Care era statutul femeilor în societatea românească la 1918? Care a fost contribuția lor la Primul Război Mondial? Până unde trebuie să te cațeri pe basorelieful de la Mărășești ca să găsești cele câteva femei reprezentate?

Regina Maria și Ecaterina Teodoroiu sunt singurele femei pomenite în manualele școlare și rămase în conștiința publică în legătură cu participarea României la Primul Război Mondial. Regina și Fecioara. Nu se știe, însă, mai nimic despre eforturile altor mii de femei care au lucrat voluntar ca infirmiere pe front. Ele sunt o masă anonimă, ștearsă aproape complet din istorie.

În anul Centenarului lipsesc evenimentele care comemorează rolul femeilor în război. De aceea, organizarea unei mese rotunde cu tema „Centenarul Marii Uniri din perspectiva genului”, la Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB), a reprezentant un moment important. Care erau drepturile femeilor la 1918? Cum au reușit ele să își întrețină familiile în timpul războiului? Cum au fost comemorate miile de femei care au îngrijit bolnavi pe front? La întrebările astea au răspuns Maria Bucur, profesoară de studii de gen la Bloomington Indiana University, și Mihaela Miroiu, teoreticiană feministă și profesoară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), într-o discuție moderată de Ionela Băluță, decana FSPUB.

Am ales șapte dintre ideile prezentate în cadrul conferinței, relevante pentru a înțelege viața femeilor din România, acum 100 de ani.

1. La 1918, femeile erau subordonate economic bărbaților. Singurele care aveau potențialul de a-și controla averea erau văduvele.

La 1918, femeile puteau să aibă proprietăți pe numele lor, dar nu puteau să le administreze. Asta înseamnă că o femeie nu avea dreptul să semneze niciun contract fără voia soțului, nu putea să vândă nicio proprietate fără aprobarea lui scrisă, explică Maria Bucur.

Femeile din România au ajuns la drepturi economice egale cu ale bărbaților doar după venirea comuniștilor la putere. „Cu alte cuvinte, au ajuns la liman atunci când nu mai era nimic de împărțit în privința drepturilor individuale, ci numai a obligațiilor față de statul român.”

„Femeea având chiar parafernă (n.m. averea femeii care nu era provenită din zestre) nu o poate da înstrăina, ipoteca, nu poate dobândi avere cu titlu oneros sau gratuit, fără concursul bărbatului la facerea actului sau prin deosebit consimțimânt în scris”, prevedea articolul 199 al Codului Civil din 1864.

Doar văduvele puteau să-și controleze averea, cu câteva excepții, adaugă Bucur. Puteau să-și administreze cum doreau proprietățile pe care le moșteniseră de la soții lor, să semneze contracte sau să facă donații unor organizații caritabile.

2. Limitările economice ale femeilor au avut consecințe dramatice în timpul războiului.

Când bărbații au fost mobilizați pe front, femeile nu au putut încasa soldele pe care aceștia le primeau, deși erau un venit necesar pentru supraviețuirea familiilor. Aveau nevoie de aprobarea directă și scrisă a soților plecați la război, explică Bucur. Asta era dificil pentru că la vremea respectivă cam 60,7% din populația României era analfabetă.

„Când nevoile economice imediate s-au mărit din cauza creșterii prețurilor, nevestele mobilizaților nu aveau voie să vândă niciun bun comun fără aprobarea soților”, spune cercetătoarea.

Au rămas multe dovezi din epocă despre „sărăcirea și disperarea” femeilor. Bucur o pomenește pe Neli Cornea, o scriitoare care a lăsat un jurnal, din perioada războiului, reeditat de mai multe ori în epocă. Aceasta s-a refugiat cu soțul său bolnav la Brăila, în perioada când Bucureștiul era ocupat de către Puterile Centrale. Făcea voluntariat la Crucea Roșie: spăla bolnavii, le aducea mâncare, le schimba așternuturile. Când soțul ei a murit, Neli Cornea a rămas fără niciun venit, cu excepția poliței de asigurare de viață a soțului. Nu a putut însă să încaseze banii, fără acordul scris al băiatului ei, care era plecat pe front. Nu știa unde e sau dacă mai trăiește.

„Pe scurt, Neli Cornea a rămas incapacitată să își rezolve problemele economice majore pentru simplul fapt că se născuse femeie”, spune Bucur.

 3. Ca să supraviețuiască, unele femei au lucrat pentru administrația de ocupație.

Politicienii și jurnaliștii bărbați din epocă au descris experiența femeilor din timpul războiului într-un mod disprețuitor, explică cercetătoarea. Portretele erau stereotipice: cocotele care fraternizau cu ocupanții sau doamne care pretindeau că ajută la spital, dar făceau o treabă mondenă. Scrierile nu surprind condițiile sociale și economice care le limitau pe femei și faptul că nu era nimic care să le protejeze de sărăcie.

Ca să își întrețină familiile, unele femei și-au găsit de lucru pentru administrația de ocupație. Trupele germane, alături de cele austriece, turcești și bulgare ocupaseră Bucureștiul la finalul lui 1916. Pentru femei a fost un gest de constrângere, nu de plăcere, observă Bucur. Totuși, bărbații vremii l-au descris ca fiind nepatriotic, ba chiar o formă de prostituție.

