă. 101 Contribuții (1956-1990) (Omnium 2021). Este și realizator de filme documentare, filmul Brașov 1987. Doi ani prea devreme, obținând Premiul UCIN 2017 pentru cel mai bun film documentar de televiziune. Cel mai recent film documentar al său este Cazul inginerului Ursu (2023), regizat împreună cu Șerban Georgescu.
Stejărel Olaru este istoric și autor. Printre volumele publicate se numără Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov (în colab., Polirom, 2003; 2017), Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003), Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005), Agentul nostru Victor (Polirom, 2018), Maria Tănase. Artista, omul, legenda (Corint, 2019) și Nadia și Securitatea (Omnium, 2021).
Citește mai jos un fragment din ultimul lor volum.
A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității
Cea mai mare afacere a Securității
Probabil cea mai mare. Foarte probabil. Fapt e că Securitatea a fost implicată în multe afaceri în anii regimului comunist, unele mai dubioase decât altele, și despre care nu știm încă decât foarte puțin. Ca afaceri mari din acea perioadă, în valoare de zeci și sute de milioane de dolari, cunoaștem, de pildă, vânzarea de evrei și etnici germani, dar ele nu au fost afaceri ale Securității, ci ale statului comunist, doar intermediate și asistate de Securitate. S-a făcut și trafic de arme, de copii (adopții în țări occidentale pe dolari), s-au înlesnit operațiuni mafiote de contrabandă, s-au traficat documente falsificate etc., dar toate acestea „pe relația externă”, ca să folosim terminologia Securității. Acum, vă vom dezvălui o afacere derulată doar pe teritoriul României, controlată total și exclusiv de Securitate, afacere din care au rezultat în final peste un miliard de lei (respectiv zeci de milioane de dolari). În timpul regimului comunist din România, nu a existat o afacere clandestină mai amplă, mai profitabilă și mai reușită ca aceasta. O afacere privată a Securității, destinată îmbogățirii personale a participanților.
Aparentul paradox – afacere privată a Securității – se explică relativ simplu. A fost privată pentru că, la prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un „particular”, cum se spunea. Și s-a produs în locuința lui. O locuință ceva mai mare, e drept: o vilă din zona Dorobanți-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste și la doi pași de reședința lui Nicolae Ceaușescu. Zona cea mai controlată și supravegheată de Securitate din toată țara. Și tocmai aici, sub nasul lor, afacerea privată a lui Dorel din strada Locotenent Aviator Șerban Petrescu a funcționat nestingherită ani de zile, producând echivalentul a un milion de dolari pe lună. Cum a fost posibil?
Așa îi spuneau amicii, Dorel. Pentru ceilalți era „domnul inginer Teodor Zamfir”. Uneori se recomanda singur, cu mare îndrăzneală și insolență, drept „colonelul Zamfir”. De fapt, nu era nici chiar inginer, nici prea domn și în niciun caz colonel. În schimb, era multe altele (mai ales Dorel). La bază era un delincvent și afacerist înnăscut, combinație destul de frecvent întâlnită și predestinată unei existențe de interlop (sau de politician, în democrație). Doar că pe vremea aceea nu puteai fi mare interlop și rămâne simultan în libertate decât cu voie de la Miliție sau Securitate, respectiv în colaborare cu acestea. Sau chiar sub tutela Securității, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zisul Dorel. În numita vilă, evaluată la peste un milion de lei (în epocă) și pe care o cumpărase „cu banii jos”, funcționau neîncetat, zi și noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în „laborator”, cum îi spunea „patronul”. La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea „vocea filmelor” lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.
