În ultimii trei ani, fotografii Michele Bressan și Bogdan Gîrbovan au bătut la pas zone izolate din România, unde în timpul celor două războaie mondiale s-au purtat cele mai sângeroase bătălii. Cu camerele de fotografiat, detector de metale și multă muncă de cercetare, au pus la punct proiectul Romanian Archaeological Photography Index (RAPI). O primă parte a lui a fost publicată într-o carte la Galeria Posibilă - lansarea ei are loc mâine, 8 aprilie, la ora 17.

*

Când au ajuns la Borta Dracului, Michele și Bogdan abia își cumpăraseră detectorul de metale și primiseră autorizația să-l folosească. De jur împrejur, o pădure densă cu copaci bătrâni, prin care parcă nimeni nu mai pusese vreodată piciorul. Bâjbâiau amândoi cu ochii în pământ și, cu atenția încordată, urmăreau bolboroseala electrică a detectorului, care, din când în când, le transmitea în limba lui rudimentară de țiuituri și bipăituri că sub picioarele lor se află lucruri nevăzute. După ce și-a pus mai multe semne, în funcție de semnalul emis de detector, Bogdan a început să sape, iar în fundul gropii care se adâncea cu fiecare cazma, a apărut la un moment dat un obiect de fier ruginit.

— Ia uite, Mike, am găsit o rotiță! O fi vreo bucată dintr-un motor, a zis Bogdan încântat.

Era prima lor săpătură, și prima descoperire.

Michele s-a apropiat de groapă și, cu fiecare pas, timpul părea să-ncetinească, să lungească nefiresc mișcările.

— Băi, Bogdane, asta-i o bombă! Vezi tu capsa aia din mijloc? Ăla-i detonatorul. Oprește-te, că murim aici!

— Cum să murim, mă? a început Bogdan să râdă.

Când s-a apropiat să se uite mai bine la rotița de fier care ieșise din pământ, un obiect misterios a cărui formă nu-i prevestea nimic periculos, Bogdan s-a albit la față. În fața lor se afla o coadă de mortier, înfiptă perpendicular în pământ. N-aveau de unde să știe dacă e un obuz întreg, gata să explodeze la cel mai mic gest greșit, sau doar o bucată inofensivă. După ce fantasmaseră luni întregi la tot ce-avea să scoată pământul la iveală, în momentul ăla, când au avut „fix senzația aia, că se scurge viața din tine”, stăteau față-n față cu obiectul ăla abstract, aducător de moarte.

— Ce facem? l-a întrebat Michele. Avem două variante: o lăsăm așa sau o scoatem s-o fotografiem?

Bogdan a rămas un pic pe gânduri, și acolo, în mijlocul pădurii unde în urmă cu fix 70 de ani muriseră mii de soldați în Al Doilea Război Mondial, s-a hotărât:

— Băi, Mike, am venit să facem un proiect. Hai să vedem ce-i cu asta!

Au continuat să sape atent în jurul mortierului și când, cu foarte mare grijă, au atins cu degetul obiectul ăla aspru și rece, și-au dat seama că era doar coada obuzului.

Așa a început, în 2014, Romanian Archaeological Photography Index (RAPI), proiectul încă în curs de derulare al fotografilor Michele Bressan și Bogdan Gîrbovan, realizat în jurul celor mai importante zone de conflict din România Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial. Împreună sau pe cont propriu, uneori alături de fotograful Valeriu Cătălineanu, cei doi artiști merg pe coclaurii unde natura a camuflat între timp unele dintre cele mai sângeroase câmpuri de luptă din țară. Cu ajutorul detectorului de metale, scot la iveală rămășițele vieților și morților oamenilor striviți de mașinăria oarbă a războiului. Un ceas pe jumătate mâncat de rugină, pe care timpul s-a oprit așa de brusc, că i-au căzut limbile; o cască germană de fier, în mijlocul căreia lovitura fatală a lăsat o gaură neagră; o linguriță pe care un soldat rus a scrijelit secera și ciocanul, deasupra cărora planează câteva avioane; grenade, verighete, o gamelă ciuruită de gloanțe, un pieptăn cu un dinte lipsă de la „Sucursala Luca R. Niculescu”; mitraliere, mandibule și oase de-a valma; nenumărate plăcuțe de identificare ce nu mai servesc la nimic. Toate aceste obiecte, pe care le dezgroapă după zeci de ore de săpături, sunt curățate și fotografiate în studio, iar când le vezi înșirate într-un apartament cu pereți albi din București, ai impresia că-s o expoziție de sculpturi abstracte. Toată muniția activă pe care o găsesc e predată autorităților, iar resturile umane raportate, astfel încât unii dintre soldații anonimi ajung, după aproape o sută de ani, în mausolee sau cimitire militare. Fotografiile astea, care documentează obiectele găsite, peisajele în care se ascund și procesul prin care sunt recuperate, nu sunt doar un index de imagini. Ci și o metodă nouă de a dezgropa, la propriu șila figurat, o bucată de istorie pe cât de clișeizată, pe atât de puțin cunoscută de oamenii obișnuiți ai lui 2017.

