Sâmbătă seara, am ascultat-o pe artista Marina Abramović, în cadrul festivalului multidisciplinar Unfinished, care anul ăsta s-a ținut online și a avut ca temă încrederea. Timp de 45 de minute, Abramović a răspuns din casa ei întrebărilor despre dragoste, muncă și desigur, încredere.

Acum cinci ani locuiam în São Paulo, Brazilia, unde ajunsesem cu o bursă la master și, deși abia absolvisem jurnalismul, începuse să mă intereseze arta performativă. Era un mediu prin care simțeam că pot să transmit și prin corp lumile pe care le documentasem – cuvintele parcă nu-mi ajungeau. Cel mai mult mă influențaseră cele două zile în care fusesem pe teren în tabăra de refugiați sirieni Za’atari din Iordania. Aveam puțin peste 20 de ani și mă năucise povestea Basmei, o fetiță de trei ani pe care tatăl ei o confundase cu o pernă în momentul în care casa lor din Siria luase foc de la o bombă. Bărbatul o lăsase în flăcări pentru câteva minute și abia afară și-a dat seama că, în locul fiicei lui, avea în brațe o pernă mare. S-a întors după ea, dar cicatricele de pe corpul ei apucaseră să prindă rădăcini.

În São Paulo începusem să lucrez cu un artist multimedia, Pedro Paulo Rocha, fiul unuia din cei mai mari regizori de film pe care i-a avut Brazilia, Glauber Rocha, și cu o serie de actori talentați, la un performance care încorpora și poveștile copiilor, femeilor și bărbaților refugiați despre care scrisesem. Vorbeam despre moarte, război și sărăcie, teme care erau la fel de valabile pentru Brazilia, cât erau pentru Siria, deși în țara sud-americană nu era război propriu-zis. Unii dintre colegii mei îi numeau pe oamenii fără privilegii din Brazilia refugiați în propria țară. Începusem să studiez munca unor performeri, actori și regizori, printre care Eugenio Barba, Tadeusz Kantor, Denise Stoklos, Zé Celso sau Marina Abramović, așa că atunci când am auzit că în São Paulo vor fi o retrospectivă a operei lui Abramović și o serie de workshop-uri cu elevii săi pornind de la metoda ei de lucru, am tresărit. 

Îmi amintesc și acum seara când, în fața laptopului din bucătăria apartamentului unde locuiam, așteptam să se deschidă înscrierile. Încă păstrez emailul de confirmare: „Sesiunea ta e programată pe 29 martie la 11:30”. Mi se părea că o să pot să mă contaminez cumva cu spiritul artistei care străbătuse pe jos Marele Zid Chinezesc, ca în cele din urmă să se despartă de marea ei dragoste, artistul Ulay, sau care stătuse trei luni timp de opt ore pe zi, nemișcată, pe un scaun în muzeul MoMA din New York, în performance-ul The Artist is Present. 

Mulți dintre prietenii mei brazilieni considerau că Marina Abramović și-a creat un cult al personalității, că arta ei e supraestimată și că lumea care se bate pentru un loc la workshop-urile cu metoda ei – inclusiv eu – e ridicolă. Părerea lor e împărtășită de mulți dintre criticii artistei de origine sârbă, care cred că Marina Abramović a devenit un fel de corporație a artei performative. Nu mi-a păsat, pentru mine e o artistă care a căutat mereu adevărul.

Când am ajuns în muzeul unde avea loc workshopul, mi-am lăsat încălțămintea, geanta și telefonul la intrare și am primit o pereche de căști care anihilau orice sunet. Apoi am început exercițiile. La primul trebuia să facem pași extrem de mici, într-un ritm foarte lent, în altul, să stăm întinși pe niște structuri de lemn sau în picioare, cu mâinile în jurul unor cristale. Ideea din spatele lor era să ne eliberăm de grabă și să devenim conștienți de cele mai mici transformări dinăuntrul nostru. 