Da, aceasta era afacerea. Cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, adevărată manie națională într-o perioadă de privațiuni extreme, de neimaginat în zilele noastre. Pentru cei care au deschis aparatele mai târziu, cei trei F – foame, frig, frică – sunt pecetea acelor vremuri, un watermark de neșters. Din închisoarea în aer liber numită România socialistă, cei mai mulți cetățeni puteau „evada” în doar două moduri: fie ascultând Radio Europa Liberă, pentru informare, fie vizionând filme străine pe casete video, pentru divertisment, un fel de anesteziere. Practici clandestine amândouă. „Gura de oxigen”, expresie aplicată Europei Libere de ascultătorii sufocați de propagandă și cenzură, s-a extins atunci asupra casetelor video. Doar că, spre deosebire de Europa Liberă, această „gură de oxigen” nu venea de la americani, ci de la Securitate. Care o făcea în cu totul alt scop, unul pur mercantil. Securitatea era o instituție profund coruptă. Daunele colaterale în sens ideologic nu o mai preocupau la acel moment. Securiștii se chiverniseau pentru viitor. Fenomenul casetelor video a fost, probabil, și un indicator al descompunerii regimului ceaușist.
***
Numai oamenii verificați aveau acces la vila din Floreasca. Dorel nu trata decât cu angrosiști de încredere. Veneau din toată țara, zilnic, și cumpărau până la 100 de casete la fiecare vizită. Un pachet de 100 000 de lei avea cam 30 cm înălțime. Nu se numărau, era pe încredere. Prețul unei casete era de 1 000-1 200 de lei. Scump, dar merita. Doar de la Dorel puteai obține casete de bună calitate cu filme noi și, mai ales, dublate în limba română, ceea ce era esențial pentru o distribuție de masă. Angrosiștii la rândul lor aveau rețele în toate marile orașe, de unde se distribuia mai departe în localitățile mai mici. Multiplicarea casetelor continua pe plan local, se făceau copii după copii, pe diverse paliere de distribuție, însă calitatea acestora era tot mai proastă. Se vindeau oricum ca pâinea caldă, cu 300-500 de lei bucata. Avea lumea bani, pentru că nu avea pe ce să-i cheltuiască.
„La video” se mergea noaptea. În casele celor care aveau televizor color și aparat video (numit și magnetoscop) se adunau până la douăzeci de persoane la un film (sau două, sau trei, unul după altul). Era gratis pentru prieteni, altfel costa 10-20 de lei de persoană și film, 50 sau chiar 100 (în funcție de mediu și prestație). Mulți și-au făcut din asta o sursă bună de venit. Sigur că o astfel de activitate presupunea și niște investiții. Un televizor color era scump și greu de procurat. Erau aduse din afară, second-hand de regulă. În țară, televizoare color s-au produs abia după 1983 și se găseau cu mare dificultate, cu liste de așteptare și cu pile (sau șpagă, sau cu amândouă), pe deasupra fiind și foarte scumpe, circa 18 000 de lei. Și mai greu era cu aparatele video. Costau între 25-35 000 de lei, doar player, și 50-70 000 de lei, recorder, cele care puteau să și înregistreze, nu doar să redea. Venitul mediu anual al unui român era de circa 35 000 lei. Cu 70 000 de lei puteai să cumperi o Dacia, mașina de vis a oricărui român. Problema era că, oricât de scumpe ar fi fost aparatele video, ele nu se găseau în comerțul oficial. Statul român nu producea și nu vindea așa ceva. Tolera însă piața gri. Se găseau, mai rar, în așa-numitele Shop-uri, magazinele pe valută forte (dolari, de pildă, pe care un cetățean român nu avea voie să îi dețină). Dat fiind faptul că fenomenul video a crescut la scară națională în a doua jumătate a anilor 1980, numărul aparatelor video intrate în țară trebuie să fi fost foarte mare. „În țara noastră există deja un număr relativ mare de aparate neprofesionale pentru reproducerea la domiciliu a imaginii și sunetului înregistrate pe casete, acest număr fiind în continuă creștere”, putem citi în prefața cărții cu titlul „Videocasetofoane”, din 19876.