Pentru arta românească, RAPI e un hibrid cu totul neobișnuit de fotografie, arheologie militară, istorie modernă și contemporană. Se sprijină pe multă cercetare, muncă de teren și de studio, documentare și pe adrenalina pe care le-o dă fiecare performance al săpăturilor. „Am vrut un proiect prin care să ieșim din cercul ăsta, pe care eu îl simt ca pe un leș din care tot trage toată lumea, cu comunismul și ce-a fost și n-o să mai fie”, mi-a spus Bressan, când ne-am văzut de curând la Galeria Posibilă, cea care a publicat cartea ce va fi lansată mâine. „La urma urmei, episoadele despre care vorbim în proiectul ăsta au constituit aluatul pentru ceea ce a urmat și care acum e documentat obsesiv”. 

Cum ajung doi artiști de 30 și ceva de ani din București, obișnuiți mai degrabă cu ecranul decât cu sapa și care trăiesc într-o lume unde războiul e, din fericire, prezent doar la știri, în manuale și filme documentare, să găsească un obuz la Borta Dracului? Pe Bressan l-a îndemnat un interes mai vechi pentru ce înseamnă formele de violență organizată, același care-l făcea, în primul an de facultate, să vrea să plece fotograf pe front. „N-aș fi vrut să mă duc pentru războiul ălora, mă duc pentru războiul meu”, spune Michele. „Pentru mine, toată povestea a fost legată de gravitație și de faptul că eu aș putea simula o fotografie spre în jos. Mă obsedează ideea că, până la urmă, totul ajunge în pământ. Nu scapă nimic”, povestește Bogdan.

Ceea ce au găsit până acum în pământ îi dă dreptate. De la aceeași adâncime, de 10-20 de centimetri, au ieșit capace de bere, spray-uri, cartușe goale sau monede vechi de 3.000 de ani. Pământul nu sortează ceea ce ajunge să fie înghițit în muzeul lui îngropat, și urmele de metal pe care le-au lăsat la întâmplare cei care-au trăit și murit prin locurile astea stau în el de-a valma. „Am mers cu un prieten într-o pădure din Ilfov, în apropierea unei ape, unde stăteau unii veniți cu mașinile la iarbă verde, cu portbagajul deschis, manele, muzică, grătare, distracție, și 50 de metri mai sus noi am scos din pământ fibule și monede romane”, își amintește Michele. „La 10 alți metri, el a găsit niște monede foarte rare cu Mircea cel Bătrân”. (Toate obiectele găsite atunci au fost predate Muzeului Național de Istorie.)

Toată munca asta de a scoate la lumină obiecte dintr-o lume literal nevăzută, pe care doar ți-o imaginezi, e un proces care se rafinează cu fiecare ieșire în teren. „Când te apuci de așa ceva, ai o anumită stângăcie. Te trezești cu detectorul de metal în mână, dând prin niște păduri ca o persoană de care ai fi râs cu câțiva ani în urmă”, spune Michele, care în cei trei ani de RAPI, a învățat să distingă după sunetul detectorului dacă e o grenadă, un cartuș sau o rachetă. „Lăsând la o parte aparatele, e un reglaj foarte ciudat pe care-l ai cu tine. Aparatul îți zice pur și simplu că aici e ceva. Din clipa aia, te privește pe tine cum te descurci. Sap, nu sap, mi-e frică, evit, e o bombă, e un mort sau o cutie de Coca Cola. E ceva foarte intim, indiferent că găsești soldați sau o broșă care cine știe de unde vine. E un moment total cu tine însuți”. La început plecau la drum doar cu hărți și planuri, și pădurile deveneau labirinturi. Între timp, n-au învățat doar limba detectorului, ci și pe-a GPS-ului. „Când te ghidezi după un sunet, nu-ți mai dai seama cine ești, ce faci și pe unde ești. Nu ai niciun reper și deși traseul e linear, când găsești ceva, o iei razna și tu și aparatul. Auzi sunetele detectorului și deja îți crește pulsul”, povestește Bogdan.

