Între 7-10 septembrie are loc Bucharest International Dance Film Festival. Lungmetrajul La Danseuse, povestea lui Loïe Fuller, o colegă de generație a Isadorei Duncan, va fi proiectat în deschidere, joi, 7 septembrie, de la ora 19.00, la Cinema Elvira Popescu. Și tot acolo, sâmbătă, 9 septembrie, poți vedea scurtmetrajele din competiția internațională. Ne-am uitat și noi la câteva înainte (deh, privilegii) și-am scris câteva rânduri, ca să-ți facem poftă. Vorba Pinei Bausch, tanz, tanz, sonst sind wir verloren.
Wrongheaded, 2016, regie Mary Wycherley, coregrafie Liz Roche, poezie Elaine Feeney
În filmul ăsta de nici zece minute, mișcările corpului dansatoarelor, când fluide, când sacadate, când violente, îți arată ce se întâmplă cu corpul femeii și autonomia lui în societatea irlandeză de astăzi. Un amendament din 1983 interzice avortul, iar femeile sunt nevoie să treacă granița ca să poată avorta sau să încalce legea făcând avorturi ilegale. Lupta pentru drepturilor lor ia forma protestului, a activismului și, odată cu Wrongheaded, a dansului.
„Pentru a genera mișcarea, am împărtășit povești personale între noi, am citit mărturiile femeilor care au fost forțate să călătorească în Anglia ca să facă o întrerupere de sarcină, durerea (distress) experienței în sine, călătoria până acasă, situațiile suprarealiste, adesea traumatice, prin care au trecut.” (Liz Roche, într-un interviu)
In the Heart of Vivianne Gauthier, 2017, regie Marie-Claude Fournier, coregrafie Vivianne Gauthier
Nu știm nimic despre Haiti – hai să începem de aici. Din vecinătatea lui „ăă, americanii ăia tâmpiți care nici nu știu să arate România pe hartă”, doar că recunoscând, de data asta, că nu-i vorba de americani și că harta-i mare. Undeva pe ea se află o fostă colonie franceză. Putem să mai aruncăm pe masă câteva cuvinte despre ea, de tipul „dictatură”, „lumea a treia”, Duvalier (și tatăl, și fiul), plantații, refugiați, dezastre naturale, voodoo. Și cam atât. Nu știm, de fapt, nimic despre Haiti.
În cele 12 minute pe care le petreci la Vivianne Gauthier în curte și-n casă, adică în școala ei de dans, afli mai multe despre țara asta decât ți-ar putea spune o wikipedie-ntreagă. Afli despre tradiție și cum a purtat-o mai depate coregrafa, despre istoria și cutumele sociale ale țării, despre femeia care a adus pe scene ceva ce, până la ea, nu avusese voie acolo: dansurile tradiționale haitiene. Despre Gauthier însăși există puține certitudini biografice. A ales să nu se mărite și să nu aibă copii. A ales să predea dans și pe gratis celor care nu-și permiteau. A dansat pentru prima oară în Europa la 53 de ani. A fost contabilă timp de 21 de ani. A fost nepoata unui fost președinte al țării.
Vivianne Gauthier a murit pe 1 iunie anul ăsta. Avea 99 de ani și îi dansase aproape pe toți în casa ei „de turtă dulce” din Port-au-Prince. O poți vedea ridicându-se pe poante în filmul ăsta, în timp ce unul dintre foștii ei elevi spune că, la fel ca mulți alți colegi de-ai săi, și-ar dori să fie Vivianne Gauthier - întruchiparea puterii și a frumuseții.
Cold, 2017, regie şi coregrafie Sven Niemeyer
Într-un decor semi-întunecat, o femeie sedată, cu ochi reci, sfidează motto-ul de la începutul filmuleţului: „Iubirea unei mame este caldă. Nici cea mai rece zăpadă nu o poate îngheţa.” Prezenţa fiicei ei şi respingerea cu care îi taxează acesteia nevoia de apropiere o scot pe mamă din amorţeală şi începe un dans de câteva minute sub forma unei lupte interioare. Cu zvârcoleală, furie, autoflagelare, întru stârnirea unor emoţii sau măcar obţinerea unei alinări. Însă oricât de tare ar încerca, femeia nu poate să simtă iubire pentru copilul ei. Şi nici alinare.
The Line, 2015, regia Adrien Ouaki & Nathan Cahen, coregrafia Adrien Ouaki
Vă așteaptă 13 minute de mișcare continuă, în care trezirea, primii pași dezmorțiți după un somn incert, apropierea de ceilalți, lupta, teama în fața unei amenințări nevăzute devin toate secvențe ale unui dans. „Scena” e o clădire abandonată, într-un peisaj postapocaliptic (care, de altfel, ar putea să fie decupat și dintr-un fost oraș industrial românesc), iar protagoniștii sunt câțiva bărbați. Poate ultimii supraviețuitori, poate primii oameni, într-un univers paralel.
Send Me a Bigger Butterfly, 2017, regie Rain Kencana, coregrafie Louease Becker & Christine Joy Alpuerto
Doi tineri, proaspăt angajați ai unei platforme industriale, dansează în timpul programului. Cei doi sunt îmbrăcați total necorespunzător pentru mediul de lucru și ignoră norme elementare de protecția muncii, ceea ce nu-i împiedică să se simtă bine unul în prezența celuilalt. De-a lungul a cinci minute, relația lor evoluează în moduri nebănuite.
