De azi și până pe 25 octombrie veți putea online câteva zeci de documentare excelente din programul Astra Film Festival, care, pentru prima oară în cei 27 de ani de existență, s-a mutat și pe net, din cauza pandemiei. Filmele sunt organizate în patru secțiuni - Voci emergente ale documentarului, Europa Centrală și de Est, Remember Competiția România și AFF Memorabilia, cu o selecție de titluri memorabile prezentate la edițiile trecute. Vă încurajăm să le explorați pe toate și să dați play cu încredere. Dincolo de faptul că filmul documentar e una dintre cele mai pătrunzătoare și vii arte din ultimii ani, de faptul că toate titlurile din program construiesc un puzzle al lumii pe care o împărtășim și ne invită la teme, spații și vieți altminteri greu accesibile, creatorii de film și organizatorii evenimentelor în care îi putem cunoaște au nevoie mai mult ca oricând de susținerea noastră. Un bilet individual costă 10 lei, un abonament pentru o secțiune 50 de lei, iar un abonament complet, 100 lei. Ele pot fi cumpărate de aici.
Dacă vă e greu să vă hotărâți de unde să începeți călătoria, am făcut mai jos câteva recomandări din programul Astra Film Festival Online.
Hai să vorbim despre adulter, r. Bára Jíchová Tyson, SUA, Cehia, 2019
Filmul Bárei Jíchová Tyson e o transă poetică, scurtă, dar intensă. Structurat pe trei segmente distincte care se împletesc (secvențe în care niște mâini înmănușate crează colaje foto; interviuri suprapuse pe imagini ale domesticității; o corespondență în mesaje scrise, între doi interlocutori identificați doar ca B. și R.), pare și o misiune imposibilă, însă una exploratorie, nu încrâncenată. În schimbul dintre B. și R., adică regizoarea și omul care îi va deveni soț la încheierea filmărilor, R. o întreabă de ce face un film despre înșelat. Nu i se pare un subiect plictisitor? Ea îi spune că trădarea i se pare un subiect foarte interesant; iar filmul îl face pentru că, la rândul ei, a fost cealaltă femeie.
În cele 53 de interviuri citate în film, oamenii se iubesc, dar se înșală; rămân împreună zeci de ani, deși pasiunea nu mai de demult acolo; trăiesc relații etic non-monogame; descoperă gelozia și posesivitatea; acceptă să trăiască povești de dragoste fulgerătoare cu oameni căsătoriți cu alții. E cam tot spectrul dorinței în film - care, de fapt, nu e despre înșelat. E despre roluri de gen & maternitate, despre ce căutăm, atunci când căutăm în afara unei relații, despre cum ceea ce urmează unei despărțiri poate fi mai greu decât despărțirea în sine. Pe finalul filmului, o femeie care ajunge să facă un copil cu un bărbat însurat se pregătește ca, atunci când fiica ei va mai crește, să-i spună tot adevărul relației cu tatăl acesteia. Pentru că, spune ea, adevărul e întotdeauna cel mai important lucru. Relația ilicită, ascunsă, a făcut-o să resimtă presiunea de a trăi într-un neadevăr; or, acum, în sfârșit, se va putea elibera. (Ioana Pelehatăi)
Josefin &Florin, r. Ellen Fiske, Joanna Karlberg, Suedia, 2019
Josefin are 38 de ani, Florin 22. Ea e mamă singură cu doi copii, el e necăsătorit. Ea e din Gothenburg, Suedia, el din Tămășoaia, județul Bacău. Se cunosc în fața unui supermarket suedez, în fața căruia el își câștigă existența din cerșit. Ea intră în vorbă cu el și într-o zi ploioasă îi oferă o umbrelă. În ciuda tuturor diferențelor, au ceva în comun: amândoi știu ce înseamnă sărăcia. El a rămas fără mamă și a crescut la orfelinat de la vârsta de zece ani, ea a crescut fără tată și a făcut de multe ori foamea cu mama ei.