Imaginează-ți că citești asta într-o carte de istorie: „Aici pe Valea Culeşa în «Borta Dracului» s-au declanşat cel mai sângeros măcel şi cele mai cumplite bătălii pe viaţă şi pe moarte între trupele române şi armata sovietică de pe întreg frontul din Moldova în cel de-al doilea război mondial…. Despre acest măcel devastator (...) din vara anului 1944 unde mii de ostaşi – fie ruşi sau români – au fost arşi de vii, nu s-a scris nici un cuvânt pentru că a fost «secret de război»”. După câteva ore, ești chiar într-una din pădurile alea, unde moartea a transformat în eroi 14.000 de bărbați și unde acum e o ceață deasă și stranie, prin care nu vezi nimic, și cu toate astea înaintezi printre copaci.

Am urcat prin niște râpe, cu ghiozdanele în spate, trepiezi și detectorul după noi, iar la un moment dat, pe o pantă abruptă, am alunecat și m-am agățat într-o lopată, de care trăgea Bogdan ca să mă ajute să urc. Am ajuns pe un deal, in the middle of nowhere. I-am zis lui Gîrbovan „Tu-ți dai seama unde suntem noi acum?” Pe lângă faptul că eram într-o pădure din Neamț, ne aflam într-un loc așa de remote, fără nicio legătură cu nimic -  cine să fi trecut vreodată pe-aici? Ne-am oprit un pic și Bogdan a început să dea cu detectorul. Chiar acolo, pe vârful ăla de deal, au început să iasă din pământ decorații românești, gloanțe, obuze. (M. Bressan)

Natura a ascuns toate urmele măcelului, la fel cum uitarea i-a făcut pe oamenii din apropierea acestor locuri să meargă mai departe. După mulți ani în care sătenii au dus la fier vechi toate rămășițele de fier îngropate sau lăsate de izbeliște în timpul războiului, locuitorii de-acum s-au obișnuit cu ideea că, foarte aproape de casa lor, sunt gropi comune și zac îngropate puști, bombe sau mitraliere. În apropiere de pădurea Făgețel, din zona numită Borta Dracului, se află un sat unde există două cauze de spitalizări frecvente: braconieri de lemn, accidentați după ce dau cu drujba în copaci plini de schije, și braconieri de animale, cărora le bubuie puștile vechi, găsite de ei prin locuri cărora le-au dat nume sugestive, ca „Pădurea neagră” sau „Pădurea morții”. După ce-ai ieșit din Făgețel, te așezi în fața monumentului dedicat eroilor neamului. 

Trece unul cu bicicleta, care te vede că te uiți la un monument și te-ntreabă dacă nu vrei să vorbești cu văduva lui Trofin, unul din soldații uciși acolo, care locuiește peste drum. Mergi și vorbești cu femeia asta, care-ți povestește cum, înainte să plece soțul ei pe front, au rupt un pieptăn în două. Jumătate a luat-o ea, jumătate el, în caz că lui i se întâmplă ceva, să fie recunoscut după pieptăn. „Mi l-au adus ciuruit acasă”, ne-a zis femeia, care chiar l-a recunoscut atunci după pieptăn. La urma urmei, cum intri-n toate detaliile-astea? (M. Bressan)

Dacă atunci când găsesc în pământ obiecte, concentrarea și uneori riscul fac să crească adrenalina, atunci când săpăturile aduc la suprafață rămășițe umane, senzația care se instalează e de cu totul altă natură. Într-un sens, crede Bressan, întâlnirea cu ce a mai rămas din oameni e mai periculoasă decât cea cu armele, fiindcă operează la un nivel moral. Oasele astea, îngropate la un loc cu armele cu care s-au apărat posesorii lor sau care le-au adus moartea, sunt cel mai tulburător exponat din muzeul ăsta natural al istoriei și al violenței armate. De fiecare dată când descoperă rămășițe umane, cei doi fotografi anunță autoritățile, care sunt obligate să intervină și, teoretic, să le înhumeze cu onoruri și ceremonii la cimitire militare sau la mausolee. Într-o țară unde retorica din jurul cultului eroilor e așa de exersată, ai crede că mecanismul instituțional s-ar pune imediat în mișcare în astfel de situații. Birocrația și dezinteresul prelungesc însă și mai mult „purgatoriul”. 

