Festivalul „Zilele Sofia Nădejde”, dedicat literaturii scrise de femei, a ajuns la a cincea ediție. Evenimentul central, Gala Premiilor „Sofia Nădejde”, are loc luni, 17 octombrie, la Apollo111, în București. Până să aflăm ce scriitoare pleacă acasă cu premiile de la cele patru categorii (poezie, proză și debut în cele două genuri literare), am luat-o la întrebări pe scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu. Ea e cea care, în peisajul literar puțin preocupat de egalitatea de gen din 2018, a fondat această instituție - extinsă între timp de la ideea inițială a premierii scriitoarelor într-un proiect cu evenimente și dezbateri de-a lungul anului.
Așadar, ce am adunat în cei 5 ani alături de Sofia Nădejde?
Scena9: Premiile Sofia Nădejde au ajuns la ediția a V-a. Ai putea să ne împărtășești un moment de impas în istoria lor și, de asemenea, un moment în care ai avut o surpriză plăcută în calitatea ta de fondatoare?
Elena Vlădăreanu: Cred că aș putea răspunde la această întrebare dacă istoria acestor premii și a ce este în jurul lor – pentru că încă de la a doua ediție, din 2019, avem un festival de fapt – ar fi una lineară, clară, dacă am fi avut în fiecare an banii necesari, resurse necesare etc. Dar nu este și nu a fost așa niciodată, nu am avut un singur moment de impas, cred că am sărit din impas în impas ☺, cum de altfel fac toate proiectele independente. Anul ăsta a fost însă mai cu moț, totul a fost mult mai dificil, o ediție cu prezență fizică, după doi ani de online și hibrid. Complicat din foarte multe puncte de vedere: prețurile care au sărit foarte mult, energia noastră diminuată, lipsa de răbdare a mea, obositoarele discuții cu „dar de ce cartea asta și nu cealaltă”, „dar de ce nu aveți secțiune pentru copii”, dar de ce. Nu avem discuțiile astea decât în jurul premiilor, celelalte evenimente se așază foarte bine, anul ăsta am avut proiecții de filme și lecturi și discuții la București, Sibiu și Brașov, am avut public, a fost foarte bine. Dar am anunțat nominalizările și au început discuțiile. Sigur că eu mă enervez și zic faceți, fraților, și voi, că loc este. De fapt ar trebui să înțelegem altceva de aici, câtă nevoie este de evenimente importante în jurul literaturii.
Evenimentul a crescut ca din apă în acești cinci ani. Care sunt etapele prin care a trecut? Poți să ne povestești câte ceva din provocările administrative (și poate sunt și câteva anecdote în tot acest parcurs)?
A crescut pentru că nu am avut încotro. Dacă ar fi fost după noi, cel mai simplu ne-ar fi fost să ne ocupă doar de Gală, dar nu e posibil. (Din echipa proiectului fac parte eu, artista vizuală Liliana Basarab, regizoarea de film Ruxandra Ghițescu, scriitoarele Alexandra Turcu, Corina Sabău, Cătălina Stanislav, scriitorii Vlad Pojoga, Alex Văsieș - din partea ULBS - și Ana Bănică, voluntară.)
Cred că primele acțiuni sub numele Sofia Nădejde după gala din 2018 au fost niște dezbateri, discuții pe teme legate de prezența femeilor în mediile artistice și academice, Procentul convenabil. Atunci, în primăvara lui 2019, când am avut primele astfel de întâlniri, era foarte important să se vorbească. Și acum este, dar acum se vorbește. Atunci nu se vorbea. Acum uitați-vă în jur: pe lângă evenimentele asumat feministe, cum sunt Festivalul de Film Feminist sau Literatură și Feminism, aproape toate evenimentele importante au componenta de gen prezentă într-o formă sau alta în program, de la festivalurile de film la cele de literatură. Dar în 2018 nu aveam nimic și era important să creăm spațiu de discuție în primul rând. În 2019, pentru că am avut niște bani de la Ambasada Olandei, trebuia să creăm pe lângă Gală un eveniment care să implice într-un fel sau altul Olanda și așa am ajuns la Nausicaa Marbe, o scriitoare de origine română, jurnalistă și autoare de roman polițist, absolut necunoscută în România, dar iubită în Olanda și Belgia, cu care am organizat o serie de lecturi și discuții la București și Brașov.
Din 2020 am aplicat la AFCN și pentru a merge la evenimente repetitive și festivaluri – nu am avea unde în altă parte – a trebuit să devenim relevante nu prin numărul de spectatori (ar fi imposibil să concurăm din acest punct de vedere cu un festival de film sau de teatru, fie el și de adolescenți), ci prin tipul de acțiuni propuse și prin coerența proiectului. Așa că am păstrat seria de conferințe și am avut conferințe în fiecare an, chiar mai multe, am făcut proiecții de scurtmetraje realizate de femei urmate de discuții, am creat întâlniri între scriitoare și persoane din industria de film, am păstrat atelierele și întâlnirile cu copiii și le-am dat alte forme: anul acesta, de exemplu, am avut ateliere de carte-obiect, care sunt foarte amuzante și potrivite pentru orice vârstă, dar și întâlniri între scriitoare și elevi de liceu și ateliere de film, în care elevilor li se propun două filme, unul recent, unul vechi, ambele cu tematică feministă, iar după vizionare sunt discuții aplicate cu realizatoarele. Tot pentru ediția din acest an am ales să prezentăm în cadrul Zilelor Sofia Nădejde un performance, ALTER, făcut de Nicoleta Lefter, Mihaela Dancs, Vlaicu Golcea pornid de la poezia Angelei Marinescu.
