O expoziție de la Muzeul Țăranului Român încearcă să spună una dintre cele mai complicate și violente povești din istoria României: răscoala de la 1907.
Într-o cameră întunecată de la etajul unu al Muzeului Țăranului Român din București răsună sunete de gloanțe, mașini de scris și cântece de jelanie. Pe podea o masă mică de lemn stă cu cele trei picioare în aer. În apropiere, un scaun căzut și un tuci răsturnat. Obiectele arată de parcă de ar fi ieșit dintr-o explozie și exact asta e ideea. Sunt aranjate așa ca să te ducă cu gândul la o casă țărănească de început de secol XX, bombardată de armata română.
Sunt primele obiecte pe care le vezi în expoziția „1907. Noi vrem pământ”, un eveniment care își propune să readucă în atenția publicului cea mai mare răscoală țărănească din România și ultima mare astfel de răscoală din Europa. Mii de țărani și-au pierdut viața în urma intervenției Armatei, iar insurecția a fost, de altfel, și imortalizată în numeroase opere de artă. (Printre cele mai celebre se numără romanul lui Liviu Rebreanu Răscoala și tabloul lui Octavian Băncilă 1907 – dar nu sunt singurele. O să vedeți și altele presărate pe parcursul articolului.) Deși am dat bacul la istorie, îmi amintesc mai degrabă scenele dramatice descrise de Rebreanu decât informațiile verificate din programa de examen. Așa că am luat expoziția ca pe o oportunitate să-mi pun la punct cunoștințele istorice și să înțeleg mai în profunzime ce s-a întâmplat în acea primăvară și de ce contează, mai bine de 100 de ani mai târziu.
„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, /Să vrem noi sânge, nu pământ!” (fragment din poezia Noi vrem pământ, de George Coșbuc, scrisă înainte de 1907, dar puternic asociată cu răscoala)
Înainte să explorăm mai mult sala de la Muzeul Țăranului, puțin context istoric pentru cei care, ca și mine, nu prea mai țin minte care e treaba cu răscoala.
La începutul secolului XX, regatul român al Principatelor Unite trecea prin mari schimbări și modernizări. Construiam căi ferate, aveam două universități tinere și începeam să construim fabrici. Chiar și așa, 80% din populație era formată din țărani și, din aceștia, marea majoritate trăia în condiții extrem de precare. Lipsiți de educație, de acces la servicii medicale și la hrană completă din punct de vedere nutritiv, țăranii trăiau vieți scurte, bântuiți de boli precum pelagra (cauzată tocmai de alimentația defectuoasă – mai exact, de o dietă bazată exclusiv pe porumb; hello, mămăligă). Reforma agrară de la 1864 (da, cea făcută de Cuza) îi împroprietărise pe câțiva dintre ei, dar cu pământ de mai proastă calitate și oricum nu era nici pe departe de ajuns. Pentru că nu aveau un pământ pe care să-l cultive, țăranii puteau fie să moară de foame, fie să lucreze pe moșiile boierilor. Exista, desigur, opțiunea de a pleca la oraș, dar industria nu era destul de dezvoltată ca toți să-și găsească de lucru în fabrici, iar emigrarea în alte țări (hello, America) era puternic descurajată de stat.
Chiar și țăranii proprietari de teren aveau în general prea puțin pentru a putea trăi de pe urma lui. Și pentru că „prea puțin pentru a putea trăi” sună trist, dar nu explică exact ce înseamnă, uite o statistică din perioada aceea, citată în volumul despre răscoală Peasant Violence and Antisemitism: 39% dintre proprietarii de pământ care aveau până în trei hectare nu puteau să-și asigure din acestea nici măcar suficient porumb sau grâu pentru a nu muri de foame. Nici nu se punea problema de orice alt tip de hrană, haine, materiale pentru încălzire, combustibil, plata taxelor pentru biserică sau folosirea terenurilor comune. La 1903, țăranul obișnuit avea parte de 146 de kilograme de porumb per persoană, când minimul pentru subzistență era considerat între 350 și 400 de kilograme.
