Pe final de decembrie, harta României se aprinde, la sol și în aer, de liniile luminoase lăsate de faruri, trenuri și avioane, care ne duc pe toți acasă. (Sau, după caz, măcar de-un drum cu metroul/tramvaiul/autobuzul până la casa familiei.) Ne place să credem că în bagajele multor călători se află cărți, companioni tăcuți care deschid lumi între coperțile lor și ne însoțesc până acasă, oriunde s-ar afla și ce-ar însemna asta.
Anul ăsta, înainte de sărbători, ne-am făcut și noi bagajul cu cărți noi, care ne-au însoțit de la Teiuș la București, de la București la Oltenița, Iași, Zalău și Botoșani sau din București în București. Am citit despre cum ne negociem identitatea și apartenența la familie; despre explorarea propriilor emoții și a empatiei; despre copilării îndepărate, înăbușite de zăpezi și descoperirea iubirii într-un deșert de gheață; despre maturizare, rasă și clasă; despre rănile părinților, pe care le purtăm în noi; despre cum ne chinuim să dăm un sens trecutului recent; și despre dezvrăjirea lumii, cu umor.
Citiți și voi, în ce-a mai rămas din vacanță - uneori, ca să te simți cu-adevărat acasă n-ai nevoie decât de o scurtă călătorie prin familiile, casele și devenirile altcuiva. Cărțile le găsiți, ca de obicei, în librăria prietenilor de la Cărturești, iar dacă vreți să vedeți ce titluri au mai apărut în lista de citit a redacției, aici e raftul Scena9, unde se află toate.
Cred că nu putea exista un moment mai bun de citit cartea asta decât vizita de Crăciun la familie, între sarmalele fierte ore în șir, paharele de vin mereu pline, tristețile și speranțele fiecărui membru al familiei în parte. Între toate astea, există riscul să te dizolvi și să îți pierzi bucăți serioase din identitatea construită cu greu la câteva sute de km depărtare de casă. La fel cum există riscul să te ascunzi în camera ta, ca să aperi ceea ce ești convins că ești tu, dar să pierzi astfel apropierea, așa imperfectă cum e și plină de mirosuri de mâncăruri grele, de oamenii lângă care ai crescut, cei care au contribuit masiv la cine ești tu.
Cântecul lui Solomon e despre căutarea identității. Inițial prin negarea familiei, apoi prin redescoperirea ei. Milkman e un tânăr de culoare, cu bani și statut social, care poate obține aproape orice de la cei din jur, mai puțin libertatea; care poate scăpa de orice îl incomodează, mai puțin de senzația că e folosit de ceilalți. Începând cu mama lui apatică, care și-a făcut o misiune din propria nefericire, tatăl rece și obsedat de a deține proprietăți, dar incapabil să-și iubească familia, sau iubita care ar fi în stare să îl omoare dacă nu rămâne cu ea.
Toni Morrison e absolut uluitoare în felul în care îți dezvăluie fiecare personaj în parte, când nu te aștepți. Mai întâi ți-l arată ca parte a unui sistem familial, în raport cu ceilalți din casă. Îi vezi astfel micimea, răutățile, ciudățeniile. Îți vine să arăți cu degetul spre el, da, așa e, tatăl lui Milkman e de rahat. Ca 100 de pagini mai târziu, să ți-l dezvăluite în toată umanitatea și complexitatea lui, cu trecutul, rănile și motivațiile sale. Și să exclami, ăsta e omul, de fapt. Personajele se descoperă, cu uimire, unul pe altul, ca indivizi. Mama obsedată de fiu își dă seama că nu s-a gândit niciodată la el ca la un om diferit de ea. Fiul își dă seama că mama e o femeie extrem de singură, care a tânjit toată viața ei de adult după afecțiune și sex, și nu a primit nici măcar o mângâiere în ultimii zeci de ani. Și tot așa. Membrii familiei pot să simtă compasiune unii față de ceilalți doar în momentul în care ajung să îi vadă pe cei de lângă ei în afara sistemului familial; în afara dinamicilor încărcate de așteptări și prea multă nefericire proiectată pe cei din fața lor.