Provocări? Nu știu ce să zic, a fost o provocare să împachetăm până și ediția asta, inițial nu câștigasem finanțare, dar am făcut contestație și am luat în urma contestațiilor.
Anecdote? Cel mai frumos a fost anul trecut, când după ce am făcut decontul și totul a fost bine, am plecat toate pentru două zile la Tușnad, unde ne-am făcut o gală doar pentru noi, de popice – e un club unde poți juca popice, nici nu era recomandat să stăm prea mult afară, că noi nu ne putem înconjura de gard electric (era plin de urși, deși localnicii, din spatele gardului electric: „Ah, nu sunt urși, nu sunt, chiar nu sunt”).
Cum ați ajuns la colaborarea cu Universitatea Lucian Blaga din Sibiu și ce aduce ea pozitiv evenimentului? Vedem rar lucruri proaspete și de larg interes public venite dinspre universități. De unde această deschidere a lor?
Era la începutul anului 2021, din motive personale nu mai puteam aplica la AFCN cu Asociația Art No More cu care făcusem primele trei ediții, așa că am decis să ne înființăm o nouă asociație, Antifragil. Doar că nu ieșeau actele până la închidere sesiunii de aplicații, așa că ideea a venit de la Cătălina Stanislav. A fost excelent și este excelent, mai ales din punct de vedere administrativ. Altfel, nu știu ce să zic, eu am în minte cel puțin trei exemple de universități care, tocmai, își doresc noi proiecte cu care să deschidă noi portițe de discuții sau interes pentru studenți. S-a întâmplat ca recent să fac interviuri, pentru radio, cu rectorii UNATC și al Universității Lucian Blaga din Sibiu și cu decanul de la Litere de la Universitatea Transilvania și există deschidere, spațiile universităților arată bine – vezi UNATC, de exemplu, se întâmplă lucruri și se întâmplă deja de ani buni, vezi de exemplu Centrul Multicultural al Universității Transilvania. Când am vorbit cu Sorin Radu, rectorul Universității Lucian Blaga din Sibiu, până să deschid eu discuția, mi-a spus că există programe pentru egalitatea de șanse astfel încât numărul femeilor prezente în funcții de conducere să ajungă să fie egal cu cel al bărbaților – asta este o realitate, dacă ne uităm la funcțiile de rector, decan, prorector, șefi de departamente, acestea sunt ocupate majoritar de bărbați.
Din ce vă vine energia, cu ce vă hrăniți în organizarea Galei, ce vă face să mergeți mai departe?
Aici îmi este foarte greu să răspund, acum, în acest moment, când suntem abia la jumătatea evenimentelor. Pentru că acum mă amăgesc de la o zi la alta și simt că resursele mele s-au dus demult, nici nu vreau să mă gândesc la decont de exemplu și nici nu mă gândesc. Știu însă că la Gală toată energia scriitoarelor care vor fi la Apollo111 atunci, știu că bucuria celor din sală – și nu spun cuvinte mari, astea chiar sunt reale și concrete – ne vor hrăni și vor umple săculeții noștri goliți. M-am mai încărcat eu și pe parcurs, la atelierul de carte-obiect, la proiecțiile și lectura scriitoarei ucrainene Irinei Hareț din București, Sibiu și Brașov, când mi-a arătat Liliana Basarab trofeul pentru acest an, când m-a anunțat Lora Nenkovska că, în urma publicării unor fragmente traduse în bulgară din cărți nominalizate, a fost contactată de edituri să traducă trei (3!) romane, când mi-a scris Tino Schlench, un jurnalist austriac care colaborează cu o mică editură, că e interesat de cartea Ralucăi Nagy.
Uitându-te în urmă la dezbaterile aprinse stârnite de prima ediție, cum ți se par acum? Cu ce ai rămas din toate acele discuții?
Mi se par de neevitat. Cum spuneam mai sus, în 2018 componenta de gen lipsea din discuțiile și evenimentele publice. Sigur că a fost provocatoare o gală a literaturii scrise de femei, sigur că toată lumea simțea că are o părere. Nu cred că am rămas cu ceva. Am și uitat. Îmi mai amintesc colegele mele. Chiar ne doream la un moment dat să includem în gală un moment cu fragmente din postările unor bărbați, celebri sau nu, despre femei și arta femeilor. Poate o facem anul acesta cu părerile deosebit de intelgente despre câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură Annie Ernaux și literatura ei.
Fotografie principală de Nicoleta Lefter
