În ultima jumătate de an, actori a căror notorietate depăşeşte lumea teatrului au fost protagoniştii unor spectacole ample, cu scenografii luxuriante, create în teatrele de stat bucureştene de către regizori cunoscuţi. Formatele spectaculare diferă, nu doar prin text şi viziune regizorală, ci şi prin perspectiva asupra personajului principal şi ponderea sa în construcţia performativă.
Florin Piersic Jr. - Legături primjedioase, Teatrul Mic, regia Cristi Juncu
Pe Piersic Jr. îl ştie toată lumea din filme (Călătoria lui Gruber sau cele personale, Fix Alert, Eminescu versus Eminem), cărţi (Opere cumplite vol. I şi II) şi teatru (un spectacol legendar, Sex Drugs Rock And Roll la Teatrul Luni de la Green Hours, 2002, după modelul căruia a realizat un alt spectacol care se joacă încă în diferite spaţii, Freak Show). El îşi face singur spectacolele, iar când îl invită alţii, e selectiv în alegerea proiectelor. În Vestul singuratic, actorul face un rol memorabil (și care a stârnit de curând un scandal la Buzău. Deşi lui Piersic Jr. nu îi trebuie neapărat roluri care să i se potrivească, pentru că şi le „potriveşte" singur, Valmont - cuceritorul îi vine turnat. În grădina raiului, Piersic este o pasăre de pradă ciufulită care mânuieşte ameninţător arma erotismului.
Marius Manole - Richard al III-lea, Teatrul Bulandra, regia Andrei Şerban
Manole este un actor excelent care munceşte enorm şi aşa a muncit de când îl ştiu, adică de aproape 20 ani, de la legendarul Drept ca o linie. Îşi foloseşte notorietatea în sprijinul unor cauze sociale şi umanitare. Printre atâtea spectacole, pledoarii şi proteste, Manole a devenit un personaj în sine, dincolo de scenă. E oarecum invizibil tocmai pentru că este prea vizibil. Ce i-au lipsit au fost rolurile mari în producţii ample. Adică exact ce i se întâmplă în Richard al III-lea, spectacol construit în jurul personajului titular, extrem de versatil fizic - actorul mizează pe corporalitate şi o (pseudo)ubicuitate -, care îşi poate aroga, printr-un simplu gest sau detaliu de machiaj, identităţi diverse, de la Edward Scissorhands la Michael Jackson. Pios, odios, agresiv, fragil, Richard al lui Manole este sclipitor printre alte personaje sclipitoare, pe care le domină însă prin contaminarea cu răul. Richard e un virus într-un corp de Nijinski.
Alex Bogdan - Martiri, Teatrul Mic, regia Vlad Massaci
Alex Bogdan e cunoscut ca abil imitator de personaje publice, prezentator de evenimente, actor de film (Îmi e indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari) şi excelent comic. În Martiri, comicul apare numai ca să facă drama şi cruzimea mai puternice. Personajul Benjamin este un precursor al adolescenţilor radicalizaţi religios căci Marius von Mayenburg a scris piesa în 2012, înainte ca atragerea tinerilor occidentali de către ISIS să devină un fenomen, şi a făcut-o inversând polii (radicalizare creştină, nu islamică). Alex Bogdan face un personaj nevrotic, care foloseşte conştient religia ca teroare. Derulat într-un cub psihedelic (închisoarea minţii lui Benjamin), conflictul între extremismul religios şi intoleranţa ştiinţifică ia forma unei lupte pentru putere în care se reactivează atitudini discriminatorii (antisemitismul) care au stat la baza unora dintre marile tragedii ale istoriei.