4. Feministele au deschis cantine, orfelinate și spitale în timpul războiului.

„Ca și în Anglia sau Franța, feministele din România și Austro-Ungaria și-au suflecat mânecile și s-au pus pe treabă”, spune Maria Bucur. Au deschis cantine pentru săraci și orfani, orfelinate, spitale de război. Mii de femei s-au înscris ca voluntare medicale. Îngrijeau soldații răniți, îi ajutau să scrie scrisori celor de acasă sau păstrau legătura cu prizonierii de război. Mișcarea feministă din Români se coagulase pe la sfârșitul secolului 19, iar în 1914 avea deja trei decenii de existență.

Regina Maria a oferit ordinul sanitar „Crucea Regina Maria” unora dintre voluntare începând cu 1917, dar anunțurile despre aceste decorații apăreau pe ultimele pagini ale ziarelor, scrie Maria Bucur într-un articol publicat pe Historia.ro. În schimb, anunțurile despre decorațiile acordate soldaților erau publicate pe prima pagină, însoțite de descrieri amănunțite.

Olga Sturdza și Maria Balș au înființat Comitetul Central de Acțiune în Iași, la începutul lui 1917, prin care s-au organizat cantine pentru săraci, tabere pentru tineri și ateliere de cusut pentru armată. Zoe Râmniceanu, vice-președinta Crucii Roșii române, scria mesaje de încurajare prizonierilor soldați. Suzana Caragiani, o femeie din Tecuci, a fondat un spital de boli contagioase cu 400 de locuri, scrie Maria Bucur.

5. Doar două monumente comemorează implicarea femeilor în timpul războiului.

Femeile sunt absente din memoria oficială a Primului Război Mondial, afirmă Maria Bucur. Există două monumente care le comemorează: monumentul Eroilor Sanitari din București și basorelieful de la Mărășești.

Pe monumentul Eroilor Sanitari femeile sunt reprezentate ca figuri mitice sau ca personaje laterale, la propriu. Singura femeie în propriul rol este Regina, mult mai mare ca celelalte personaje și situată deasupra lor.

Al doilea monument care reprezintă efortul surorilor medicale din timpul războiului este basorelieful de la Mărășești. Monumentul este ridicat cu susținerea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR).

„Femeile apar în spatele monumentului. Nevizibile decât pentru cei care fac efortul să se urce până sus, să se ducă în spate. Cu alte cuvinte, prezente, dar invizibile. Într-un fel o reprezentare fidelă a atitudinii societății românești față de eforturile femeilor în timpul războiului”, spune Bucur.

6. Eforturile femeilor au rămas nerăsplătite. Nu au primit dreptul la vot după Primul Război Mondial, deși declarația de la Alba Iulia cerea vot universal, pentru ambele sexe.

Începând cu 1918, organizațiile feministe din România, peste 150 în țară, au militat pentru dreptul femeilor la vot. Acestea își demonstraseră potențialul de cetățene de-a lungul războiului, iar acum cereau drepturi civile și politice egale cu bărbații, explică Bucur.

În perioada discuțiilor despre noua Constituție de după Unire, feministele au fost în audiență la regină, au scris articole în ziare, au participat la dezbateri publice. „Răspunsul partidelor care dominau viața politică la acea vreme, mai ales a liberalilor, a fost să le întoarcă spatele femeilor invocând ideea că ele nu aveau abilități intelectuale și morale, deci civice, suficiente pentru a-și exercita dreptul de vot în mod responsabil”, explică Bucur.

Rezoluția de la Alba Iulia cerea nu doar unirea provinciilor cu Regatul Român, ci și vot egal pentru femei și bărbați: „Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament." Cu toate astea, Constituția din 1923 nu a oferit drept de vot femeilor.

Acestea au mai așteptat câțiva ani pentru a primi drept de vot, la alegerile locale din 1929. Dar acesta a fost acordat doar unui procent mic: femeilor cu educație, văduvelor, funcționarelor sau femeilor decorate pentru activitatea din timpul războiului. Constituţia din 1938, care instaura dictatura regelui Carol al II-lea, oferea drept de vot femeilor de peste 30 de ani, știutoare de carte. Dar femeile nu își puteau exercita acest drept în realitate, pentru că la acea vreme exista un singur partid- Frontul Renașterii Naționale.

7. „Toți oamenii sunt deopotrivă, dar femeile sunt zeițe.”

În viziunea liberalilor români, femeia era caracterizată de o etică a uitării de sine: devotament necondiționat pentru familie și sprijinirea activității publice bărbătești, explică Mihaela Miroiu.

Cercetătoarea îl citează pe Nicolae Bălcescu: „Ea (femeia) este o ființă îngerească, o zeitate care trăiește numai din viața noastră și nu are altă bucurie decât bucuria noastră, nici altă fericire decât fericirea noastră.” Sau pe C.A. Rosetti: „Toți oamenii sunt deopotrivă, dar femeile sunt zeițe.”

Acest discurs de sanctificare romantică are un preț: excluderea femeilor din sfera publică. Dacă sunt zeițe, nu au de ce să ceară drepturi. „Femeile sunt cetățene ca mame și copii, nu ca persoane. Sunt eroine ale spațiului privat”, adaugă Miroiu.