Pe scurt, cartea asta e un tur de forță despre natura umană, despre distanțare și apropiere, despre ură ca neputință. E minunată, indiferent că e Crăciun sau nu, indiferent că ți-ai luat zborul ca Milkman, sau că stai ferecat în propria cameră de prea mulți ani. (Diana Meseșan)
„Dar cine era acest fiu al ei? Bărbatul acesta înalt care avea carne pe dinafară și sentimente pe dinăuntru, despre care ea nu știa nimic, deși altcineva știa suficient despre el încât să vrea să-l ucidă. Subit, lumea s-a deschis în fața ei ca una dintre lalelele ei imperiale și și-a dezvăluit pistilul galben, malefic. Ruth își cultivase propria nefericire, o modelase, făcuse din ea o artă și o Cale. Acum vedea o altă lume, dincolo de lumea ei, o lume mai mare, mai răuvoitoare.”
Inteligența emoțională
„Temperamentul nu este un destin”, spune Daniel Goleman la începutul cărții și parcă își mângâie cititorii pe cap cu un gând de speranță. Nu e ușor să discuți despre emoții într-o societate în care ele nu sunt valorizate sau incluse în programele de educație și sănătate. Goleman, jurnalist de știință pentru The New York Times timp de 12 ani, a spart gheața cu studiul ăsta, care a devenit bestseller în State încă de la apariție, în 1995. I-a oferit inteligenței emoționale un rol mare în complicata lume a adulților și a spart mituri despre relevanța IQ-ului în ierarhia socială: fără capacitatea de a ne gestiona emoțiile, IQ-ul nu poate lupta singur cu obstacolele pe care le întâmpinăm în viață.
Cartea e o lectură perfectă pentru drumul spre casă sau pentru drumul dintre ani. Pe parcursul celor 500 de pagini, pe care le citești ușor, ești inspirat să-ți deschizi carnețelul și să începi o ședință spontană de terapie pe hârtie. Departe de a fi o pledoarie pentru psihoterapie, studiul lui Goleman e mai degrabă un exercițiu de empatie. Pe mine m-a făcut să empatizez mai mult cu cei care au obiceiul să-și reprime emoțiile odată ce am aflat că distanța și răceala pe care le citim în comportamentul lor nu ascund un rol exersat, ci o informație lipsă din creier, care înlocuiește, prin obișnuință, emoțiile puternice cu o stare de relaxare, total incompatibilă cu contextul. (Venera Dimulescu)
„Cei care au capacități mentale bine dezvoltate au și mai multe șanse să fie mulțumiți în viață și eficienți, să-și însușească obiceiurile mintale care stau la baza productivității lor; cei care nu-și pot controla viața emoțională și duc bătălii interne ajung să-și saboteze capacitatea de a se concentra asupra muncii și asupra unei gândiri clare.”
Am trișat la lista asta și am recitit, a nu-mai-știu-câta oară, o carte a unuia dintre autorii mei preferați - pentru că experiența în sine de a reciti cartea asta e, pentru mine, o reîntoarcere acasă. Andreї Makine s-a născut în Uniunea Sovietică, în Siberia, și a scris în franceză aproape toată viața - experiența scriitorului format după 30 de ani, într-o altă limbă decât cea maternă i-a atras deopotrivă comparații cu Nabokov și cu Cehov, dacă acesta ar fi scris direct în franceză.
Povestea din Pe vremea fluviului Amur e simplă. Trei băieți: Dimitri/Don Juan, care povestește, Samurai, care tace și se războiește cu lumea întreagă și Utkin, care își târăște piciorul beteag după el și înfrumusețează prin cuvinte tot ce trăiesc ceilalți. Taigaua siberiană, îngropată sub zăpezi în ierni lungi, dezmorțită în veri magice, care trec într-o clipă. Lemnul tăiat, aurul căutat febril și umbra lagărului străjuit de miradoare. Un film franțuzesc cu Belmondo, pe care băieții îl văd de 17 ori, mergând de fiecare dată zeci de kilometri prin zăpadă, pentru că sunt fascinați de decapotabile, soare și femei frumoase.