Legea tocmelilor agricole din 1866, împreună cu alte legi care le interzic accesul la pășunile comune sau nu-i lasă să-și vândă terenurile obținute la 1864, îi lega în mod mascat pe țărani de glie, transformându-i, în fapt, în neo-iobagi. Adică, deși iobăgia era desființată cu numele, în realitate, țăranii erau lipsiți de posibilități reale să muncească, în afara condițiilor stabilite de proprietarul terenului. Diferența era că starea aceasta nu mai era definită prin legi sociale, ci prin legi economice. Situația lor era agravată de sistemul de arendășie, în care un arendaș prelua o moșie în administrare și exploatare după pofta inimii, pe timp limitat.
Imaginează-ți că asta se întâmpla cam așa: boierul proprietar de teren în Moldova pleca la București să se ocupe cu politica complicată a noului stat independent. El avea nevoie de bani pentru viața la oraș, dar niciun interes (timp) să administreze moșia de la țară. Scotea postul de arendaș la licitație și cea mai mare ofertă câștiga. Arendașul dădea apoi în arendă bucăți din moșie țăranilor, care lucrau efectiv pământul. Nu exista însă nicio lege care să protejeze țăranul de abuzurile arendașului (sau ale moșierului, dacă acesta nu dădea în arendă terenul), nimic care să le dea vreun avantaj în negocieri. Practica asta, combinată cu lipsa de cunoștințe agricole a elitelor și a proprietarilor de terenuri, ducea la un sistem numit în epocă Raubwirtschaft – economie de extracție, o politică de prăduire a resurselor, fără vreun interes față de sustenabilitatea modului de producție.
„Te duci, extragi, pleci”, spune Irina Marin, istorică la Universitatea Utrecht și autoarea volumului Peasant Violence and Antisemitism. „Ca o colonie – nu vrei să ridici gradul de civilizație, nu vrei să le fie [țărani]lor bine, vrei să-ți fie ție bine. Era o relație profund parazitară, și nu una simbiotică, așa cum ar trebui să fie într-un stat de drept.” Dacă comparația asta ți se pare cam „istorici woke din secolul XXI”, să știi că ea era făcută și în epocă. De altfel, chiar în expoziție găsești printre documentele vremii o ilustrație din ziarul Adevărul (fair, woke-iștii vremii), cu țăranii români lângă africani herero, o populație masacrată de coloniștii germani, însoțită de textul: Nu e nicio asemănare și e o deosebire: pe herero nu i-au împușcat herero, ci germanii; pe țăranii români însă i-au împușcat românii.
Dar ce s-a întâmplat, de fapt?
În februarie 1907, în profetic numitul sat Flămânzi, județul Botoșani, câteva sute de țărani vin să negocieze învoielile agricole cu arendașul local. 1906 fusese un an cu o recoltă extraordinar de bună și țăranii voiau ca asta să se reflecte în noile învoieli. Dacă grânarele sunt pline, ei de ce continuă să moară de foame? Când arendașul refuză să iasă afară, țăranii îl atacă. Așa începe răscoala, care se va răspândi apoi în toată Moldova și Țara Românească. Când violențele erau potolite într-un sat, se aprindeau în altul, ajungând din Botoșani până în Mehedinți și durând până în luna aprilie a aceluiași an. Așa cum se întâmplă când mase mari de oameni care se simt lipsiți de opțiuni încep să protesteze (vezi și protestele recente din Franța împotriva creșterii vârstei de pensionare, protestele Black Lives Matter sau aproape orice mișcare pentru drepturile unei categorii vulnerabile), lucrurile au degenarat în violență. Unii răsculați au atacat și orașe sau oameni care nu aveau direct legătură cu exploatarea lor, au incendiat depozite de cereale și proprietăți.
