Citește aici un fragment din volumul patru, „Dansând în întuneric”, din „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård
În volumul patru din Lupta mea (sunt șase în total), Karl Ove Knausgård are 18 ani și vine ca profesor într-un sat de pescari din nordul Norvegiei. Aici încearcă să scape de virginitate, luptându-se cu ejacularea precoce, bea la greu, ascultă muzică, scrie povestiri și se îndrăgostește de o elevă de treisprezece ani. Surprinzător e nu atât randamentul lui Knausgård, care reușește să scoată peste 500 de pagini din acest material relativ sărac; surprinzător e mai curând caracterul palpitant al celor 500+ de pagini. Ca și volumele anterioare, Dansând în întuneric declanșează o lectură compulsivă.
Precum În căutarea timpului pierdut a lui Proust, cu care a fost comparat, pe care-l admiră și cu care seamănă dpdv al construcției, cărțile lui Knausgård au o structură aparent haotică. Evenimentele sunt relatate nelinear, de la ceva care i se întâmplă lui Knausgård la 30 de ani se trece la o amintire din adolescență, apoi în viitor. O scenă banală e întinsă pe 60 de pagini. Sau povestirea e întreruptă de o divagație de 200 de pagini. Sună destul de boring. Admit că Proust chiar pare plictisitor în ochii majorității cititorilor. Dar Knausgård – nici vorbă!
Ziceam de o structură aparent haotică. Totuși, fiecare volum din Lupta mea stă sub semnul unei teme principale. Primul e construit în jurul morții tatălui, care bea până crapă; al doilea în jurul mariajului cu o scriitoare suedeză depresivă; al treilea e dedicat copilăriei; al patrulea, cum spuneam, anului de profesorat într-un sat pescăresc. Ultimele două volume, încă netraduse, vor privi formarea lui Knausgård ca scriitor și ecourile stârnite de publicarea primelor volume (membri ai familiei și diverși prieteni, lezați nu atât de indiscrețiile autobiografiei, cât de răceala cu care sunt produse, au rupt relațiile cu el, l-au amenințat că-l dau în judecată etc).
De unde vine suspansul, de unde vine importanța autobiografiei lui Knausgård?
Cu suspansul e simplu. Răspunsul are doar un cuvânt: porno. La fel ca în filmele porno, Knausgård n-are nimic de ascuns: de la mirosul de urină emis de bunica alcoolică până la sentimentul de furie pe care-l simte în fața copiilor săi, și de la descrierea propriului rahat până la descrierea travaliului de scriitor, Lupta mea își expune autorul cu o ferocitate de negăsit în altă parte. Acest proces de strip-tease trezește și întreține voyeurismul perplex al bunilor cititori/ bunelor cititoare, dar într-un mod mai complex decât simpla excitație sexuală produsă prin pornografia uzuală: curiozitatea față de viața lui Knausgård e amestecată adesea cu repulsie și cu alte sentimente, unele ambigue, altele foarte directe și clare.
În ce privește importanța: de ce este Lupta mea o carte mare (nu doar ca număr de pagini), o capodoperă? Acum 250 de ani, Jean-Jacques Rousseau pretindea că a brevetat în Confesiuni curajul de a spune totul despre sine. Totuși, în comparație cu Knausgård, Rousseau se juca cu pana de gâscă prin țărână. Knausgård ajunge în cele mai întunecate zone ale conștiinței și, ca un explorator victorian, notează totul cu obiectivitate (mă rog, cu câtă obiectivitate poate încăpea într-o scriere autobiografică/ autoficțională – prin definiție subiectivă). Femeile vor afla în sfârșit ce este în mintea bărbaților. Chiar și bărbații vor ajunge în zone pe care nu le-au mai explorat (deși propria conștiință le stătea la îndemână, pentru a ajunge acolo e nevoie de îndrăzneala lui Knausgård și de forța lui literară – emanată dintr-un stil simplu, aparent nepretențios literar, cel puțin dacă îl comparăm cu frazele pe câte trei pagini ale lui Proust). Și chiar dacă acel „ce este în mintea bărbaților” poate fi tradus finalmente prin „nu mare lucru” sau chiar „nimic”, știm de la Leibniz că nimicul e de mai multe feluri.
Karl Ove Knausgård, Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric, traducere din norvegiană de Ivona Berceanu, Editura Litera, 2017, 560 pag.
Imagine principală via welt.de
