Joi, 4 mai, a avut loc la Cinema Pro din București DOR Live - Revista prinde viață, un show de jurnalism & artă care aduce pe scenă momente și schițe din paginile Decât o revistă și din jurul ei. Unul dintre momente a fost duelul poetic dintre cioară și porumbel, care-a pornit de la unul dintre cele mai bune texte apărute în presa de la noi anul ăsta, „Alb-nergu”, de Andrada Fiscutean și Sorina Vasile (de citit în DOR #27). Le-am rugat pe autoare să ne spună cinci lucruri pe care le-au aflat în documentarea pentru „Alb-Negru”. Cinci lucruri despre păsări, scris și lume în general.
A, duelul l-a câștigat cioara.
1. Miss-ul bate Nobelul. Disprețul pentru ciori are rădăcini istorice.
În Hall of Fame-ul înaripatelor, ciorile stau în față. Nu-s ele de Miss Univers, dar, dacă în lumea lor s-ar da Nobeluri, ar avea vitrinele pline. Desfac conserve de pate de ficat, trag de fir până ajung la brânză și se enervează când sunt recompensate mai puțin, deși muncesc la fel de mult ca alții.
Societatea ciorilor seamănă cu orașele noastre. Fiecare colonie e condusă de un primar, pe care biologii îl numesc „tiran”. A doua în ierarhie e soția lui, iar la margine stau păsările-bodyguard, gata să intervină când apare vreun pericol.
Biologii apreciază mult cioara, pentru spiritul ei antreprenorial și pentru creativitate. Localnicii, în schimb, iubesc porumbelul și vor ca ciorile să dispară din oraș. Românii nu apreciază inteligența, ne-a spus biologul Lucian Pârvulescu, supărat că părerile experților contează prea puțin.
Argumentele emoționale, istorice și sociale au părut să conteze mai mult decât cele științifice când i-am întrebat pe oameni dacă preferă cioara sau porumbelul. De-a lungul istoriei, s-a întâmplat ca cioara să aibă culoarea întunericului și să fie mai aproape de oameni la evenimentele negative, cum ar fi epidemia de ciumă. În schimb, Picasso l-a scos în față pe porumbelul alb când i s-a cerut să picteze un simbol al păcii. Pictorul era columbofil.
Am încercat ca textul nostru să vorbească nu doar despre păsări, ci și despre stereotipurile societății și despre șabloanele greșite după care interpretăm lumea.
2. Ciorile au fanii lor: tot niște marginali sclipitori.
Ciorile au multe lucruri în comun cu oamenii. De exemplu, folosesc deodorant -- se dau sub aripi cu mucuri de țigară ca să omoare paraziții. Cu cât citești mai multe despre ele, cu atât vezi mai multe comportamente care seamănă cu ale noastre.
În Timișoara, există o cioară care se crede om, pentru că a crescut printre oameni, nu într-un stol. Fata care o îngrijește, Aluța Balița, e biolog. H are senzația că e om pentru că a căzut din cuib înainte să-și formeze identitatea. Are senzația că e femeie și îi salută respectuos pe toți bărbații pe care îi întâlnește în pub. E și mai fericită dacă o mângâie vreun mascul uman.
În Timișoara, mai există o fată cu mare pasiune pentru zburătoare, Silvia, care a făcut un sanatoriu pentru înaripatele bolnave. Acolo are grijă de 600 de zburătoare, în special porumbei. Mulți o jignesc pe Silvia din cauza ghetelor stropite de rahat și pentru că a renunțat la job ca să aibă grijă de vietățile astea. Trec pe lângă ea fără să afle că fata înțelege cinci limbi străine, e absolventă de arte și a citit mult.
Am întâlnit și oamenii de știință de dedicați, ca profesorul Dan Stănescu, care în tinerețe a stat în copac cu ciorile ca să le înțeleagă comportamentul. Mereu i-au plăcut expedițiile. S-a dus până aproape de Polul Nord și le-a dat vulpilor de acolo Salam de Sibiu. A avut proiecte și cu biologul Lucian Pârvulescu, de asemenea suporter înfocat al ciorilor. Pârvulescu a studiat porumbeii șaormiști din Complex, în timp ce juca Pokemon Go. Am fost și la Primărie, la Direcția de mediu, instituție aflat într-o mansardă care până de curând era plină de rahat de porumbel.
