Mâine începe Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) sau paranteza în care, de șapte ani încoace, intrăm timp de o săptămână ca să vedem până unde a ajuns să se extindă laboratorul filmului din toată lumea. Dacă v-ați săturat de filme după rețetă, pe care aveți impresia că le-ați mai văzut de atâtea ori, BIEFF e refresh-ul de care aveți nevoie ca să ajungeți în cotloanele unde nimic nu seamănă cu producțiile care se bat în mod obișnuit pentru atenția noastră.
Încap în cele cinci zile de festival filme-fenomen, ca Endless Poetry, cea mai nouă demență ieșită din mintea lui Alejandro Jodorowsky, sau Manifesto, în care Cate Blanchett joacă 13 personaje, cele mai premiate scurtmetraje experimentale din ultimul an, și multe titluri înscrise în competiție. Ne-am uitat la scurtmetrajele care concurează anul acesta la BIEFF în două secțiuni - The Alchemy of the Frame și Searching for Transcendence -, și am ales cinci filme care ne-au smuls pentru câteva minute din flow-ul de zi cu zi. Puteți vedea scurtmetrajele de la The Alchemy of the Frame miercuri, 29 martie, de la ora 18:00 și sâmbătă, 1 aprilie, de la 16:30, la Cinema Muzeul Țăranului, iar pe cele de la Searching for Transcendence le puteți vedea joi, 30 martie, de la 20:30 la Elvire Popesco, și duminică, 2 aprilie, de la 15:00, la Cinema Muzeul Țăranului Român.
Programul complet al Bucharest International Experimental Film Festival îl puteți găsi aici.
Foyer
de Ismaïl Bahri (Franța-Tunisia, 2016, 31 de minute)
Un experiment artistic în Tunis: autorul Ismaïl Bahri, un tunisian ce locuiește în Franța, filmează în capitala Tunisiei printr-o bucată de hârtie albă care-i obturează obiectivul. Singurele imagini sunt tonurile de culoare pe care le imprimă vântul pe hârtie, o poezie urbană ale cărei versuri sunt vuietul orașului și discuțiile cu trecătorii, inclusiv un drum la secția de poliție. Discuții despre fotografie, despre artă, despre neliniște, despre viață. „În străinătate, oamenii trăiesc normal, toți fac ce le place. De exemplu, ție îți place să te plimbi cu o cameră video. Mie mi-ar plăcea să înhaț un polițist și să mă plimb cu el în lesă pe bulevard”, spune un tânăr ieșit la scaldă în oraș. Viața pare mai blândă când o privești printr-o hârtie albă, sub capriciile vântului, ca prin vis, iar vorbele oamenilor și zgomotele orașului capătă o profunzime și o muzicalitate aparte. Ele dau sentimentul ăla de liniște și siguranță pe care ni le dădeau mai demult discurile ascultate la pick-up, în camera copilăriei îmbăiată într-o lumină ce-și schimbă constant nuanțele prin perdea, și te trimite la aventură într-o lume familiară, ca să tragi concluzii deep despre viață.
Paralysis
de Karel van Laere (Olanda, 2016, 20 de minute)
Un filmuleț care vă va face să zvâcniți din tot corpul și să simțiți dureri musculare. Autorul, de Karel van Laere, s-a imobilizat pe o masă și și-a propus să experimenteze timp de 24 de ore viața unui tetraplegic. Fără a se mișca de la gât în jos și fiind în permanență asistat de alți oameni. Nu reușește ce și-a propus, pentru că nu se aștepta ca durerile musculare să fie atât de mari (dureri pe care o persoană paralizată nu le simte). Efortul său nu se apropie însă nici de departe de ceea ce trăiește zi de zi un tetraplegic. Iar asta aflăm într-un mini-interviu emoționant de la sfârșitul scurtmetrajului, unde un bărbat paralizat spune: „Nu mă pot obișnui cu vocea mea, e complet diferită față de cea pe care o aveam înainte. Am sunat-o pe mama săptămâna trecută. Nu mă auzea, nu înțelegea nimic din ce-i spuneam. Te scoate din minți când nu te înțelege nici mama ta. Asta e, cred, partea cea mai dificilă.”
