Cine mai are nevoie de scurtmetraj într-un 2021 apatic și pandemic? Când ai atâtea platforme de streaming la dispoziție, doldora de seriale și reality show-uri, de ce să vezi un mic film de artă? Cum s-au adaptat tinerii regizori în vremuri de COVID-19? Prin ce mijloace au reușit să-și facă filmele, în condițiile în care sunt la început de drum și nu se bucură de notorietatea unor nume consacrate? Cum a fost să filmeze în pandemie? Ce povești mai spun vocile fresh din cinematografia românească - și mai ales de ce?
De scurtmetraje și filme „de festival” avem nevoie, noi, spectatorii, ca să evadăm din clișeele hollywoodiene și netflixstice. Ei, regizorii cu puține filme în CV, dar cu o tonă de potențial, au nevoie de ele ca să experimenteze, să-și găsească vocea - și puține lucruri sunt, poate, mai miraculoase, decât să asiști la crearea unui artist. Cele trei filme de mai jos, proaspete, dar și premiate și selectate prin prestigioase festivaluri, s-au făcut cu greu. Pandemia nu a schimbat doar măsurile de igienă și siguranță de pe un platou de filmare, ci a și mușcat aprig din bugete și apetitul producătorilor de a face pariuri riscante, pe voci noi.
Cu toate astea, regizorii Luca Istodor (Sașa și Petre), Andreea Cristina Borțun (When Night Meets Dawn) și Andrei Epure (Interfon 15) au scris scenarii, le-au plimbat prin workshopuri, s-au dat de trei ori peste cap la filmări, iar acum își plimbă filmele terminate prin circuitul festivalier. Au spus povești despre explorări erotice și povești interminabile de dragoste, despre moarte, citadin, natură și istorie. S-au jucat cu limbajele și formatele cinematografiei, așa cum îi șade bine oricărui tânăr regizor. Filmele rezultate, apreciate de critică, vor putea fi văzute la noi probabil doar prin festivalurile locale. Dar dacă iubești filmul și înțelegi că avem nevoie de suflu proaspăt în cinematografia locală, cu-atât mai mult într-un context (post)pandemic, încearcă să le vezi și să-i susții.
Am stat de vorbă cu cei trei regizori despre filmele lor, munca la ele și necesitatea scurtmetrajului în 2021.
Sașa și Petre (r. Luca Istodor, 2020)
Figuri din plastilină se transformă pe ecran, rând pe rând, în oameni care se iubesc și se pedepsesc unii pe alții, orașe și vise. Pe fundal, Sașa Lupescu spune povestea lui de dragoste cu Petre Sirin, regizor, care începe în 1957 și se încheie 45 de ani mai târziu.
Interviul a fost luat de Luca Istodor (24 de ani), regizorul filmului Sașa și Petre, care îmbină animația stop-motion cu documentarul - inițial, pentru antologia Un spațiu doar al nostru: Povești LGBTQ (Hecate, 2020). Luca a transformat povestea celor doi într-un film, nominalizat la Premiile Gopo în cadrul categoriei Cel mai bun film de animație și câștigător al Premiului pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc la Moldova Film Festival (iunie 2020).
Luca Istodor a studiat gen & sexualitate + producție de film la Harvard, în Statele Unite, a terminat facultatea în 2019, iar apoi s-a întors în țară, unde și-a reluat cu parcă și mai multă energie munca pe care o începuse din adolescență. Co-fondase în liceu festivalul de film pentru adolescenți Super și era implicat în scena queer a Bucureștiului. Acum e coordonator de proiecte al Asociației Accept, care luptă pentru drepturile omului și, în paralel e co-director al ART200, un festival internațional de film queer, care are loc în capitală.
Scena9: Cum ai descoperit povestea lui Petre și Sașa?
Luca Istodor: Bunicul și bunica mea, Slavomir Popovici și Gabriela Ionescu, lucrau la Sahia, erau regizor, respectiv scenaristă și în cercul lor de prieteni și cunoștințe erau destule persoane gay. Din punctul ăsta de vedere, am fost norocos. Nu cred că multă lume din România poate spune că bunicii sau părinții lor aveau prieteni gay (deși probabil că mulți au avut dar nu au știut). Asta cu siguranță le-a influențat mult și reacția relativ pozitivă și de susținere a alor mei când mi-am făcut coming out-ul, pentru că, mai ales pentru mama, a fi gay nu era un concept deloc străin.