Prima oară când s-a întâmplat, totul a pornit de la un nasture. Am găsit un nasture cât o unghie, sub el încă un semnal și, după efectul bulgărelui, am ajuns mai jos unde au început să apară oase. Așa am găsit îngropați 14 soldați din Primul Război Mondial. Am chemat poliția. Înainte să vină cei de la criminalistică, un plutonier ne-a sfătuit să mai săpăm până ajung ceilalți, pentru că după aceea tot procesul se blochează. Cine să se miște pentru niște oase? (M. Bressan)

Pe cât de complicată etic și emoțional e descoperirea acestora, pe atât de anevoioasă și scurtcircuitată e procedura legală din jurul lor, în care sunt implicate poliția, criminalistica și Oficiul Național pentru Cultul Eroilor. Uneori, cei doi artiști se întreabă dacă nu cumva ar fi mai bine ca toți acești „îngropați” să rămână în pădure, decât să ajungă pe mâinile unor autorități blazate. „Uneori, vin unii care ne întreabă «Ce faceți, bă, băieți, iar ați găsit un glonț?»”, povestește Bogdan. „Zic «Nu e glonț, e femur». La care ei iar sunt nemulțumiți, că nu vor să vină pentru orice chestie”. „Paradoxul e că din războaie câștigă națiunile. Indivizii mor”, spune Matei Câlția, de la Galeria Posibilă. „Iar ce găsesc Bressan și Gîrbovan sunt doar indivizi. De la «marele rus» a rămas o linguriță cu secera și ciocanul, în care credea un individ și pe care și-a scrijelit-o pe un obiect. Un român și-a scrijelit svastica, pentru că el la asta se raporta. Dar era tot un individ și nu vorbea despre armată, industrie, națiune”. 

În vreme ce discursul oficial din jurul eroilor scoate la înaintare tocmai lucruri abstracte ca națiunea, RAPI propune o cunoaștere foarte directă și foarte personală a istoriei: să cotrobăi prin magazia ei subterană, plină de artefacte și victime ale războiului. Aproape o sută de ani de istorie sunt compactați la o adâncime de doar vreo jumătate de metru sub pământ. De acolo răsar mostre de trench art, desene inscripționate pe gamele, gloanțe transformate în brichete sau periuțe, ceasurile care au măsurat timpul de la plecarea de acasă până la ultima zi pe front, puținele obiecte personale pe care soldații le-au cărat în ranițe, bocancii nemților și opincile românilor, revolvere franțuzești din Primul Război Mondial, pistoale Mauser și puști Winchester. Un amestec de frumusețe și crimă, ascuns în peisaje naturale perfecte, ca de calendar.

Munca de arheologie militară e un pionierat în România, la care controbuie major grupul Romanian Military Archeology, co-fondat de Bressan în urma proiectului de fotografie. Iar această muncă nu se termină imediat cum ai scos un obiect din pământ. „E mult de săpat și după ce găsești obiectul în sine,” spune Michele, care continuă să caute informații despre lucrurile pe care le recuperează și le fotografiază împreună cu Bogdan. Vrea să știe cine și unde l-a fabricat, să descopere toată rețeaua din jurul lui și, în felul ăsta, se completează și mai clar „desenul”, cu fiecare pistă nouă de înțelegere. Actul artistic, fotografierea, vine să închidă cercul fiecărei descoperiri în parte. Scoase din contextul lor natural și aduse într-un studio, toate obiectele ajung să se abstractizeze. Devin forme ciudate, la care te uiți ca la niște unelte extraterestre. Fiecare imagine updatează nu doar arhiva unui eveniment punctual, ci o arhivă mai încăpătoare, care vorbește despre cum și istoria, și natura ajung să acopere urmele măcelurilor, ca să poată merge mai departe. 

În cei trei ani de când lucrează la RAPI, Bressan și Gîrbovan au adunat un volum uriaș de materiale, un fel de muzeu in progress a cărui miză nu e să mai pună o piatră la temelia patriotismului sforăitor și fără acoperire. „N-am sperat și n-am vrut niciodată să facem un proiect care să sensibilizeze publicul larg față de un subiect istoric. Ci să găsim o altă abordare de a vorbi despre ceva ce se află sub nasul nostru, al tuturor, fără să știm”, explică Michele. Până când proiectul lor, la care continuă să lucreze, își va găsi locul într-un muzeu care să expună lucrările aflate la întâlnirea artelor cu istoria, cei doi artiști au organizat o primă parte din toată această experiență în cartea la lansarea căreia puteți merge mâine.