„Sistemul era de așa natură că, în fiecare an, țăranul trebuia să se certe pe contracte”, spune Marin. „Țara era la foc mic, clocot, tot timpul. La 1907, toate punctele astea s-au legat mai bine, a fost un fel de oportunitate. Focarul ăsta de nemulțumire și de agresivitate era acolo pentru că în fiecare primăvară ei se duceau și se certau și băteau un boier, după care ajungeau să fie ei bătuți și spânzurați de jandarmi.”
La un moment dat, situația ajunsese să pară într-atât de periculoasă, încât Imperiul Austro-Ungar a trimis trupe la granița cu România, de teamă că revolta s-ar putea revărsa și în afara hotarelor țării. Într-un final, răscoala a fost suprimată cu intervenția violentă a armatei, care a tras în țărani și, în unele zone, a bombardat sate. Numărul exact de victime în rândul țăranilor rămâne necunoscut până în zilele noastre, dar istoricii estimează că este de ordinul miilor.
Ca să înțeleagă și apoi să transpună această istorie într-o expoziție, o echipă de istorici, conservatori, muzeografi, artiști și bibliotecari de la mai multe instituții muzeale din țară au muncit luni de zile. Au studiat arhive, au consultat documente, au (re)citit cărți. Rezultatul se poate vedea în Sala Tancred Bănățeanu a Muzeului Țăranului Român. Desigur, însă, să comprimi și să explici cea mai mare răscoală de pe teritoriul României în 120 de metri pătrați nu e tocmai ușor.
„Şi-i place regelui. E lucru mare/ Cum farmecă pe regi Minciuna.” (Fragment din poezia 1907, de Alexandru Vlahuță)
„Suntem în 1907, tehnica fotografică e precară, sursele de imagine sunt foarte puține și imagini video, film, nici atât nu avem”, spune arhitectul Constantin Goagea, cel care a conceput și realizat designul expoziției. „E o încleștare foarte primitivă între niște oameni foarte săraci, care pun mâna pe instrumentele de muncă, pe uneltele pe care le au, coasă, topor. Sunt niște unelte perisabile, slabe șanse să fi rămas ceva și cu sângele cuiva de atunci.” Astfel, în lipsa unor artefacte istorice pe care să le poți asocia cu certitudine cu răscoala, pe care să le „legi de ADN-ul momentului”, expoziția nu se putea baza doar pe lucruri puse în vitrină și însoțite de legende.
Prima cameră, cu măsuța și scaunele răsturnate, face trimitere la haosul creat în gospodăriile țărănești când armata a reprimat răscoala, dar îți și arată în ce condiții trăiau țăranii la începutul secolului.
„În expunerea asta muzeală, în loc de frumusețea și simplitatea casei țărănești, de fapt ai un univers întors pe dos, răsturnat”, continuă Goagea. „Ești înconjurat de precaritatea absolută a gospodăriei rurale de la vremea respectivă.”
Vezi o ladă de lemn în care țăranii își adaposteau grânele sau un plug de lemn rustic, la care țăranii cei mai săraci, fără animale, se înhămau chiar ei. Asta în timp ce statul român tocmai devenea un „grânar” internațional tot mai important. După ce în 1829 tratatul de la Adrianopol permite Principatelor Române să exporte cereale, trecem repede de la o economie bazată mai ales pe creșterea animalelor la una de produs cereale.
Atât de repede că, după cum arată profesorul de istorie John R. Lampe în cartea sa Varieties of Unsuccessful Industrialization: The Balkan States before 1914 (citată și de Marin), în 1910, Principatele Române erau al patrulea exportator de grâu la nivel mondial, depășind Statele Unite. Doar că, explică Lampe, această evoluție nu a fost condusă de o creștere a productivității, ci s-a datorat „unor creșteri bruște, probabil de natură ciclică, a prețului grâului la nivel mondial, respectiv presiunilor puse pe țărani ca aceștia să dea către boieri cantități mai mari de grâu ce poate fi vândut”.