Povestea ciorilor și a porumbeilor nu e doar în albul păcii sau neagrul nenorocirii, ci are multe nuanțe de gri. Iar pitorescul personajelor diverse cu care ne-am întâlnit vine tocmai din pasiunea lor pentru o cauză nobilă, din poziționarea lor undeva pe linia fină dintre nebunie și dedicare.
3. Porumbelul alb al păcii este mutant genetic. Frumusețea are câteodată un preț prea mare.
În al doilea Război Mondial, armata americană avea 54.000 de porumbei de rasă, care duceau la destinație mesajele prinse de picioarele lor și dejucau planurile inamicului. De când cu 4G-ul, mulți a rămas fără meserie. Astăzi, mai sunt câțiva care se întrec la maratoane, dar necunoscătorii nu îi apreciază pe aceștia, ci pe cei albi.
Oamenii s-au chinuit secole întregi să împerecheze porumbei ca să iasă miss-uri. Doar că, în numele frumosului, s-au compromis niște gene: odată cu penajul pur și ciocul artistic, porumbeii albi au primit și predispoziție de boli.
În centrul Timișoarei, sunt porumbei de toate felurile, ai căror strămoși au venit din sudul Europei. Sunt un fel de maidanezi care murdăresc orașul și transmit între ei tot felul de boli. Locuitorii nu le cunosc istoria: unii îi consideră atracție turistică, alții spun că transmit boli, murdăresc orașul și îi vor morți.
Asta ne-a făcut să ne gândim la felul în care scriem. Ne-am străduit să nu cădem în capcana de a prețui mai mult frumusețea textului în locul informației sănătoase.
4. Porumbeii preferă fast-food-ul. Documentarea bună are limită de viteză.
În centrul Timișoarei, porumbeii mănâncă cot la cot cu oamenii din hamburgeri și cartofi prăjiți. Nu au răbdare, îți iau mâncarea din față, se bat pe cel mai lung cartof și înfulecă de parcă e ultima masă înainte de execuție. În Complexul Studențesc, păsările se bagă direct în tomberoane și ciugulesc rămășițele de șaorma și plescavița.
Șaorma se face repede, dar nu-i bună dacă ții la sănătatea ta. Și nici documentrea în viteză n-are cum să iasă campioană la linia de sosire. Nu poți să numeri minutele în timp ce ești pe teren și nici să te uiți spre linia de sosire când scrii. Am fost de două ori la Timișoara și am ținut legătura cu sursele. Am rescris de vreo zece ori textul și ne-am contrazis pe fiecare paragraf.
5. Curiozitatea și studiul te mențin tânăr. Dar s-ar putea ca, la 70 de ani, să-ți vină să pilotezi drone.
În timpul documentării, am fost surprinse să-l cunoaștem pe ornitologul Dan Stănescu. E unul dintre puținii specialiști români în etologie, o ramură a biologiei care studiază comportamentul animalelor și modul lor de viață. La 74 de ani, merge și acum pe teren, în expediții, și îi vine să plângă când vede că dispare fauna României.
Profesorul Stănescu face poze cu DSLR-ul și pilotează drone. E mereu la curent cu ce se întâmplă în ornitologie și se bucură să le povestească experimentele pe care le-a făcut în cariera sa. În anii ‘70, a încercat să-i convingă pe comuniști că cioara nu e dușmanul poporului, și că strică recoltele mai puțin decât credeau ei. A făcut disecții pe păsări și le-a golit stomacul. A descoperit că se hrănesc mai mult cu insecte decât cu semințe. Apoi l-a crescut pe Iacob, puiul de cioară care a desfăcut cutii știind că în ele se afla pate de ficat, și a făcut experimente pentru a-i testa inteligența.
Povestind cu el, ne-am dat seama că Stănescu nu a înghițit niciodată ce i-au spus ceilalți. A vrut mereu să facă lucrurile la prima mână. S-a urcat în copac să vadă cu ochii lui cum trăiesc ciorile și cum se luptă cu intrusul. Ar putea da lecții despre felul în care ar trebui să se facă jurnalismul gonzo în România.
Urmărește Fb-ul Decât o revistă ca să afli când e următorul DOR Live. Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
