De 8 Martie, scriitoarea Elena Vlădăreanu deschide ușa casei unei mame singure și se gândește la toate femeile din jurul ei - unele la rândul lor mame singure, altele prietene, fiice, bunici. Și se gândește și la castori. (Dar vrea ca acest text să fie citit de bărbați.)
„Nu te străduiești să te îmbraci frumi nici când te duci la școală la sor-mea.” Really? Nu mă străduiesc? Habar nu ai tu, fetiță, cât mă străduiesc să iau într-o zi blugii negri și în următoarea zi blugii albaștri și cât mă străduiesc să nu uit ce am purtat și când am purtat. „Și cel mai rău e că nu ai un stil.” Eu? Nu am un stil? Ce vorbești?! Se cheamă stilul blugi-tricou-pulover-geacă. Dar o să trec rapid la un unul mai minimalist, blugi-tricou-pulover.
Aș fi vrut să scriu un text funny, dar nu cred că o să-mi iasă. Aș fi vrut să fie amuzant pentru că bărbații citesc doar lucruri amuzante și aș vrea ca acest text să fie citit de bărbați. Asta e dorința mea. Nu o să se împlinească, nu pentru ea am suflat în tortul de 42. Nu, nici pentru cealaltă, o lume fără bărbați mi s-ar părea extrem de tristă. De data asta nu o să fiu funny, pentru că sunt obosită, frustrată, furioasă.
Mă uit în neștire la filmulețe pe Instagram cu animale. Pisici care fac ekekeke la prăzi imaginare, papagali vorbitori, vulpi, dihori, oameni triști care sunt plătiți să țină în brațe urși panda, vidre, rațe și cocoși, marmote grăsuțe, castori domesticiți. Castorii strâng tot de prin casă și își fac barajele în mijlocul holului. În mijlocul sufrageriei. Nu contează, ideea e să blocheze apa. Apa pe care instinctul lor de castori o simte și de care au nevoie pentru a le asigura o protecție fictivă în mijlocul unui spațiu oricum sigur. Deseori mă gândesc la aceste baraje. Nu am un castor în casă, dar mă întreb dacă nu cumva am un castor în creier. Asist cum casa și viața mea devin o acumulare de lucruri și de chestii imateriale care nu mai merg: uși care nu se mai închid (dar sunt convinsă că se vor repara singure), haine aruncate pe te miri unde (se vor strânge și ele), resturi de vomă de la motan (pe astea sigur le mănâncă furnicile și gândacii după ce se usucă), flori care mor (sau se adaptează – not!), apoi o mică gaură în colanții fetei („nu ți-o mai cos, hai du-te așa”), banii pentru vinerea-cu-suc pe care îi uit tot timpul, rucsacul pe care i l-am uitat doar azi (era nevoie de un început) acasă, banii de nu știu ce atelier pe care iar i-am uitat. „De ce să mă depilez, că oricum nu port decât blugi și mai dau și o căruță de bani și oricum când să mă duc și acolo?”, „Ar trebui să îmi spăl părul, dar îl spăl mâine”, „Pisicel poate să se descurce cu boabele astea și azi. Nu are vârf, dar nu o să moară de foame”.
În urmă cu ceva timp, o prietenă mi-a trimis o postare a psihologei Florența Simion. I-aș da copy-paste, m-ar scuti pe mine să reinventez ceva când nu e nimic de reinventat, nici măcar ca literatură, nici măcar ca memorialistică. Nu face mare lucru Florența Simion, doar povestește, pas cu pas, o zi din viața unei mame singure, de la alarma de dimineață a ceasului, până când pune capul pe pernă. Pentru mine, tot ce scrie ea acolo e valabil x2, că sunt doi copii, încă mici. Scriu aici doar o schemă, pentru a putea construi singuri scenariul: sculat la 5 – trezit copiii la 6 – mic dejun – școală – o tură de 3 km în parc – pregătit masa de prânz pentru copii – ședință zoom – serviciu – grijă că fetița cea mare trebuie să o ia pe surioara ei de la școală – plecat de la serviciu – luat ceva pe drum de mâncare – ajuns acasă – făcut de mâncare, copiii nu mănâncă pentru că vor ȘI AZI pizza sau paste – culcat copiii – adormit lângă ei. Ăsta e scenariul „toată lumea bine, sănătoasă”. Lucrurile se complică atunci când intervine o banală răceală sau „școala altfel”, când fetița mare nu o poate lua pe cea mică de la școală. „Cu cine vorbesc, pe cine rog, nu pot iar pe Alexandra, că a stat ieri la ea, sper că astăzi poate Elisabeta, să o sun pe bunică-sa?”.