Peste toate, scrie Makine, mătură iremediabil pendulul istoriei. Timpul e înghețat în loc în copilăria celor trei băieți, iar în taiga nu există iubire. Tocmai despre iubire și femei vor învăța Utkin, Samurai și Don Juan, într-un tărâm tăcut. De la bărbații pe care-i ascultă pe furiș la cantină vor afla că a face sex înseamnă „a face” o femeie. De la necunoscuta pe care Don Juan o visează traversând taigaua în Transsibierian vor descoperi impermanența. De la bârfele bătrânelor singure vor auzi despre escapadele directoarei școlii într-o cabină de camion. Sunt, de fapt, atâtea femei în scurtul roman coming of age al lui Makine - deși Don Juan naratorul spune că nu-s. Una așteaptă pe cineva care nu se mai întoarce niciodată. Altele muncesc și cântă ca să alunge povara timpului înghețat în Siberia.
Douăzeci de ani mai târziu, scăpați din taiga, cei trei băieți au crescut. Unul iubește, unul a luptat, al treilea scrie; în felul său, fiecare a aflat cum se numea ceea ce căutau atunci, pe vremea fluviului Amur. (Ioana Pelehatăi)
„Frumusețea era ultima dintre griji în ținutul în care ne-am născut, Utkin, eu și ceilalți. Acolo, puteai să trăiești toată viața fără să știi dacă ești urât sau frumos, fără să cauți taina mozaicului care e chipul unui om, nici misterul topografiei senzuale a trupului său.
Nici iubirea nu prindea rădăcini în ținutul acela auster. Iubirea pentru ea însăși a fost, cred, pur și simplu uitată – atrofiată în măcelul războiului, sugrumată de sârma ghimpată a lagărului aflat la doi pași, înghețată de vânturile polare. Când totuși supraviețuia, era sub o singură formă, cea a iubirii-păcat. Întotdeauna mai mult sau mai puțin imaginară, ea lumina rutina zilelelor noastre de iarnă.”
„Goth era deja o minoritate, și am nimerit în cea mai ciudată adunare, un grup restrâns de numai cinci puști. Unul era din România și avea picioarele strâmbe, altul era japonez. Tipii goth de culoare erau rari, dar nu excepționali: văzusem câțiva umblând prin Camden și acum îi copiam cât de bine puteam, vopsindu-mi fața în alb fantomatic și buzele cu roșu sângeriu, dându-mi cu spray mov pe păr și împletindu-mi strâns câteva șuvițe. Mi-am cumpărat o pereche de Dr. Martens și i-am acoperit cu simboluri anarhiste cu pastă corectoare. Aveam paisprezece ani: lumea însemna suferință."
Am citit ultima jumătate din Swing Time în drum spre casă, între Teiuș și București, într-un tren plin cum erau cele cu care mergeam la mare în august cu ai mei, la începutul anilor '90. Eram în drum spre tata, îi duceam sarmale și cozonac, iar în pauzele de citit mă gândeam la el și la cât de nesuferită am fost în adolescență, când eram și eu goth. Am stat mai mult în picioare lângă geam, cum stătea și el când se fuma în tren și stătea doar pe hol, niciodată în compartiment cu mama și cu mine.
Swing Time e o poveste despre copilărie și maturizare, despre legătura complicată cu familia imediată, despre straturile de familie pe care le acumulezi de-a lungul anilor. Viața personajelor e o ocazie pentru Zadie Smith să discute despre rase, despre inegalitățile sociale și despre absurdul unei lumi în care o tânără angajată a unei vedete pop caută pe google produsul intern brut al unei țări africane și află că e mai mic decât averea cântăreței, că ar putea să încapă ca „o păpușă rusească în alta.” (Ioana Cîrlig)
Aici puteți citi un fragment mai amplu din roman.
Pe pământ suntem strălucitori o clipă
Ocean Vuong e un tânăr poet multipremiat (inclusiv cu MacArthur, aceeași bursă pe care-o primește extatic și personajul lui Adam Driver din Marriage Story), fiu al unui soldat american și al unei femei vietnameze (și ea fiică de soldat american și mamă vietnameză), fiu, deci, al războiului și-al napalmului, născut în Saigon, fugărit de autorități pentru că aparține unei rase impure, refugiat împreună cu o parte din familia lui în SUA, când avea doar doi ani, crescut într-un oraș din Connecticut de o mamă manichiuristă marcată pe viață de războiul din Vietnam și de-o bunică cu schizofrenie, terorizat de copiii de altă culoare din cartier („Trebuie să fii invizibil”, i-a repetat mama), îndrăgostit de nepotul șefului plantației de tutun unde-a început să lucreze la 14 ani, rănit de rănile părinților, învățând să fie american într-o țară care nu-l dorește, învățând să scrie istoria alor lui, ca să nu se piardă viețile lor, la fel ca viețile tuturor celorlalți imigranți din lume. Nimic din toate astea nu e ieșit din comun, insistă Vuong, „de fapt, poate că tocmai povestea clasei de mijloc e nestemata exotică, rară, privilegiată, pe care foarte puțini oameni apucă s-o trăiască pe pielea lor.” Refugiați sunt, însă, acum șaizeci și opt de milioane.