„Multe sate îndepărtate, și comune alăturate și magazii cu bucate/Ard în vâlvătaie toate” (Versuri din melodia despre răscoală Ascultați-mă, măi frate interpretată de Alexandru Mica; mai găsești melodii despre răscoală în playlistul acesta)
Ca unul dintre statele est-europene proaspăt apărute pe scena continentului, România era considerată cea mai stabilă dintre vecinii săi, care se certau pe teritorii (vezi războiul dintre Bulgaria și Serbia din 1885 sau seria de lovituri de stat și asasinate din Serbia). Cum spunea și I.L. Caragiale într-un articol despre răscoală și contextul ei, Europa era deprinsă să știe România „ca cel mai solid element de civilizaţie între Statele balcanice”, cu un rege care avea de ce să fie mândru şi fericit.
Cu un an înainte de răscoală, aveam multe de sărbătorit: împlineam 40 de ani de la venirea pe tron a principelui Carol I și 25 de la proclamarea Regatului. Jubileul s-a serbat prin organizarea unei expoziții naționale, după modelul expozițiilor universale din străinătate, iar în actualul parc Carol din București au fost organizate secțiuni care prezentau agricultura, silvicultura sau creșterea vitelor. România a încercat să-și prezinte acest jubileu, spune Virgil Nițulescu, directorul Muzeului Național al Țăranului Român. Și într-adevăr, jubileul i-a adus vizibilitate, cimentând povestea de succes a tânărului stat dornic să-și găsească un loc cât mai fruntaș la masa tot mai aglomerată a Europei.
Doar că, nici un an mai târziu, regatul român avea să apară în publicațiile internaționale din cu totul alte motive.
„Dar iarăşi, oricare om cuminte peste putinţă să nu gândească… Bine, aşa de surda nu se ridică un popor tam-nisam, fără să aibă câtuşi de puţin vreun cuvânt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n-ar putea spune lămurit pentru ce a pornit aşa val-vârtej la pierzare... De unde să vie concertarea, solidaritatea?” (Fragment din articolul 1907 din primăvară până'n toamnă, de I. L. Caragiale)
Despre contextul jubileului, dar și despre cronologia efectivă a răscoalei, afli mai multe în următoarea cameră a expoziției. Pe o margine a sălii e o masă lungă unde, în trei dosare, găsești reproduceri ale unor documente de epocă: rapoarte militare care detaliază cum a evoluat răscoala, tabele care arată cum s-a răspândit și puținele fotografii rămase din epocă. În majoritatea vezi țărani în fața plutonului de execuție sau cadavrele lor, imediat după revoluție.
Mai găsești și extrase din presa națională a vremii. De la marile ziare Adevărul sau Universul, la ziare socialiste ca România Muncitoare, care îndeamnă la solidarizare cu țăranii (de altfel, chiar au fost câteva situații în care muncitorii s-au solidarizat cu revoltații), dar și la potolirea violențelor acestora. Reviste populare ca Apărătorul Săteanului, care cere preoților „să facă să înceteze lupta între frați” sau revista Ligii Antisemite, care dă vina pe evrei pentru toate nenorocirile țăranului român. Găsești și materiale din presa străină, mai ales din Time, care a scris mai multe articole și știri despre The trubles in Rumania [sic].
Dacă vizitezi expoziția, încearcă să-ți iei timp să răsfoiești puțin documentele: te vor ajuta să înțelegi mult mai bine contextul vremii și sunt pline de surprize. De exemplu, faptul că evreii din Statele Unite au trimis ajutoare pentru evreii români atacați în timpul răscoalei; îndemnul unui student să „veniți la țară pentru a vă trăi viața cea adevărată, unde natura să-și unească darurile ei cu iubirea voastră de cei săraci”; sau o ilustrație cu un țăran român tras în toate părțile de politicieni, însoțită de textul Nu mai urla bre așa, că pentru binele tău o facem!.