În jurul meu sunt multe mame care își cresc SINGURE copilul/copiii. Tații sunt absenți complet, contribuie – când contribuie – cu o pensie alimentară, de multe ori simbolică. Refuză să își vadă copiii. Apelează la tot soiul de tertipuri ca să plătească mai puțin. Își trec salariul minim pe economie astfel încât pensia alimentară să devină o glumă. Nu declară majorările de salariu. Sunt mame care le scriu taților „te rog, sună și tu în seara asta, copilul plânge de dorul tău și nu vrea să sune, i-ar prinde bine dacă ai suna tu”, iar ei „dau cu seen”. Sunt femei care nu întâlnesc pe nimeni zile în șir, chiar săptămâni, cel mult își întâlnesc colegii și colegele de la muncă dacă nu cumva sunt în telemuncă, pentru că pandemia a schimbat până și asta. Când în sfârșit reușesc să mă văd cu o prietenă sau când ies cu prietenele în vreo seară – foarte, extrem de rar – nu știu ce să fac cu mine, ce să vorbesc și cum să vorbesc. Nu e ca și cum nu am ține legătura, dimpotrivă, vorbim tot timpul la telefon, ne trimitem mesaje, bârfim în grupuri de whatsapp, dar atunci când în sfârșit ne vedem și eu sunt fără fete mi se pare că am uitat care e ritmul unei conversații reale, ce înseamnă să-l privești pe celălalt, să-l asculți.
La scurt timp după divorț, bărbații își refac viața. Se implică în alte relații sau fac swipe pe aplicațiile de dating și bifează acolo „distracție rapidă”. Și asta e tot o viață refăcută. Am momente când devin brusc conștientă de trecerea timpului. Mă uit în oglindă și nu pot vedea mai departe de cearcănele proeminente, știam o expresie cândva, mi se părea amuzantă, „(cearcăne de) le legi sub bărbie”. (Nu mi se mai pare). De aproape doi ani jumate de când sunt singură, nu am reușit să ies cu nimeni, doar niște cafele și niște conversații ratate: ori eu făceam pe grozava, ori el era grozav de insipid.
Mă opresc pentru că acest text nu duce nicăieri. O să-l reiau poate peste un an, schimbând pe ici pe colo, dacă va fi ceva de schimbat. E 8 Martie și mă gândesc la toate femeile din jurul meu fără de care viața mea și a fetelor ar fi fost foarte grea în ultimii doi ani: prietenele care fac cu schimbul și o iau pe cea mică de la școală când surioara ei nu poate, cele care mă lasă să mă plâng, cele care mă încurajează, cele care mi-au scris de-a lungul timpului, bunicile care fac și ele ce și când pot.
Dar, oricât de greu și frustrant ar fi (și este!), mă bucur că sunt aici, în bucătărie, la primele confesiuni și că îmi caut răspunsuri la „mami, zi, îți place de cineva?” și la „mami, dar tu ce muzică asculți?”. Mă bucur că eu v-am arătat pănțărușul și pițigoiul albastru și pițigoiul mare și cintezele, că de la mine știți să recunoașteți ciocănitorile, dar și că la mine ajunge furiosul „mami, sunt niște păsări obosite!”. Mă bucur că sunt aici să primesc fiecare dințișor de lapte și că trebuie să improvizez mereu când aud dimineața „mami, iar a uitat Zâna Măseluță de mine!”. Mă bucur că sunt aici, cu voi.
Dar vreau ca acest text să fie citit de bărbați.
Ilustrație principală generată cu Midjourney AI
