Din perioada interbelică, Europa nu a mai fost într-un moment așa de periculos ca cel de acum. În ultimul deceniu, populismul și tendințele autoritariste au atins cote alarmante în anumite țări. Polonia și Ungaria sunt exemple elocvente ale modului în care statul este tot mai mult acaparat de persoane sau partide care au făcut o agendă din a periclita echilibrul democratic. Dar ele nu sunt singurele. Voci populiste și autoritariste se aud tot mai mult și în vestul Europei. Marine Le Pen a intrat în turul al doilea al ultimelor alegeri prezidențiale din Franța; Matteo Salvini, liderul naționalist al partidului de extremă dreapta Liga Nordului, este în creștere în Italia; Boris Johnson a câștigat alegerile în Marea Britanie cu un program cu puternice accente populiste, nu înainte de a închide Parlamentul britanic în mod autoritarist (și ilegal) în august 2019, în încercarea de a bloca dezbaterile despre Brexit.
Criza noului coronavirus (COVID 19) a venit în cel mai prost moment posibil. În ultimele zile, multe state au decretat stare de urgență, limitând drepturi fundamentale în numele luptei împotriva acestei pandemii. Deși există diferențe între modul în care starea de urgență este reglementată în diferite țări, ea este o măsură extremă în care sistemul legal normal este suspendat din cauza unei necesități. În filosofia politică sunt multe discuții despre cum definești necesitatea și cât de legitimă este ea ca o justificare pentru suspendarea sistemului democratic.
Autori precum Giorgio Agamben argumentează că, de fapt, în țări cu tradiție democratică, mult înainte de actuala pandemie, echilibrul între cele trei mari puteri ale statului, legislativă, executivă și judecătorească („checks and balances”) fusese viciat. El argumentează că state în care guvernul, de exemplu, conduce prin ordonanțe de urgență, punând de multe ori parlamentele în fața unor fapte/politici împlinite, pot fi deja caracterizate drept state în stare de excepție (Giorgio Agamben, State of Exception, 2005, p. 7).
Privită astfel, România se află de mult timp pe o pantă antidemocratică deoarece guverne succesive au abuzat de măsura ordonanțelor de urgență. De asemenea, felul în care Curtea Constituțională este organizată și funcționează, în conformitate cu Constituția României și alte documente legislative, îi conferă acesteia un statut superior, aflat în afara sistemului de „checks and balances”. Criza noului coronavirus, care a generat în ultimele zile decretarea stării de urgență și o competiție a măsurilor draconice vine așadar într-un context în care echilibrul puterilor era deja periclitat.
Având în vedere că starea de urgență presupune o suspendare a normalității, dând puteri sporite instituțiilor de forță și control asupra populației, apelarea la această măsură trebuie să fie extrem de rară și luată numai atunci când orice alte mijloace au fost epuizate. Cred că ușurința cu care multe state europene au luat măsura stării de urgență în actualul context pricinuit de pandemia COVID 19 a fost generată de cel puțin trei factori :
-
Modelul chinezesc. La momentul acesta lupta împotriva COVID 19 pare să plece de la următoarea ipoteză: China, un stat totalitar, a aplicat măsuri drastice de control al populației și a reușit în mai puțin de două luni să învingă boala. Dacă ei au reușit, înseamnă că și noi trebuie să implementăm același model și vom avea aceleași rezultate. Se pierde din vedere că lupta împotriva noului coronavirus nu este încheiată în China și că succesul modelului aplicat acolo nu este garantat. În Wuhan, epicentrul epidemiei, populația este încă închisă în case. Din păcate, chiar guvernul chinez, care este foarte doritor să-și promoveze imaginea eroului victorios, recunoaște că virusul înca se împrăștie în comunitate. Cu toate că s-au mai relaxat măsurile în provincia Hubei și în China în general, la acest moment nu este nici o garanție că virusul a fost învins, în pofida măsurilor draconice aplicate.
-
Populismul sau dorința de a preveni ascensiunea la putere a populiștilor. În Europa ultimilor ani, populiștii au speculat criza migranților sau atacurile teroriste pentru a induce ideea că statele sunt slabe și nu-și mai pot proteja cetățenii. Această reală sau pretinsă criză a statului a fost folosită în scopuri electorale, populiștii marșând pe mesaje de forță, erijându-se în protectori, uneori chiar cu valențe religioase, mesianice. În țări în care partide populiste se află deja la putere (Ungaria, Polonia), liderii acestora folosesc actuala situație pentru a-și demonstra forța. În alte state (Italia, Franța), din dorința de a evita ascensiunea la putere a populiștilor, lideri moderați se văd nevoiți să adopte măsuri draconice, măsuri pe care, dacă nu ar exista această teamă de pierdere a electoratului, le-ar lua cu mai multă precauție. Ce se întâmplă acum în multe țări este foarte similar cu ce s-a întâmplat cu România în partea a doua a anilor 1930, când regele Carol al II-lea și alți politicieni ai vremii au îmbrățișat și adoptat politici ale Gărzii de Fier tocmai pentru a-i opri ascensiunea.