În mijlocul încăperii se află o masă cu singura vitrină din sală, sub care stau obiectele de patrimoniu care aveau nevoie de extra-protecție: seceri din perioada respectivă, puști ca cele folosite de soldați, reproduceri după ilustrațiile vremii (inclusiv o reproducere a celebrei ilustrații a lui Iosif Iser, cu 1907 scris cu sânge pe fruntea lui Carol) și câteva texte care îmbină informații istorice cu texte de arhivă și îți explică ce trebuie să știi despre acest eveniment. Uite cum sună unul despre evenimentele din Flămânzi:
„Un locuitor s-a dus să-l cheme afară pe Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul; apoi s-a dus un altul, care a amenințat că dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa și îi dau foc. Unul dintre ei [țăranii răsculați], Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac pe administrator, pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav, lovindu-l cu bețele în cap.”
Pe unul dintre pereții sălii sunt proiectate șapte animații realizate de Vână Animation Studio. Ca niște „haiku-uri vizuale”, cum le numește arhitectul Goagea, animațiile nu spun o poveste cu un fir narativ clar, dar au o oarecare cronologie. Prima arată o casă țărănească din care dispar rând pe rând obiecte. E însoțită de un text (din același articol a lui Caragiale, care chiar merită citit, chit că ajungi sau nu la expoziție) despre cum, când vin iernile aspre „peste tristele şi umilele lor vetre”, în lipsa banilor și a hranei țăranii „cu căciula-n mână” sunt obligați să facă împrumuturi cu dobânzi mari, pe care trebuie să le plătească apoi din venitul oricum mic strâns peste an. Altele arată politicieni ce scuipă gloanțe, țărani care ridică seceri în aer, iar ultima o siluetă feminină care privește de la depărtare un sat arzând.
Preferata mea este a doua, în care un țăran zâmbește când o ramă ca de smartphone îi încadrează fața, ca apoi să plângă, atunci când rama îi părăsește chipul.
„Azi nici vântul nu mai bate, ca la '907/ Urlau câini pe-nserate și alergau oameni prin sate, să-și facă singuri dreptate, că nu mai aveau bucate” (Versuri din melodia Răscoala din 1907, interpretată de Iazmina Cojocaru și Zorina Bălan)
Pentru Virgil Nițulescu, directorul muzeului, unul dintre cele mai importante argumente pentru existența expoziției e faptul că răscoala de la 1907 a fost puternic instrumentalizată politic, indiferent de regim.
„Regimul comunist a urmărit să-o idealizeze foarte mult”, continuă Nițulescu. „Ceea ce am învățat eu la școală, de exemplu, a fost că țăranii erau influențați de gândirea marxistă, de socialism.” Țăranii români, explică el, nu s-au coalizat, nu aveau un lider sau un program. Știau că vor pământ și condiții de viață mai bune, dar nu urmăreau desființarea proprietății private sau abolirea monarhiei.
Răscoala a fost folosită ca instrument de propagandă mai ales în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În 1962, de exemplu, la Congresul Țărănimii care sărbătorea sfârșitul procesului de colectivizare sunt aduși 11.000 de țărani, un număr care face trimitere la numărul de morți emis de ziarele Dimineața și Adevărul.
Odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, încetul cu încetul răscoala intră într-un con de umbră. În parte pentru că noul dictator vrea „să șteargă cu buretele” tot ce a făcut Dej, în parte pentru că avea alte viziuni asupra țărănimii. „El avea deja alte idei. Venise deja cu programul de sistematizare a satelor”, spune Nițulescu.
Indiferența cu care este privită răscoala doar se accentuează după 1989. Cum nu s-a mai vorbit despre grevele muncitorești sau alte forme de revolte sociale care te forțează să vezi interbelicul în culori altfel decât favorabile, nici despre răscoală nu s-a mai spus aproape nimic. „Tot ce era mișcare de stânga, mișcarea socialistă muncitorească care a început în România la sfârșitul secolului al XXI-lea, după 1989 a dispărut ca și cum nu ar fi fost niciodată”, spune Nițulescu.