De regulă, aparatele erau trimise din Occident de rude și prieteni (și pentru care se plătea vamă de mii de lei), sau erau aduse de marinari, sportivi, artiști, șoferi de tir, piloți etc. (mai puțin vămuite). Comercializarea se făcea la vedere, prin anunțuri în România liberă (și ziare locale), sau prin consignații. Nu ar fi fost nicio problemă pentru Securitate să interzică asemenea anunțuri și să blocheze acest comerț dacă ar fi vrut. Sau să interzică pur și simplu introducerea aparatelor tip VCR (Video Cassette Recorder) în România. Nu s-a întâmplat însă nimic. În timp ce mașinile de scris trebuiau declarate și înregistrate de posesorii lor la Miliție, videocasetofoanele erau „la liber”.
Fenomenul video al anilor 1980 a fost interpretat în cele mai diverse feluri. Era o supapă, credeau cei mai mulți, o supapă pe care Securitatea o tolera având în vedere starea de profundă nemulțumire a populației din cauza condițiilor de trai extrem de grele – alimente pe cartelă, frigul ucigător din case iarna, întreruperea curentului electric, cozile uriașe la orice, de la carne la benzină și hârtie igienică... S-a speculat cu privire la caracterul subversiv al fenomenului, de subminare a regimului comunist prin expunerea în masă a românilor la calitatea vieții occidentale etalată în acele filme, la bunăstarea și libertatea oamenilor din „capitalismul putred”. Admirând clandestin acele imagini ca de vis, participanții „la video” aveau impresia că dau cu tifla regimului și „fentează” Securitatea. Părea că regimul nu mai era capabil să controleze situația, să se impună și să aplice măsuri drastice împotriva fenomenului video. Doar că, pentru așa ceva, regimul depindea de Securitate în primul rând. Iar Securitatea – ne referim la un grup restrâns de ofițeri superiori din departamentul de spionaj al Securității, cu poziții de putere și control excepționale – avea socotelile ei. „Epoca de aur” s-a dovedit, pentru unii, realmente aurită.
Ați venit la momentul potrivit, momentul de mare plictis al trăirii
Foarte discret în toți cei 30 de ani de la revoluție, Teodor Zamfir nu a vorbit niciodată cu presa. Nu și-a dorit publicitate, era a doua sa natură să rămână „sub radar”. Un deranj major l-a constituit documentarul Chuck Norris vs. Communism, la care nu a vrut să colaboreze. Zamfir a fost înregistrat pe ascuns, dar la final realizatorii documentarului i-au mărturisit fapta și a acceptat ca înregistrările să fie redate în film. Vocea îi poate fi auzită în câteva secvențe, din off. Doar la final își arată fața, dar fără să vorbească. Oricum, filmul nu i-a plăcut deloc: Nu e adevărat niciun pic.
Introducerea la Zamfir ne-a făcut-o chiar Irina-Margareta Nistor, eroina filmului menționat. Am cunoscut atunci, într-o zi de februarie a anului 2020, un bărbat în putere în ciuda vârstei – avea 76 de ani –, nu prea înalt, cu un chip neplăcut, ceva între gargui și satir. Foarte amabil, dar distant în același timp, și cu efuziuni poetico-filosofice bizare. La începutul discuției noastre a încercat să fie cumpătat în expunere, însă curând i-a ieșit la iveală stilul logoreic și am înțeles repede că era genul care știe să manipuleze prin discurs. O mască.
Nu a părut surprins când i-am spus că îi citiserăm dosarul de la Securitate. S-a recunoscut imediat în „Zaharia”, numele conspirativ din dosar. Apoi a tot vorbit: Ați venit la momentul potrivit, momentul de mare plictis al trăirii, ne-a spus. Probabil că se plictisea realmente, nu-l mai căutau mulți – Știți ce înseamnă să nu sune telefonul niciodată? Stătea la Tezaal, clubul lui (dezafectat) cu trei etaje din zona Domenii, în apropierea Bisericii Cașin, și își omora timpul cu înregistrarea și catalogarea de clipuri muzicale vizionate pe o plasmă imensă („Sexbomb” cu Tom Jones mi-a schimbat viața!). Un etaj întreg părea să fie apartamentul său personal: cu un birou-salon uriaș, bucătărie, vestiar, baie și dormitor (plus sală de fitness la demisol). Era acolo toată ziua, adesea și noaptea, nu prea mai mergea la vilă. Tot acolo ne-am întâlnit și noi, mai multe zile la rând. A fost, cum a formulat-o el de la început, O perioadă în care o să dansăm. Voia să conducă el, desigur.