-
Competiția. Criza COVID 19 a creat o situație periculoasă în care multe state, mai ales în centrul și estul Europei, au intrat într-o competiție a măsurilor draconice și decretării stării de urgență. Weekendul trecut am urmărit discuții în mediul online în care câțiva politicieni USR (Vlad Alexandrescu, Stelian Ion), partid ce are în programul politic ideea de apărare, nu de restrângere a drepturilor cetățenești, cereau cu insistență președintelui să decreteze starea de urgență. Atunci când au fost întrebați care ar fi motivele, ce ar aduce nou o asemenea măsură, răspunsurile au fost evazive. În schimb, principalul argument a părut să fie faptul că țările vecine, inclusiv Bulgaria, au făcut-o. Îmi este teamă de această competiție, pentru că, fără să vrem, ne putem trezi în fața unor situații problematice. De exemplu, Cehia a interzis, începând din 16 martie, orice intrare și ieșire din țară, inclusiv a propriilor cetățeni. În timp ce interzicerea intrării în țară ar putea fi justificată, prin dorința de a proteja populația de boală, interzicerea ieșirii din țară m-a dus imediat cu gândul la regimul comunist. Dacă exista teama că propriii cetățeni ies și apoi vor dori să se întoarcă, punând în pericol populația, se putea include în ordinul sau legea respectivă avertizarea că, odată ieșită de pe teritoriul Cehiei, o persoană, chiar și cetățean, nu se va putea întoarce pentru o anumită perioada de timp dacă vine dintr-o zonă cu pericol ridicat de contaminare. Astfel de nuanțe din păcate dispar atunci când măsurile sunt luate grăbit și în spirit de competiție. Premierul ceh se lăuda, în conferința în care a prezentat măsura, că Cehia are cele mai dure politici împotriva noului coronavirus. Febra competiției se pare că a pătruns și în Statele Unite. Este o întrecere între state și guvernatorii lor, care vor să-și demonstreze forța aplicând măsuri mai drastice decât colegi din alte state. New Jersey, de exemplu, a introdus pe 16 martie interdicția de a ieși din casă după ora 8 seara. Mai mult, introducerea obligației de a rămâne în case după o anumită oră („curfew”) este o manie mai veche a americanilor (uneori și a britanicilor), aceasta fiind folosită ca un test de forță în controlul populației
În perioada următoare astfel de abuzuri se pot înmulți, întrucât vigilența oamenilor este slăbită și sunt dispuși să accepte, din cauza fricii și dorinței de siguranță, măsuri de îngrădire a drepturilor și libertăților fundamentale. Sunt totuși câteva motive pentru care Europa ar trebui să fie mult mai atentă cu măsura declarării stării de urgență. Primul, poate cel mai important, este istoria recentă. Nu sunt nici măcar 100 de ani de când Europa a trecut prin dezastrul regimurilor autoritariste ce au dus la Al Doilea Război Mondial. În perioada interbelică în Italia, Germania, România, Ungaria, Slovacia, lideri populiști au speculat reala sau pretinsa slăbiciune a statului și au câștigat prin mesaje de forță. Uneori ei s-au folosit de legislația democratică, ce prevedea instituirea stării de urgență, pentru a suspenda echilibrul constituțional și a prelua controlul asupra statului. De exemplu, în Germania, Hitler a folosit incendierea Reichstagului și pretinsa amenințare comunistă pentru a declara, pe 28 februarie 1933, starea de necesitate pe baza articolului 48 din Constituția Republicii de la Weimar. Din păcate, acel articol fusese abuzat și folosit în anii anteriori în situații mai puțin critice, așa că, atunci când noul cancelar l-a folosit, nimeni nu s-a mai putut opune; măsura devenise deja obișnuită. Având în vedere această istorie recentă de abuz a stării de urgență, țările europene ar trebui să ia o asemenea măsură cu mult mai multă atenție.
