Astăzi se deschid școlile într-o atmosferă de neliniște și îngrijorare. Am căutat în literatura română câteva cărți care să vorbească despre școala din alte timpuri, nu neapărat mai fericite.
Majoritatea sunt titluri contemporane, iar multe dintre ele nu sunt explicit despre școală, însă intră în clase și printre elevi cu îndeajuns de multă atenție încât să-și fi căpătat un loc pe listă.
Mihail Drumeș, Elevul Dima dintr-a șaptea
Singura excepție necontemporană de pe această listă este romanul lui Mihail Drumeș. Elevul Dima dintr-a șaptea a fost publicat în 1945, devenind rapid best-seller (ca toate cărțile autorului). Prima ediție din postcomunism a apărut în 1968. Destul de târziu, ceea ce se explică și prin caracterul destul de explicit – mă rog, nu vă gândiți la mare lucru – al câtorva scene erotice. Altfel n-avea ce să-i supere pe comuniști. Este o carte de aventuri în care câțiva elevi de liceu („dintr-a șaptea” se referă de fapt la clasa a unsprezecea) trăiesc primele amoruri, descoperă socialismul utopic, plănuiesc să plece în căutarea comorii unui pirat și, nu în ultimul rând, se împotrivesc sistemului. O alternativă mai obraznică la Cișmigiu & Comp. de Grigore Băjenaru.
Ovidiu Verdeș, Muzici și faze
Prima ediție a apărut în 2000. Romanul urmărește o săptămână din viața lui Tinuț, elev la un liceu din București, mai precis ultimele zile din clasa a noua și primele zile din vacanța de vară. Plasată în 1978, acțiunea are loc în momentul în care perioada consumeristă a comunismului românesc se încheie, făcând loc austerității din anii ʼ80. Deși romanul semnalează în trecere raritatea unor produse (de pildă a sticlelor de Pepsi fabricate în România sub franciză, care se găsesc doar în mod excepțional la cofetăria din cartier), romanul polemizează discret cu romanele despre comunism centrate pe privațiuni. Ce-i drept, Tinuț provine dintr-o familie de doctori, privilegiată în raport cu familiile ai sărace ale prietenilor săi, însă cartea oferă un adevărat festin al bunurilor de consum. Se fumează Kent și Marlboro, se consumă whisky Johnny Walker, se ascultă ultimele noutăți din muzica occidentală. Prin astfel de detalii, dar și prin altele, se poate spune că Verdeș a urmărit o replică polemică la Cireșarii, cu liceenii săi preocupați de morala comunistă și de aventuri pilduitoare. Dincolo de câteva detalii de epocă, romanul ar putea fi plasat foarte bine în anii ʼ90. Vocea narativă a lui Tinuț este foarte colocvială și inventivă, bogată în adresări ca „nene”, în exclamații ca „OAAAH” și în elipse ale narațiunii marcate șmecherește prin „etîcî, etîcî”. De asemenea, englezismele sunt abundente. La momentul publicării, Mircea Cărtărescu a descris cartea drept „cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace [din 1990]”.
Sorin Stoica, Dincolo de frontiere
Primul roman al lui Sorin Stoica a fost publicat în 2002, fiind reeditat la Casa de Pariuri Literare într-un volum de opere complete ce poartă același titlu. Este dedicat poveștilor lui Jul, elev la un liceu la Câmpina, care face naveta dintr-un sat din împrejurimi. Jul, cu o voce narativă de neuitat, sare de la cadrul rural la cel mic-urban cu ușurința cu care personajul său trece de la rolul de țăran la cel de orășean pasionat de rock (ca și Tinuț al lui Verdeș, doar că Jul are și o formație), dar și de cărți.
Bogdan Lipcanu, Fuck Tense
Volumul de poezii Fuck Tense de Bogdan Lipcanu este o minienciclopedie a culturii populare din anii ʼ80, văzută dintr-o perspectivă fals-naivă, în realitate superperversă. Pentru personajul lui Lipcanu există doar fotbal, filme, jocuri, materiale pornografice și Ceaușescu, adică divertisment și propagandă:
„Nu ştiam cum, ce va fi.
Nimeni nu ne spunea la şcoala ce să facem.
Doar mate şi fizică se pompa în noi.
Îmi dădeam freza cu apă ca să stea fixă
(Uită‑te la el, parcă‑i lins de vacă,
avea să‑i spună Delia lui Harriet).
A fost o onomastică la care am invitat
doar fetele noastre preferate
şi am exclus rivalii.
Udo a pus nişte muzică din anii ’70,
De‑a lui taică‑su, nemţească.
Stăteam separaţi, fetele de o parte, noi, de alta.
Îmi făceam freza în baie şi reveneam.
Nu se întîmpla nimic şi fetele au plecat plictisite.
Ne‑am dat seama că nici măcar nu am servit tortul
şi le‑am strigat pe geamu’ de la bucătărie
să se întoarcă.”