Nu s-a așezat pe scaun niciodată la întâlnirile noastre. Stând în picioare și privindu-ne de sus, avea probabil senzația că ne domină, că stăpânește situația și, în definitiv, că el, mentorul, ne îngăduie să intrăm într-o lume puțin cunoscută. Permanent mergea un televizor cu sunetul dat tare. Am dedus că acesta era fundalul lui sonor obișnuit, probabil că într-o stare de liniște nu și-ar fi putut suporta propriile gânduri, ceva trebuia să-l distragă.
Unii l-au descris drept un geniu. Ezităm totuși să-l numim inteligent pentru că ne e greu să-i asociem o trăsătură de caracter care să rezoneze pozitiv cu inteligența. Părea mai curând un prădător viclean și versat. O busolă morală nu avea, l-ar fi stânjenit teribil în excepționala sa carieră infracțională. Vorbind despre una sau alta, despre unul sau altul, făcea din alb negru și din negru alb cu o lejeritate șocantă: nu el l-a spionat pe Dorin Tudoran, acesta l-a spionat pe el, Tudoran era omul Securității, ca și Nicolae Manolescu; nu Securitatea l-a recrutat pe el, el a recrutat Securitatea – Ei au fost în slujba mea, nu eu în slujba lor și tot așa. Eu nu discut în termeni de bine și rău era una dintre formulele sale de relativizare prin care încerca să se elibereze de povara trecutului. „O capodoperă a diversiunii” l-a numit scriitorul Dorin Tudoran (veți vedea de ce), și „un personaj de roman”. Prietenia era o noțiune pe care Zamfir o aplica exclusiv relației sale cu securiștii și milițienii. Un prieten adevărat nu a avut probabil niciodată, cel puțin nu a pomenit vreunul.
Nu știa nicio limbă străină și nu părea să fi citit la viața lui vreo carte bună, cum se spune, nu era genul. Mi-am format vocabularul citind Scânteia în detenție, ne-a spus el la modul serios. O bibliotecă nu am văzut la el, în schimb avea o colecție bogată de DVD-uri cu filme. Nu mai avea nicio casetă video.
Se credea providențial, un hărăzit, o ființă specială: Sunt un hibrid... praf de stele. Insista pe miraculosul care l-ar fi ajutat în diverse împrejurări, dădea exemple cu intervenția divină a unor călăuze astrale. Se raporta frecvent la personalități ca Freud, Napoleon, Einstein, Tesla: Și prin mine se exprimă actul Creației. Pare că își concepuse o lume fantastică în care se simțea confortabil în raport cu realitatea sordidă a vieții lui, o lume în care își putea ostoi complexele. Acestea răbufneau ocazional prin expresii precum un derbedeu ca mine; un șmecheraș care face bani; toată viața mea e infracțiune. Apoi, iarăși: Discuția asta cu mine ajunge la Cer; După ce stați de vorbă cu mine, veți conștientiza show-ul trăirii.
Cu destulă reticentță s-a lăsat fotografiat de noi o singură dată și ne-am prefăcut că nu i-am simțit jena. A fost de acord să înregistrăm convorbirile, dar a refuzat să-l filmăm. Până la ultima discuție, când, surpriză: s-a declarat de acord să facem un nou film, dar de această dată unul bun, care să-i spună povestea adevărată. Nu a mai fost cazul. Nu că n-ar fi fost un proiect interesant.