Pe pământ suntem strălucitori o clipă e romanul de debut al lui Vuong, apărut anul ăsta în State și intrat pe lista lungă pentru National Book Award. Poetic și crud, romanul ia forma unei scrisori pentru mama care n-o va putea citi niciodată, dar pe care o citești tu, cu inima strânsă și fiecare cuvânt transformat în iubire, iubire pentru tot ce-ai încercat mereu să-nțelegi la ai tăi, dar n-ai reușit, și tot ce-au încercat ei să înțeleagă la tine, dar n-au putut, iubire pentru toată durerea lumii, pe care oricât de mult te-ai strădui, n-o s-o poți cuprinde niciodată. (Luiza Vasiliu)
Aici poți citi începutul romanului, iar mai jos, un fragment:
„La câteva săptămâni după ce Gramoz mi-a dat bagelul cu pizza, mi-ai cumpărat prima mea bicicletă: o Schwinn roz-aprins. (...) Era roz pentru că asta fusese cea mai ieftină bicicletă din magazin.
În după-amiaza aceea, cum mă plimbam eu cu bicicleta prin parcarea blocului, ceva mi-a blocat înaintarea. (...) Băiatul mai mare a scos un breloc cu chei și a început să răzuiască vopseaua de pe bicicleta mea. Se lua atât de ușor, cu scântei rozalii. Am rămas pe loc, uitându-mă cum se umple asfaltul cu picățele roz în timp ce el cresta cu cheia oasele bicicletei. Îmi venea să plâng, dar încă nu știam cum se face în engleză. Așa că nu am făcut nimic.
Aceea a fost ziua în care am învățat cât de periculoasă poate fi o culoare. Că un băiat poate fi trântit de pe acea nuanță și obligat să-și recunoască transgresarea. Deși culoarea nu e nimic altceva, decât ce dezvăluie lumina, acel nimic are legi, iar un băiat pe o bicicletă roz trebuie să învețe, înainte de toate, legea gravitației.”
Am citit cartea Laviniei Braniște cu un fel de urgență, fiindcă, mi-am dat seama abia când am descoperit-o, o așteptam de mult. Așteptam, mai precis, încercarea onestă a cuiva născut după ’89 de a înțelege regimul comunist, despre care se scrie și se vorbește neobosit. Sonia e o freelanceriță de-o vârstă cu România capitalistă, care începe o căutare prin arhive, cărți conspiraționiste, zvonuri și spam, pentru a scrie un scenariu de film despre fiica soților Ceaușescu, Zoia. Trecutul ăsta pe care se aruncă să-l cerceteze prin povestea Zoiei, fără rigoare academică și fără unelte de orientare, devine rapid un nisip mișcător: care sunt vocile credibile și cum se caută adevărul istoric? Cum încerci să înțelegi fără să judeci și cât de responsabil ești atunci când vorbești public despre viața în comunism? De întrebările astea m-am lovit tot anul, în timp ce documentam podcastul Revoluția copiilor, așa că, din punctul ăsta de vedere, am rezonat intens la mini-epopeea confuză a Soniei. Mai mult, discuțiile despre înainte versus după sunt pentru mine o constantă a reuniunilor de familie, o tentativă perpetuă de a ne lămuri ce înseamnă că trăim sub vremi.