„Acuma s-a isprăvit. Acuma, toate speranțele s-au prăbușit, plătite cu sânge. Care nu va fi ucis de gloanțe va fi omorât în bătăi și-n închisori, iar în loc de pământ vor fi înjunghiați ca vitele.” (Fragment din romanul Răscoala de Liviu Rebreanu.)
Nu poți vorbi despre răscoală fără să menționezi și discursul antisemit cu care a fost asociată. Mulți arendași, deși nu toți, sunt străini: evrei, greci sau armeni, mai ales în Moldova. De altfel, moșia din Flămânzi unde începe răscoala era administrată de un arendaș evreu. Și, da, în unele localități țăranii au atacat casele evreilor, chiar dacă vorbim de orășeni care n-aveau legătură cu problemele lor. Dar situația e mai complicată de atât.
„Țăranul își urma propriul interes, el avea problemele lui economice pe care voia să le rezolve” explică Irina Marin. „Pentru că s-a întâmplat să înceapă răscoala pe moșia arendată de evrei toata lumea a dat vina pe evrei, i-au făcut țapi ispășitori.”
În epocă, imaginea arendașului evreu rău și exploatator al țăranilor români era frecvent folosită, dar practicile inumane de exploatare a țăranilor erau întrebuințate de arendași și moșieri, indiferent de etnie sau religie.
Guvernanții au minimizat primele incidente ca fiind „acte împotriva evreilor” și de aceea nici n-au intervenit în forță. Însă, când răscoala s-a extins, asta a devenit tot mai greu de făcut, pentru că țăranii nu s-au limitat la moșiile administrate de străini. În sudul țării, de exemplu, unde arendașii evrei erau o minoritate, răscoala a luat cele mai violente forme.
În cartea sa, Marin arată cum guvernanții români au încercat să plaseze vina pe arendașii străini necreștini sau pe agitatori din alte țări (ruși și bulgari mai ales), dar, la sfârșitul zilei, problema era una pur românească.
„Că e o răscoală antievreiască a fost interpretarea care convenea și încă mai convine”, spune ea. „Era mai ușor să dăm vina pe evreul exploatator, spre deosebire de românul care face lucrurile bine și-și iubește țăranul.”
De altfel, merită menționat că răscoala de la 1907 nu a fost prima, ci doar cea mai mare. Existau violențe și mici răscoale în fiecare an, iar în 1888 una foarte serioasă a izbucnit în Sud, unde din nou, arendașii evrei erau aproape inexistenți.
„Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani români împușcați în orașul românesc Botoșani (...) Dumnezeu să-i ierte pe ostașii cari, de frica poruncii, au împușcat pe frații lor” (Nicolae Iorga într-un articol despre răscoală.)
Rămân încă multe necunoscute despre răscoală, și poate una dintre cele mai importante este numărul de victime. 11.000 este cifra cea mai cunoscută, după ani în care propaganda comunistă a dat-o ca adevărată, dar adevărul este că nu știm dacă ar fi corectă. O evaluare făcută la trei ani de la răscoală vorbește de 1.786 de țărani împușcați. „Nu știm nici până astăzi”, spune Nițulescu „Nu există o statistică foarte exactă cu privire la numărul real de victime.”
Dincolo de instrumentări, de propagandă sau de indiferență, de faptul că au fost sub 2.000 de victime sau peste 11.000, realitatea este că răscoala s-a întâmplat. Violențele s-au întâmplat. Moartea s-a întâmplat.
Într-un capăt al sălii de expoziție ii țărănești albe sunt întinse pe jos, lângă uniforme kaki sau albastre de soldat. Lui Goagea, arhitectul care s-a ocupat de designul expoziției, și echipei lui le-a venit ideea să le expună așa când le-au văzut așezate în depozit, cu brațele deschise, ca un mort întins pe pământ.