Marina Abramović e una din pionierii artei performance. Munca ei se întinde pe aproximativ 50 de ani, timp în care a chestionat până la extrem limitele corpului și ale minții. Totodată, a avut un interes deosebit pentru relația dintre artist și audiență. A primit Leul de Aur la categoria Cel mai bun Artist, în cadrul Bienalei de la Veneția din 1997 pentru instalația Balkan Baroque. Atunci a stat deasupra unei grămezi de oase de vită care aveau carne și sânge pe ele și a încercat să le spele. Întrucât  era vară, în câteva zile au început să apară viermii, iar mirosul să fie insuportabil. Artista a rămas acolo. Opera ei vorbea despre Războiul Bosniac și voia să transmită ideea că nu-ți poți spăla sângele de pe mâini, așa cum nu poți spăla rușinea războiului. 

*

Weekendul ăsta, am urmărit-o de pe ecranul calculatorului pe Abramović, care în noiembrie împlinește 74 de ani, în dialog cu  Capucine Gros, artistă de origine elvețiană stabilită în România, și cu directorului festivalului Unfinished, Cristian Movilă. 

Călătoria începe cu proprii tăi pași, nu cu pașii altuia

În acord cu tema festivalului, cele două gazde au început dialogul cu o întrebare despre rolul încrederii într-o perioadă în care, spun ei, e din ce în ce mai greu s-o acordăm celorlalți, presei, politicienilor, brandurilor. 

Călătoria trebuie să înceapă cu fiecare din noi, a răspuns Abramović. Ceilalți au propria lor agendă. Putem să criticăm societatea, liderii care ne conduc sau felul în care am ajuns azi aici, dar trebuie să vedem ce putem face fiecare din noi, care e propria noastră contribuție. Călătoria începe cu proprii tăi pași, nu cu pașii altuia. 

Trebuie să ai încredere în tine și în intuiția ta, a continuat ea. Ca artist, trebuie să sapi adânc în viața personală și să vezi cum poți să proiectezi dinăuntrul ei un adevăr universal. Apoi, e important să fii vulnerabil. Când faci asta, spectatorul capătă încredere în tine. „În cine ai cea mai mare încredere?”. „În mine,” a răspuns Abramović, pe un ton relaxat, într-un cadru alb-negru oarecum performativ. Era doar fața ei pe un ecran, fără nimic în fundal, ceea ce o făcea să pară că e cumva în aceeași încăpere cu gazdele ei.

Artista a mai spus că alege mereu să facă lucruri care îi sunt necunoscute și pe care nu știe dacă le poate duce la capăt. Tocmai a terminat o lucrare care a durat 31 de ani - 7 morți ale Mariei Callas, un spectacol de operă pe care îl regizează și în care joacă la Opera Bavareză de Stat din Munchen. Călătoria nu a fost ușoară, a mărturisit că s-a îndoit de multe ori de ceea ce face, dar contează procesul, nu rezultatul. Și mai e ceva: E important să te împaci cu ideea că îmbătrânești și să vezi cum îți poți face munca în noile condiții. „Don’t give up!”.

Dacă-i dai voie, publicul te poate ucide 

La Unfinished au fost prezentate două lucrări ale artistei care au legătură cu încrederea. În prima, Abramović avea 23 de ani și a avut încredere în public. În a doua, peste 30 și a avut încredere în bărbatul pe care îl iubea. La fel de periculos și tot atât de înălțător, aș zice. 

În primul performance, Rhythm 0 (1974), Abramović era la Napoli, în Italia, și a stat nemișcată într-o încăpere timp de șase ore, iar în jurul ei a pus 72 de obiecte, printre care un trandadir, o pană, parfum, miere, pâine, struguri sau vin, dar și o foarfecă, un bisturiu, cuie sau o bară de metal. Publicul nu avea nicio restricție, putea să folosească pe ea orice obiect în orice fel. Era atât de dispusă să moară pentru ideile ei, încât a pus alături chiar și un pistol cu un glonț în el. „Nu știam dacă o să ies de acolo în viață. Mi-am asumat că pot muri.” 