Pe lângă povestea scenariului, în Sonia ridică mâna trăiesc o mulțime de alte teme-cheie, care-l transformă cumva într-un roman de generație (despre care puteți citi mai multe aici). În povestea Soniei se adună fricile, confuzia și plictiseala din jurul unor joburi precare și volatile, fricile și îndoielile unor relații în schimbare, fricile moștenite și aspirațiile dobândite despre ce înseamnă să fii femeie într-o societate care la rândul ei își redefinește categorii importante. Ca și în Interior zero, primul ei roman, Lavinia Braniște face o treabă excelentă când vine vorba de personaje vulnerabile, iar Sonia, cu tot spectrul ei de temeri, întrebări și introspecții, are un efect de-a dreptul eliberator. Și când asiști la ședințele ei de terapie, și când simte că Bucureștiul o sufocă și i se lipește de piele, și când ești părtaș la rușinea și panicile ei, și când te face să râzi cu sarcasmul ei coroziv sau cu (auto)ironia izbăvitoare. (Andra Matzal)
„Ioana îi spune că rușinea și vinovăția sunt cele mai periculoase zone în care se poate afla conștiința și că trebuie să facă un salt.
- Încă n-am intrat pe un făgaș profesional, spune Sonia, încă tatonez. Am nevoie de experiențe, de portofoliu…
- Dar îți este clar că ești intoxicată și că te consumă, nu?
- Da.
- Pentru ce faci asta, ce e în mintea ta, ce-ți răspunzi la întrebarea „de ce”?
- Pentru că nu se știe mai târziu…
- Ce nu se știe mai târziu?
- Poate o să-mi prindă bine să fi făcut asta, cine știe ce turnură vor lua lucrurile.
- O să-ți prindă bine pentru ce? (...)
- Pentru pensie! spuse deodată cu ciudă și izbucnesc amândouă în râs, hohotesc și se distrează pe bune.
- Pensie… zice Ioana și dând din cap vrând să spună „incredibil”.Ce este viitorul dacă nu pensia?
Negura aia pe care o vezi în față când conduci singur, zgribulit, o mașină stricată pe un drum județean peticit, într-un pustiu copleșitor, să zicem pe 1 ianuarie, căutând ceva absurd, să zicem carne de porc?”
Iată-mă
După o pauză de 11 ani, Jonathan Safran Foer (n.1977) a publicat, în 2016, Iată-mă, un roman masiv multistratificat: e și poveste de familie, e și cronica unei despărțiri (Julia și Jacob sunt cei doi protagoniști), dar e și un roman care vorbește despre experiența evreilor în America. Până la Iată-mă, unii critici americani spuneau despre Foer că e un autor cam pretențios și că face prea mult cu ochiul la citititori, de parcă vrea să fie mereu adorabil. „Ca cititor, voiai mai multă forță și răutate de la el, mai mult Saul Bellow și mai mult Philip Roth”, spunea un cronicar de la NY Times.
Și asta pare să fi fost și una dintre mizele pentru Foer odată cu Iată-mă, să se deprindă de drăgălășenia din primele cărți (și de experimentalismul lor căutat) și să lovească mai pe bune & cu putere. Și îi iese treaba asta: cartea are viață în ea, e amuzantă și intensă, și se simte că autorul a riscat ceva scriind-o. Și îi mai iese ceva: combinația de umor și melancolie care mă trimite cu gândul la filmul lui Noah Baumbach, Marriage Story: cam același tip de pong al replicilor, însoțit de cinism și tandrețe. În esență, e un roman despre maturizare, maturizarea înțeleasă ca ca proces de deziluzionare și acceptare a lumii (cu toate durerile și bucuriile care vin la pachet). Și mai e și maturizarea lui Foer ca prozator, iar din punctul ăsta de vedere titlul merge la fix. (Ionuț Sociu)
„Sabatul lor: în fiecare vineri seara, Jacob îi citea Juliei o epistolă pe care i-o scrisese în cursul săptămânii, iar ea îi recita un poem din memorie; și, cu lumina stinsă, cu telefonul scos din priză și ceasurile pitite sub pernele fotoliului de catifea roșie, mâncau pe îndelete cina pe care o preparaseră împreună, tot pe îndelete; apoi dădeau drumul apei să curgă în cadă și, în timp ce se umplea, făceau dragoste. Miercurea, plimbări în zorii zilei, la răsărit: cu fiecare drum săptămânal, înainte și înapoi, traseul lor devenise pe nesimțite un ritual, până când urmele lor rămăseseră înscrise pe trotuar - imperceptibile, dar prezente.”