Al doilea motiv pentru care declararea stării de urgență cu ușurință este problematică are de-a face cu faptul că, dacă criza COVID 19 se va prelungi, populația se poate răzvrăti împotriva acestei măsuri. În comparație cu China, unde zeci de ani de comunism au atenuat până la anulare spiritul de rezistență, în Europa, din fericire, oamenii încă se pot revolta. Țări precum Marea Britanie, Olanda, Suedia sau Germania au fost mult mai reticente în a impune prea repede astfel de politici drastice, ele nedeclarând starea de urgență și neaplicând, până la 18 martie, izolarea forțată a populației. Ele mizează pe responsabilitatea oamenilor, pe care vor să-i aibă drept parteneri în caz că situația se va prelungi și va deveni mai gravă. Din această perspectivă, cred că România s-a pripit declarând starea de urgență prea devreme. Cred că deocamdată erau deja suficiente mecanisme la îndemână, fără decretarea stării de urgență, pentru a lupta împotriva COVID 19. Însă aspectele enumerate mai sus (populismul, competiția) par să fi fost mai puternice. Pentru comparație, Olanda are, la 18 martie, aproape 1708 cazuri confirmate și 43 persoane decedate, și încă nu a declarat stare de urgență. În Suedia, ca și în Marea Britanie, școlile sunt încă deschise, semn că aceste țări evită sa aplice, la acest moment, politici draconice deși au un număr mare de îmbolnăviri.
Al treilea motiv pentru care măsura stării de urgență trebuie luată cu mare precauție are de-a face cu precedentul. Deja am făcut aluzie la acest aspect mai înainte. Ușurința cu care această măsură extremă a fost decretată în ultimele zile în multe state europene poate deschide, ca în cazul Republicii de la Weimar din Germania pre-nazistă, un precedent periculos ce va fi speculat în viitor de lideri populiști în scopuri mult mai nocive. Problema cu starea de urgență este că, pentru o lungă perioadă, nimic major nu se schimbă în viața de zi cu zi a populației. Aproape că uiți că este acolo. În majoritatea timpului este folosită doar în scopuri minimale și juste. Este ca și când, dintr-un întreg arsenal militar aflat la dispoziție, cineva folosește doar pistolul. Însa tancurile, grenadele, avioanele de luptă, pistoalele mitralieră sunt acolo, gata să fie folosite. Din nou, aici Germania este exemplul cel mai elocvent. În februarie-martie 1933, Hitler a creat un sistem paralel al stării de urgență, care a fost permanentizat în următoarea decadă cu ajutorul Reichstagului. Pentru majoritatea populației asta nu a însemnat nimic. Viața a continuat în linii mari neschimbată; anumite grupuri au început să fie vânate, însă au trecut, de exemplu, doi ani până au fost adoptate primele măsuri drastice împotriva evreilor (Legile de la Nuremberg, septembrie 1935). Iar arsenalul stării de urgență a început cu adevărat să fie folosit abia după Noaptea de Cristal (9-10 noiembrie 1938), cinci ani după ce măsura fusese adoptată de Hitler, când persecuția împotriva evreilor și a altor categorii de populație a intrat într-o nouă fază.
Deși am încredere că acum, în majoritatea țărilor, inclusiv în România, în general starea de urgență nu va fi abuzată, sunt semne îngrijorătoare că lucrurile pot escalada, mai ales dacă va intra în normalitate, prin prelungiri succesive. Deja în România s-au strecurat în decretul prezidențial și unele măsuri care provoacă neliniște, precum prelungirea timpului de răspuns la cererile de informare publică de la 30 la 60 de zile, sau trecerea poliției locale în subordinea MAI. În plus, Centrul pentru Jurnalism Independent și-a exprimat îngrijorarea, pe 16 martie, că restricțiile privind informațiile false în mediul online vor conduce la îngrădirea dreptului la liberă exprimare. Această temere este justificată atunci când foști politicieni, precum Daniel Funeriu, ministru al educației între 2009 și 2012, cer nici mai mult nici mai puțin decât „Rechiziționarea rețelelor sociale și hărților online pentru tracking-ul mișcării oamenilor în UE în vederea izolării persoanelor cu risc sporit de purtător.”
Sper că aceasta criză va fi depășită curând și ne vom întoarce la normalitate. Cu toate acestea, ușurința cu care multe țări s-au grăbit să declare starea de urgență în contextul COVID 19 nu prevestește un viitor bun pentru democrația europeană. Imagini ca cele din Spania, unde dronele sunt folosite pentru supravegherea și atenționarea populației de a nu părăsi casele, sau cele din Coreea de Sud unde mișcarea oamenilor este urmărită prin mijloace de tehnologie moderne (online, telefoane mobile), arată cât de aproape suntem de o situație care poate scăpa de sub control și se poate transforma într-o distopie.
Fotografie principală: Incendiul de la Reichstag, 28 februarie 1933.