„Ideea nu a fost de a le expune ca pe ceva frumos, că nu despre asta e răscoala – nici despre portul tradițional, nici despre frumusețea mobilierului și meșteșugul lemnului. E despre faptul că oameni au murit”, explică arhitectul. Au pus hainele de soldați și cele de țărani unele lângă altele că să arate că s-a murit de ambele părți. Că unii i-au omorât pe alții, dar că nu atât de simplu ca „cei răi” versus „cei buni”. Au existat și unități care au refuzat să tragă în țărani – deși multe au făcut-o. Asta chiar dacă mulți soldați veneau de la sat. În realitatea expoziției de acum, ideea asta de fratricid se vede în hainele întinse neceremonios pe jos, alăturate. În realitatea de atunci, s-a văzut în povestea soldatului care, după ce participase la reprimarea răscoalei în satul moldovean Blăjești, i-a cerut comandantului permisie să-și îngroape tatăl, care se afla printre răsculații secerați de gloanțe. În povestea femeii care naște tripleți, în timp ce satul ei e bombardat de armată și al cărui soț militar era ocupat cu represaliile în alt sat vecin. (Povestea asta e inspirația primei camere a expoziției).
Pentru Goagea, aici e sursa de tensiune și „lecția” răscoalei – în modul în care ne forțează să ne întrebăm cum spunem povestea. După ce o cunoaștem, care mai e legitimitatea unei revolte, când ea degenerează în violență față de oamenii care nu au nicio vină sau implicare în abuzul împotriva căruia te revolți? Cum ne uităm la instituția regală care a ordonat să se tragă asupra propriului popor?
„Te gândești cum naiba se scrie istoria asta și cum trăim după aceea cu toate astea. Cum ne împăcăm cu toate astea? Dacă ar fi să se întâmple azi, de ce parte am fi? Cum ne apropriem de momente ca astea?”
Nu există răspunsuri ușoare la întrebările acestea, dar faptul că ni le punem e un prim pas. „Mie mi se pare mult mai provocator să prezinți momente din acestea, decât să rămâi în zona de nostalgie după timpuri imemoriale, cu un țăran îmbrăcat frumos și curat la suflet. Mi se pare că ai mult mai multe de învățat dintr-o poveste din aceasta de conflict, tensiune și violență.”
Da, lecțiile pe care le tragem din astfel de evenimente vor fi mereu măcar puțin influențate de prezentul în care trăim, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să cercetăm, să ne uităm și asupra evenimentele care nu sunt doar albe sau negre.
„E important să știm despre răscoală, pentru că ne dă o perspectivă critică asupra formării statului român, așa cum a fost el”, crede Irina Marin. Avem acest mit al bunăstării aduse de satul național independent, o imagine romanțată, care e însă departe de realitatea faptului că în acest stat majoritatea populației era analfabetă și trăia la limita sărăciei.
După părerea cercetătoarei Marin, putem vorbi chiar de un stat eșuat, care e nevoit să-și pacifice violent cetățenii. „Ești un stat cu o armată care-și ține populația în frâu, fără să creeze condițiile de bază pentru viață. Care e raționamentul, care e funcția unui stat? Să se îmbogățească elitele?”
Ultimul lucru pe care-l văd înainte să plec din expoziție e o serie de unelte luminate cu un reflector mișcător. Sunt coase, furci, îmblăcie – ce foloseau țăranii să muncească pământul și să-și hrănească copiii. Ce au folosit să atace și să omoare în timpul răscoalei. Pe fundal, dincolo de răpăitul de gloanțe și mașină de scris se aud înregistrări a unor cântece culese la câțiva ani după 1907. Un cântec chiar despre răscoală și cântece de îngropăciune.
Expoziția poate fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu din cadrul Muzeului Țăranului Român până pe 14 mai 2023, de marți până duminică.
Dacă vrei să afli mai multe despre răscoală și contextul ei poți consulta blogul ținut de Irina Marin când documenta cartea ei sau citi despre expoziția din 2021 de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău pe același subiect. Dacă vrei să știi povestea statuii din București a răscoalei (da, există una) o găsești aici (trebuie să scrollezi puțin).
Titlul este un citat din romanul Răscoala de Liviu Rebreanu.