În contextul ăsta s-a cunoscut și bunica mea cu Petre Sirin, care era și el regizor, și, prin Petre, cu Sașa. Se pare chiar că pe Sașa l-am vizitat la Bran încă din copilărie, pe la 6-7 ani, cu ai mei și bunica. N-aveam idee atunci ce înseamnă să fii queer sau că avea să devină un personaj atât de important pentru mine, 15 ani mai târziu.
A doua întâlnire cu Sașa a venit abia în ultimul an de facultate, când am început documentarea pentru Un spațiu doar al nostru, antologia de povești de dragoste LGBTQ+ pe care am coordonat-o, apărută la Hecate. Ai mei mi-au recomandat să-i iau și lui Sașa un interviu despre ce însemna să fii gay în anii ’60-’90. L-am vizitat împreună cu tata și a ieșit un interviu de vreo 4 ore, cel mai lung și complex din carte.
De ce ai optat pentru formula estetică de stop-motion + plastilină + interviu-documentar?
Mai făcusem documentare înainte, dar cred că animația a adăugat creativitate în plus în ilustrarea poveștilor, care mi-a plăcut mult mai mult decât la un documentar obișnuit. Mai mult, odată cu animația am redescoperit și cum e să lucrezi cu materiale fizice (mai degrabă decât digital), și am simțit că mă inspiră mai mult să îmi las mâinile să lucreze decât să lucrez pe un computer. Cum nu prea știu să desenez, plastilina a părut cea mai potrivită opțiune, și cred că reușește să ofere o atmosferă jucăușă, familiară și caldă poveștii, care pe alocuri e serioasă și tristă.
Dincolo de ce se vede & aude în film, cum a fost pentru tine întâlnirea cu Sașa?
Întâlnirea cu Sașa m-a marcat. În primul rând am simțit că a fost un moment de bonding cu tata [jurnalistul Eugen Istodor, n.a.]. Amândoi i-am pus întrebări lui Sașa (tata mai multe la început, fiindcă, cu toate că aveam lista pregătită, eram relativ intimidat inițial). Am simțit că tata era la fel de interesat de poveste și istoria queer povestită de Sașa ca și mine.
În al doilea rând, întâlnirea a fost un fel de schimb queer intergenerațional, lucru care mai rar se întâmplă, mai ales pentru că persoanele LGBTQ+ care au acum peste o anumită vârstă sunt de obicei invizibile și cu greu vorbesc despre experiențele lor. A fost și un moment în care am simțit că îmi învăț istoria, istoria queer despre care nu vorbim în școli dar care pentru mine a contat mult mai mult decât șirul neîntrerupt de domnitori și războaie care ni se predă la ore.
De ce e important să vorbim despre astfel de povești (sau, de pildă, despre abrogarea Articolului 200) în 2021?
Recuperarea istoriei queer e un act politic. La fel cum e recuperarea istoriei oricărei minorități sau grup oprimat. Suntem învățați că la școală ni se predă o istorie „obiectivă”, care de fapt înseamnă istoria (colonială) a bărbaților albi și heterosexuali. Țin minte că sclavia romilor a fost menționată doar odată, în trecere, la orele noastre de istorie din liceu. De articolul 200, care incrimina relațiile homosexuale, nu s-a vorbit niciodată.
Vocile grupurilor marginalizate nu au primit un loc în arhivele oficiale, iar acum apar ca anexe (sau nu apar deloc) în manualele de istorie. Ca oameni queer, să nu avem o istorie înseamnă să continuăm să trăim în invizibilitate, înseamnă ca persoanele privilegiate (hetero/cis) să nu înțeleagă nedreptățile care ni se întâmplă și să continue să le perpetueze. Recuperându-ne istoria putem să ne înțelegem mai bine identitățile și situația socială. Istoria ne poate informa modul cum privim spre viitor ca să construim o lume mai queer.
De ce mai avem nevoie de scurtmetraj în 2021 - atât din perspectiva ta de regizor, dar și pentru public?
Pentru regizori, cred că un scurtmetraj e în primul rând mai accesibil, mai ales pentru persoane care abia încep să facă film. Nu m-aș fi văzut (și nu mă văd în viitorul apropiat) încumetându-mă la un lungmetraj, care presupune mult mai mult timp și resurse. Din perspectiva publicului, cred că prin scurtmetraje poți să descoperi voci mai noi, limbaje mai experimentale, și să intri rapid dintr-un subiect în altul, dintr-o lume în alta.