Se îndrăgostesc și opt luni mai târziu se căsătoresc. La nuntă, varsă cu piciorul o găleată plină cu apă, un obicei românesc care simbolizează belșugul, iar familiile le cântă la mulți ani în ambele limbi. Iubirea lor crește cu fiecare gest: când îi botează pe cei doi porci pe care îi cresc, când el îi ia dintr-un tomberon două buchete de flori, când îi face cadou o pisică, când merg pe aceeași bicicletă, când fetițele ei îl îmbrățișează sau îl pupă pe obraz când îl văd supărat. Dar e și pusă la încercare cu fiecare telefon pe care el îl primește de la sora din România care îi cere bani, cu fiecare oră de suedeză care i se pare grea și inutilă, cu fiecare tentativă eșuată de a-și găsi un job.
Regizoarele Ellen Fiske și Joanna Karlberg surprind cu sensibilitate speranța și îndoiala dintr-o poveste de dragoste pe care puțini ar paria. (Delia Marinescu)
Într-o zi senină de aici poți vedea revoluția, r. Emma Charles, Ben Evans James, Marea Britanie, Kazakhstan, 2020
Într-o zi senină de aici poți vedea revoluția (fără-ndoială unul dintre cele mai frumoase titluri de film pe care le știu) e un eseu vizual care te ia pe sus din spațiul tău obișnuit și te azvârle în uriașa stepă kazahă, întinsă între Europa și Asia. Acolo te primește Kazahstan, un ținut-personaj, pe care camera atentă și contemplativă îl face să-și scoată, rând pe rând, straturile din care-i alcătuit. De la bogăția din inima pământului, plumb, zinc, cupru, petrol și uraniu, până la cele mai vechi relicve conservate în creuzetul cultural ca mituri, ritualuri și credințe; de la trecutul experimentelor nucleare din epoca sovietică, în noua eră de căutări, când în capitala proaspăt rebotezată (fosta Astana a devenit Nur-Sultan) ia înfățișarea unei opulente fantezii futuriste.
Documentarul urmărește cum din frânturile vieții obișnuite, din bucăți de arhitectură și din scene observaționale se țese spiritul locului, mereu curățat și lustruit, ca și când ar trebui să fie gata oricând pentru o vizită cosmică. „Aici, palatele și mall-urile comerciale adoptă forma locuințelor nomade,” spun cei doi regizori. „Aici, turnurile aurii oglindesc armurile războinicilor sciți”. Într-o zi senină..., cu ritmul lui lent și cadrele exersate, funcționează excelent pentru mințile obosite de realitatea prea imediată; într-o zi ca oricare alta, de unde te afli poți vedea mai limpede poveștile pe care le spun străzile, oamenii și orașele, cu istoriile și ideologiile lor. (Andra Matzal)
Satul femeilor, r. Tamara Stepanyan, Armenia, Franța, 2019
În câteva orașe miniere din Caraș-Severin am auzit bărbați glumind că sunt văduvi veseli. Mineri ieșiți la pensie la 45 de ani, cu soții care lucrează la bătrâni în vest 7-8 luni pe an. Oamenii trebuie să muncească, iar locuri de muncă acasă nu sunt.
În satul armean Lichk din filmul Tamarei Stepanyan, bărbații sunt plecați o mare parte din an la muncă în Rusia. Un sat cu femei, copii și bătrâni. Filmul are blândețea intimității construite în timp, simți că ai fost și tu invitat în casa femeilor care gătesc, au grijă unele de altele, de copii și de animale. Din când în când, la un pahar, cântă melodii frumoase de dor și plâng.