Mircea Cărtărescu, Solenoid
Deși mai toate cărțile de proză ale lui Cărtărescu se referă obsesiv la copilăria și adolescența din anii ʼ60-ʼ70, puține pagini vorbesc propriu-zis despre orele de școală. Cărtărescu scrie mai curând despre momentele de evaziune, când copiii/adolescenții se jucau de-a vrăjitroaca în jurul blocului (în Nostalgia) sau mergeau în tabăra horror de la Budila (Travesti). În Solenoid însă Cărtărescu scrie pe larg despre școală, dar o face din perspectiva unui profesor la periferia Bucureștiului în întunecații ani ʼ80:
„Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greață. Doar mă mănâncă. Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: ouşoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianţa chiuvetei. Rămân destui şi între dinţii pieptenelui, pe care-i curăţ apoi cu periuţa de dinţi veche, cea cu coada mucegăită. N-am cum să nu iau păduchi – sunt profesor la o şcoală de periferie. Jumătate din copii au păduchi, le sunt găsiţi la începutul şcolii, la vizita medicală, când asistenta le prefiră părul cu gesturile experte ale cimpanzeilor – doar că nu crapă-n dinţi crustele de chitină ale insectelor capturate. În schimb, recomandă părinţilor o soluţie alburiu-leşioasă, mirosind a chimicale, aceeaşi pe care-o folosesc până la urmă şi profesorii. Toată şcoala ajunge în câteva zile să miroasă a soluţie împotriva păduchilor.”
Horia Corcheș, Partaj
Volumul lui Horia Corcheș (care poate fi citit și ca proză scurtă, și ca roman) updatează perspectiva asupra corpului profesoral, aducând-o în anii 2010. Am scris despre cartea lui Corcheș pe Scena9.
Medeea Iancu, Delacroix este tabu: Amendamentele lirice
Un volum feminist care, în loc să privească școala ca punct de plecare pentru aventuri (ca atâția scriitori bărbați), alege să denunțe acele lucruri toxice care poluează procesul de educație (de la manualele unice din comunism până la evergreen-uri precum sexismul, rasismul, paternalismul și bigotismul):
„Romînia a avut multe manuale, Romînia are fondul
Clasei, cretă vîndută la
Bucată, slujbă de sfințire a
Clasei, de sfințire a catedrei, de sfințire a terenului de
Sport, a vestiarului, a toaletelor, a buzunarului
Directorului, a manualului
Unic, are fotografii pe corioade, în cancelarie, în vestiare, în
Toalete și în
Săli cu Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Mihail
Sadoveanu &
Alții, Romînia a avut manual unic, Romînia a avut Imnul de
Stat al Republicii Socialiste, a avut Cîntare Romîniei, gulere apretate,
Numere matricole, literatură aprobată de
Partid”
Elena Vlădăreanu, Minunata lume Disney
Minunata lume Disney
Minunata lume Disney (2019), cel mai recent volum al Elenei Vlădăreanu, se întoarce în anii ʼ80-ʼ90 (în care de altfel sunt plasate cele mai multe volume din această listă). Valorificând o serie de colaje vizuale pornind de la o arhivă foto personală, volumul ilustrează o serie de minibiografii ale colegilor de școală din clasele primare până în liceu. Elena Vlădăreanu nu uită nici ea că rasismul și clasismul casual fac parte integrantă din procesul educativ:
„Când unul dintre noi ăia normalii era rău
Era trimis în ultima bancă să stea cu țiganii
Câte cinci pe clasă, cam asta era rația
Populau ultimele bănci, ei și săracii.
Hainele voastre miroseau urât
mă gândeam: de la foc
părinții și neamurile voastre ne întâmpinau zilnic dimineața
și la prânz când ieșeam
cu lespezi uriașe în care prăjeau semințe/ 1 leu dopu
cu cocoșei roșii de zahăr/ mere trase în caramel și înfipte în bețe
acadele roz spiralate/ era bătaie pe ele
acolo, în mijlocul drumului, în fața celei mai bune școli din oraș
(acum părinții o ocolesc cu talent, e numai țigănie acolo, așa argumentează.)
[...]
ție, mariana, ți-am dat sacoul ăla albastru ultramarin
de-l primisem de la ajutoare
numai că tu erai mai voinică decât mine și mi s-a rupt sufletul
de ochii tăi înlăcrimați când l-ai probat în budă și nu îți venea
l-au luat totuși așa/ și eu l-aș fi luat/ dar tu aveai mai multă nevoie de el
toy, îmi plăcea părul tău blond și ochii albaștri și pielea zgrunțuroasă
uniforma îți era mai mică de la an la an dar o păstrai
ce era să faci chiar și când noi trecusem pe blugi și
treninguri colorate
tu cu pantalonii tăi gri de pna o palmă deasupra gleznei
și șorțulețul care abia îți mai acoperea fundul
aram, tu erai ghiduș, chicoteai tot timpul
și tot timpul erai pocnit cu indicatorul.
nu sunteți pe facebook pe google
nu s-a ales nimic de voi.
nici nu știu dacă existați.
dacă ați existat.
o pulă s-a ales și de noi ăia normalii
aia s-a ales
de la un punct încolo
nici normalitatea
nici excentricitatea
nu îți prea folosesc la nimic”