489 Years
de Hayoun Kwon (Franța, 2016, 11 minute)
Cele două Coree sunt separate de politici de stat, stiluri de viață, libertăți / interdicții, dar mai ales de o complicată graniță. Între punctele de control din Nord și Sud se află o fâșie lungă de aproximativ 250 de kilometri și lată de patru kilometri, menită să oprească eventuale invazii într-o parte sau alta. Vegetația crește în voie, felurite specii de animale se plimbă între cele două armate. Fâșia e considerată zonă demilitarizată (DMZ), însă e plină de mine, iar soldații Sudului fac adesea incursiuni pentru a supraveghea mai îndeaproape mișcările inamicilor. Scurtmetrajul lui Hayoun Kwon reconstituie o „vizită” în DMZ din perspectiva unui soldat, prin intermediul animației computerizate, ca într-un joc video. Cu fiecare pas aflăm că groaza și frumusețea pot trăi împreună.
A Brief History of Princess X
de Gabriel Abrantes (Portugalia, Franța, Marea Britanie, 2016, 7 minute)
Sunt unele opere de artă și unii artiști despre care, mai ales în culturile cu un oarecare secret și o aplecare spre limba de lemn, nu se vorbește decât cu majuscule și cu reverența cu care i te-ai adresa unui atotputernic extraterestru. De pildă, în România, Brâncuși este un astfel de exemplu: cu câteva excepții, se vorbește despre el ca despre marele artist, artistul etern etc., dar dacă e să vorbim pe bune despre lucrările lui nu stăm prea bine. Abrantes, regizor americano portughez care, la 33 de ani, e multipremiat și expus în muzeele mari ale lumii, tocmai asta face: o dă jos pe Prințesa X a lui Brâncuși de pe soclul unde a cocoțat-o istoria, și-i reconstruiește povestea parodic, fără să lezeze însă nimic. Poate doar reflexul nostru de a prelua clișee pe care să le-nghițim pe nemestecate. Dintre toate scurtmetrajele din selecția de anul ăsta de la BIEFF, filmul lui Abrantes e poate cel mai cursiv și mai puțin artsy, dar e fără-ndoială cel mai funny. În 7 minute, comprimă istoria artei, puțină istorie a studiilor sexualității, un pic de biografism și umor, foarte mult umor - de la sarcasm și ironie, la poante tandre și empatice.
Fiesta forever
de Jorge Jacome (Frața, 2016, 21 de minute)
În liceu, am crescut într-un bar. De pe la 5 după-amiaza încolo, ocupam o masă din Clubul Presei, în Iași, și jucam cărți, citeam, cunoșteam oameni noi, dezbăteam chestiuni culturale, testam rezistența la coniacul Drobeta, făceam planuri. Printr-a 12-a, m-am și angajat o jumătate de zi, doar că nu puteam să desfac sticlele de vin și rugam clienții, pe care-i știam deja foarte bine, să se descurce singuri. În Clubul Presei venea toată proto-hipsterimea artistică din Iași, actori, regizori, studenți, tineri scriitori, muzica era bună și mesele lungi și prietenoase, ca-n Vamă. Asta era prin 2000. 17 ani mai târziu, în locul Clubului Presei e-o pizzerie. Mai trec din când în când pe-acolo și oftez. Cum am oftat și-n timp ce mă uitam la Fiesta forever, un poem animat despre locurile de party hard care ajung spații abandonate, pradă dezolării. Peste imagini cu zidurile părăsite ale cluburilor, se aud dialogi de-atunci, încercări de flirturi, amintirea unei nopți în care te-ai combinat cu cineva, convingerea că nopțile astea o să dureze la nesfârșit, că viața stă îngrămădită în ele și n-are cum să plece de-acolo. Dar nimic nu e forever, nici măcar fiesta.