Un soț întors acasă de Crăciun spune, lângă soția care își culege nostalgică scame de pe rochie, „Oricum, asta nu e viață. Viața pe care o trăim noi nu e viață. În exil sufletul suferă, corpul suferă. (…) De multe ori, când mă uit la poze și văd peisajele noastre de vară de acasă, natura frumoasă, mă simt ca un măgar în mijlocul unui câmp înverzit care aleargă să prindă niște fân cu care e momit sub nas. Abandonează iarba proaspătă de pe câmp ca să fugă după uscătură. Nu ajungi nicăieri, și viața continuă așa. Zilele trec fără rost.” (Ioana Cîrlig)
Regulile lui Matthijs, r. Marc Schmidt, Elveția, 2012
Mi-a luat mult timp să mă adun după Regulile lui Matthijs, câștigătorul premiului cel mare de la festivalul Astra în 2013. Când nu meșterește la țevile din apartamentul în care locuiește, spre supărarea companiei care se ocupă de îngrijirea clădirii, Matthijs se gândește la relația filosofică dintre subiect și obiect, adună date despre starea lui pe medicamente pentru un studiu statistic cu un singur participant, sau ascultă înregistrări telefonice ca să înțeleagă mai bine ce stă în spatele cuvintelor. Povestea lui Matthijs, un bărbat cu autism, mi-a adus aminte cât de nepregătiți suntem ca societate și ca instituții să înțelegem și să ținem seama de problemele celor care nu gândesc în aceiași termeni ca marea majoritate, cât de greu ne e să empatizăm și să acționăm corespunzător când cineva ne vorbește despre suicid. Prin lentila caldă și atentă a camerei de filmat a prietenului său, regizorul Marc Schmidt, Matthijs ne transmite cum apartamentul ăsta, gândit cap-coadă doar de el cu metrul în mână, e universul lui întortocheat și haotic, pe care nu l-ar părăsi niciodată. Când e evacuat din cauza modificărilor pe care le făcuse de-a lungul anilor, Mattjis nu știe ce alternative morale i-au mai rămas pe masă. Atitudinea suspicioasă a paramedicilor, vocea plată a judecătorului, presiunile pe care le pun cei din jurul său ca să se interneze la un spital de psihiatrie, toate astea m-au sfâșiat. (Maria Persu)
Un turneu promoțional, r. Aleksey Sukhovey, Rusia, 2019
62 de orașe, 28000 de km, timp de două luni. Așa arată traseul unei expoziții itinerante cu arme capturate din Siria, transportată de soldați pe teritoriul Rusiei („De la Moscova la Sevastopol, de la Sevastopol la Vladivostock, de la Vladivostock la Murmansk, si de acolo înapoi la Moscova”, anunță unul dintre crainicii evenimentului.) Trenul este așteptat în fiecare stație de către fanfare și sute de oameni, părinți și copii, veniți să se pozeze cu tancuri, tunuri și alte piese de armament. Se cântă, se dansează în timp ce trenul trece prin gări înghețate, pe calea ferată transsiberiană.
Aleksey Sukhovey (n.1979), regizorul filmului, este absolvent al Academiei Militare din Sankt Petersburg și a fost activ în forțele armate ruse din 1996 până în 2004. Nu întâmplător, documentarul îi urmărește în special pe tineri și copii, considerați „beneficiarii” principali ai expoziției, primii care trebuie informați în legătură cu faptele de vitejie ale soldaților ruși în lupta împotriva terorismului internațional. (Ionuț Sociu)
Camera nelocuită, r. Jasna Krajinovic, Belgia, Franța, 2016
Când un om ajuns în slujba terorismului moare, în urma lui rămân să se confrunte cu durerea și cu stigma rudele și cei apropiați. Cum rămâne în memoria colectivă omul din spatele actelor profund imorale pe care le-a făcut? Cum găsesc consolare în societate familiile care își regretă fiii răpiți de fundamentalismul religios?
Documentarul regizoarei Jasna Krajinovic spune povestea unei mame care încearcă să convingă comunitatea și întregul Parlament European să-i respecte dreptul la doliu. „Când pierzi un copil în fața bolii sau a unui accident, e greu și-așa să-ți refaci viața. Dar când nu ai nimic?”, le spune mama parlamentarilor. Când un copil devine victima extremismului religios, rudele rămân cu amintirile. Moartea nu mai e un eveniment de familie, alinată prin ritual, ci un secret de stat. Corpul neînsuflețit, pe care familia îl așteaptă pentru a-l jeli în spațiul privat, nu mai are dreptul la intimitate. (Venera Dimulescu)