Abramović a povestit cum spectatorii începuseră să prindă din ce în ce mai mult curaj să folosească obiecte care o răneau - au taiat-o cu un briceag pe gât, au înțepat-o cu spinii trandafirului, au dezbrăcat-o. Convenția era că, orice s-ar fi întâmplat, ea ar fi rămas nemișcată. Era cât pe ce să fie violată. În încăpere erau atât femei, cât și bărbați, însă femeile doar le spuneau bărbaților ce să facă și îi ștergeau lacrimile. Când unii dintre spectatori i-au pus pistolul în mână și i l-au dus la cap, alții au sărit în apărarea ei. Abramović și-a amintit că oamenii din public au portretizat-o prin gesturile lor în trei ipostaze: mama, curva și Madonna. La sfârșitul performance-ului, când a început să se plimbe printre ei, plină de sânge, transpirație și lacrimi, spectatorii au luat-o la fugă. Niciunul n-a fost în stare să facă contact vizual cu ea atunci când din obiect devenise ființă umană, a spus artista. Când a ajuns acasă, a văzut în oglindă că îi apăruseră fire albe în păr și în noaptea aia n-a putut să doarmă. Atunci și-a dat seama că, dacă-i dai voie, publicul te poate ucide.

În al doilea performance prezentat la Unfinished, Rest Energy (1980), Abravomić a riscat la fel de mult. A stat față în față cu artistul Ulay, iubitul ei, fiecare de-o parte și de alta a unui arc, cu săgeata îndreptată spre inima ei. Dacă în vreun moment el ar fi slăbit presiunea, săgeata ar fi împuns-o. Performance-ul a durat patru minute și îl descrie ca pe unul dintre cele mai grele din viața ei.

Iubirile vin și pleacă, dar munca ta e mereu acolo 

Pentru Abravomić, dragostea e una dintre temele centrale din arta ei. Când a fost întrebată dacă își iubește mai mult munca sau pe actualul partener (mărturisise că în prezent e îndrăgostită și că asta e a treia dragoste din viața ei), a zis că oamenii vin și pleacă, însă munca e salvarea ei. 

După părerea artistei, epidemia de coronavirus are multe părți pozitive, unul dintre ele fiind că oamenii pot în sfârșit să învețe să trăiască acum și aici. În acest sens, ne-a împărtășit două exerciții pe care le putem face acasă: să numărăm boabe de orez și în, timp ce facem asta, să ne observăm respirația și simțul responsabilității - dacă ne-am propus să facem asta pentru un anumit interval, să nu abandonăm. Al doilea e un exercițiu clasic de meditație: să ne așezăm într-o poziție comodă și să nu facem nimic, să fim atenți la respirație, la particulele de praf și la senzațiile din corp. 

Nu e important ce fel de artă faci, ci starea în care o faci (aici, Abramović l-a parafrazat pe Brâncuși, care spunea: Lucrurile nu sunt greu de făcut; ceea ce e greu e să ne punem în starea mentală în care să le facem)

Publicul e ca un câine, simte totul, a mai spus Abramović. Când ești performer, nu contează doar ideile pe care le ai, ci și prezența ta.  Performerul trebuie să fie carismatic, iar cu asta te naști, e de părere artista.  

În afară de performance-uri, de-a lungul carierei, ea a creat și o serie de obiecte din cristale, a făcut instalații video și a predat, însă crede că cel mai important lucru pe care o să-l lase în urmă sunt anii de performance. 

În prezent, lucrează la un proiect prin care vrea să explice și să facă accesibilă pentru publicul larg arta performativă, proiect care va fi difuzat timp de cinci ore neîntrerupte la o televiziune italiană, în luna noiembrie. Totodată, în curând va pleca în turneu în Europa cu spectacolul de operă 7 morți ale Mariei Callas (va avea reprezentații în Florența, Atena, Berlin, Paris - datele nu au fost încă anunțate, însă poți urmări aici noutățile).

Moartea ideală e să te stingi fără frică, fără furie și fără să fii inconștient 

Artista care a chestionat în permanență limitele corpului și ale minții își dorește să simtă și să gândească până în ultimul moment. Oamenilor le e atât de frică de această trecere,  crede ea, însă e de părere că e important să avem atât o viață bună, cât și o moarte bună. Bunica ei a trăit 103 ani, iar dacă am lua acest număr ca reper, până acolo ar mai avea încă 30 de ani. Întrebările despre limite continuă.

*

Dacă vrei să afli mai multe despre viața și opera lui Abramović, citește-i biografia Încălcând toate granițele și vezi documentarele The Space in Between: Marina Abramović and Brazil și Marina Abramović: The Artist is Present. 

Cover foto: site festival Unfinihed