When Night Meets Dawn (r. Andreea Cristina Borțun, 2020)
Cineasta Andreea Borțun (31 de ani) e din Alexandria, Teleorman, unde, încă, din adolescență, a pus umărul la revitalizarea culturală a orașului, împreună cu un grup de tineri animați de aceleași aspirații. Au fondat Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis, aflat în 2021 la a 16-a ediție. Sute de tineri din întreaga țară trec anual prin experiența Ideo Ideis, care le propune (auto)cunoașterea prin teatru & celelalte arte. Tot Andreea a co-fondat Pustnik, un program de rezidență pentru scenariști. E absolventă de UNATC, iar în filmele ei abordarea lirică se împletește cu cea antropologică, iar acestea se suprapun asupra unei perspective feminine de a explora natura, erotismul, familia, supraviețuirea. La momentul de față, Andreea termină munca la primul său scenariu de lungmetraj, Malul vânăt.
When Night Meets Dawn e al patrulea scurtmetraj realizat de ea (alte scurte cu semnătura ei au fost selectate în festivalurile internaționale de film de la Karlovy Vary și Toronto, de pildă) și va reprezenta România în secțiunea paralelă a festivalului de la Cannes, Quinzaine des Réalisateurs. Apoi, îl vei putea vedea în România, la TIFF. E un film scurt & intens, hipnotic și seducător ca o înserare tropicală. Pe fundalul deopotrivă familiar și straniu al unui oraș din România, pe măsură ce se lasă noaptea, un tânăr ajunge într-un punct important al căutărilor sale de sine.
Scena9: Care e motivația ta personală de a fi făcut un film care explorează adolescența și relația dintre natură & erotic/exotic?
Andreea Borțun: Cred că majoritatea proiectelor la care am lucrat în ultimii patru ani s-au cuplat cumva la un proces de a găsi sens pentru niște chestiuni pe care nu le înțelegeam. Ultimele proiecte au început cu o explorare pre-narativă destul de lungă; scriu mult despre ce nu pricep și după aceea ajunge să se decanteze mai ușor ce e important și ce are și potențial să construiască o formă de narativ. În 2014, atunci când am început prima oară să mă gândesc la filmul ăsta, am plecat de la o imagine cu care m-am întâlnit într-o dimineață și pe care după aceea mi-a fost greu să o uit: doi puști care se plimbau prin iunie, foarte devreme în zi, cu un set de căști pe care îl împărțeau pe o alee îngustă din Herăstrău. Asta, cumulat cu senzația de corp într-un spațiu natural, carnal și el cumva, au pus în lumină o senzație, o formă de percepție care mă preocupa. Cred că filmul ăsta a fost mai degrabă pentru mine o încercare de a înțelege ceva despre limbaj: am vrut să văd dacă am cum să reproduc, cât mai aproape de ce e pentru mine adevărat, cum se simte pe dinăuntru ceva ce de obicei e invizibil în afară. În plus, mă pierdusem destul de mult în senzația că știu de fapt cum stau lucrurile cu puștimea, că încă nu sunt foarte departe de propria mea adolescență (not!) etc. Așa că atunci când am început să fac primele castinguri, am înțeles că trebuie să reevaluez cam tot și că mi-ar face bine și mie și proiectului, doar să stau să mă uit și să ascult o vreme.
Cum i-ai ales pe cei trei tineri actori?
Toți adolescenții din film sunt membri ai unor trupe de teatru de liceu din București (Brainstorming, Playhood, Acting up, Rezistența). Conta mult pentru mine ca ei să aibă o lejeritate și un soi de entuziasm în joc și de asemenea să se cunoască. Pentru rolul principal, am început în 2019 procesul de casting. Mi-am dat seama în timp ce mă întâlneam cu băieții că îmi scapă ceva. Asta și pentru că trecuse foarte mult timp de când scrisesem ultimul draft de scenariu, dar și pentru că nu mai avusesem contact pe bune cu puștii de ceva vreme. Și nici cu puștoaica din mine nu mai vorbisem de mult. Așa că am decis ca în loc să mă grăbesc cu filmările, să-mi iau timpul și să înțeleg țesătura lucrurilor mai bine. Castingul s-a transformat de fapt într-un îndelung proces de workshop care s-a întins pe parcursul a câteva luni. Iar timp de aproape un an, Daniel Smîntînă, cel care interpretează rolul principal, mi-a oferit acces și mi-a dat timp și voie să îl cunosc și să îi cunosc și parte din lumea care îi populează lui lumea.
Cum ați ales locurile unde ați filmat?