Alexandru Potocean - Pădurea spânzuraţilor, TNB, regia Radu Afrim
Pe Poto îl ştie lumea din filme (cel mai recent este Monştri) şi din teatrul independent unde joacă în spectacole politice şi educaţionale ('90, Tabu, subPământ). E obişnuit cu lucrul în echipă - face documentare de spectacol, lumini şi sunet, montează şi strânge decorul. Pădurea spânzuraţilor este un spectacol atipic pentru el, dar nu este singura suprapoducţie teatrală în care a jucat (Însemnările unui necunoscut în 2011). Spectacolul lui Afrim este o frescă romanţată a Primului Război Mondial, în care personajul principal este scindat (Conştiinţa lui este jucată de Marius Manole), iar personajele secundare şi de grup au cam aceeaşi grosime a conturului ca cele principale, dar o durată de viaţă mai mică. Prin urmare, meritul lui Potocean este că nu sare din desen, nu devine strident şi face asta fără să îşi piardă importanţa. Poto îl ţine pe Apostol Bologa pe linia dintre romantism şi eroizare, umanizându-l ca simbol. Căci dacă la Rebreanu, Bologa era simbolul unei conştiinţe de neam, la Afrim, el devine simbolul unor eşecuri istorice repetate.
Şerban Pavlu - Coriolanus, Teatrul Bulandra, regia Alexandru Darie
Pavlu este cunoscut ca actor de film (de la Toată lumea din familia noastră la Charleston) și unul dintre actorii emblematici ai Teatrului Bulandra. În recentul Coriolanus, un spectacol abraziv, care obligă spectatorul să simtă direct pulsul înspăimântător al războiului, Pavlu deţine rolul titular. Deşi este secondat de o distribuţie numeroasă, care include un personaj de grup de 60 de actori, întregul eşafodaj performativ conduce spre el, iar el trebuie să jongleze nu doar cu foarte mult text, ci şi cu enorm de multă acţiune violentă. Dar Pavlu e expert în vibraţii agresive (a se vedea personajele din filmele de mai sus). Spectatorul nu se poate decide dacă îl admiră sau îl detestă (ca personaj), dilemă care se obţine rar la teatru şi se datorează subtilităţii actorului de a de-eroiza pe jumătate un mit. Pavlu joacă rolul principal şi în Zadarnicele chinuri ale dragostei, regia Andrei Şerban, care va avea premiera în luna mai la Teatrul Bulandra.
Bonus: Actori în spectacole independente, cu scenografii minimaliste:
Dana Rogoz - Proof, unteatru, regia Andreea şi Andrei Grosu
Textul a fost ecranizat într - un film de John Madden. În montarea de la unteatru, rolul lui Gwyneth Paltrow, o tînără care îşi abandonează studiile pentru a-şi îngiji tatăl, un matematician de geniu, bolnav psihic, este jucat de Dana Rogoz, cunoscuta Abramburica, iar cel al lui Anthony Hopkins, tatăl dement, de Marian Râlea, eternul Magician. Desigur, între cele două cupluri de personaje nu există alte conexiuni. Este prima oară când o văd pe scenă pe Dana Rogoz şi m-a surprins plăcut fineţea detaliilor din care şi-a construit personajul: o stare continuă de tensiune, fără crize, o luciditate mereu autochestionată, o fragilitate mai degrabă emoţională decât psihică.
Tudor Chirilă - In a Forest Dark and Deep, unteatru, regia Iarina Demian
Un spectacol în două personaje egale ca pondere, care se dezvoltă unul din altul, prin contradicţie (partenera lui Chirilă este Mihaela Sîrbu). Doi fraţi îşi măsoară, conflictual, eşecurile personale pe care le cosmetizează, unul în moralitate, altul în reuşită socială. Tudor Chirilă, muzician şi activist, joacă un personaj rupt din realitatea mioritică (chiar dacă textul e american): vocal în a-şi flutura virtutea, nu are nicio îndoială legată de opiniile sale discriminatorii şi corectitudinea acţiunilor sale violente. Pozează nonşalant în băiatul bun pus la colţ pe nedrept, chiar dacă alunecă pe scara moralităţii. Reuşita lui Chirilă e că ţine spectatorul în cumpănă pentru că personajul nu e nici atât de bun pe cât se prezintă, nici atât de rău pe cât pare.