Filmul trebuia să intre inițial în producție în martie 2020. Dar cu o săptămână înainte, am realizat că vom intra în lockdown, așa că a trebuit să amânăm totul până când urma să fie din nou posibil și safe. În tot timpul ăsta am citit cu atenție toate notițele pe care le adunasem în 2019, primul sinopsis scris în 2015 și am încercat să adun lucrurile astea la un loc, în ceva care să vorbească despre mine în 2020. Locațiile au contribuit foarte mult la cum a arătat varianta finală de scenariu. Pentru că filmând la început de octombrie, în plină pandemie, am decis să rescriu totul pentru exterior, fără multă figurație și inevitabil să schimb anotimpul.
Așa că, prin vară, am plecat cu operatorul Laurențiu Răducanu în noi prospecții de locații. Mi-am dat seama că vreau pe lângă spațiul natural al grădinii, să filmez și în Rahova. Păstram niște amintiri foarte speciale de acolo de pe vremea primului meu prieten. Cartierul ăla are ceva atât de autonom și cumva aproape de provincia în care am copilărit, încât mi-a venit foarte natural să îi plasez punctul de start și de origine al personajului central în lumea de acolo. Cred că am o structură destul de poroasă și atunci se lipesc de mine multe lucruri din exterior, atâta vreme cât mă emoționează. Ulterior unele din ele capătă sens și ajung să devină parte din poveste. Pe măsură ce descopeream locații care se lipeau de mine - un porumbar din Rahova, o centrală termică proiectată pe un fundal aproape brutalist de blocuri bleu-scorojite, o fereastră al cărei grilaj metalic ținea captive frunzele pline ale unor plante care dădeau peste răscoale :) - ele apăreau și în noua variantă de scenariu. Proiectul ăsta s-a rescris de fiecare dată când am pornit într-o explorare nouă, fie că asta a însemnat acel aproape un an cât am stat alături de Daniel, fie căutarea unor spații dintr-un București pe care am încercat să mi-l apropii (am o relație dezechilibrată de love-hate cu orașul ăsta).
De ce mai e nevoie de scurtmetraje în 2021? Cu ce bonusuri vine formula asta față de un lungmetraj?
Pentru mine a fost important pentru că simțeam nevoia să încerc lucruri noi. Trecuseră trei ani de la ultimul scurt de ficțiune - în ultima perioadă m-am concentrat mult pe lungmetrajul meu de debut, Malul vânăt, și pe tot ce a însemnat research-ul pentru el. Așa că această explorare a limbajului vizual așa cum se poate construi el acum, pentru mine, a constituit o miză în sine. Era important să încerc ceva ce mi se părea că e posibil, dar nu îmi ieșise încă. Și cred că asta se conectează și la felul în care percepe un spectator formatul ăsta - pentru că el permite foarte multe încercări de experiment, fie că sunt de ordin narativ, fie că țin de limbajul vizual în sine. Și atunci, din poziția asta, ți se oferă ocazia să te întâlnești cu forme noi. Totodată, fiind un format cu lungimi mai scurte, implică deseori exerciții de esențializare, și nu neapărat într-un sens de eficientizare, ci de a ajunge mai ușor la ce poate fi un nucleu al unui proiect. Mă gândesc că poate să fie și un pic mai pur și să ajungă la spectator mai puțin intermediat de convenții.
Interfon 15 (r. Andrei Epure, 2021)
Ca și Andreea Borțun, Andrei Epure (n. 1989, Târgu Jiu) e absolvent de scenaristică și film la UNATC. Interfon 15 e al doilea scurtmetraj semnat de el, după Poate întunericul mă va acoperi (2020). Filmul, care are sub 20 de minute, e dominat de o atmosferă sumbru-reținută, în care poți intui că se întâmplă mici melodrame cotidiene, dar în care nici măcar moartea nu pare să șocheze cu adevărat. Premisa e simplă: locuitorii unui bloc oarecare din București descoperă trupul unei vecine în fața clădirii, într-o dimineață. Urmează un șir amplu de chestionări și recuzări despre cum se raportează fiecare dintre ei la incident, la femeia în cauză, la moarte. În tot acest timp, în jurul femeii, viața continuă neabătută. Construit din cadre lungi și replici scurte, fără un cuvânt în plus, elegantul scurtmetraj al lui Andrei Epure va avea premiera mondială la Cannes, în Săptămână Internațională a Criticilor (7-15 iulie).
Scena9: Povestea din film, așa cum am receptat-o eu, vorbește despre vecinătate, locuire (în București) și limitele comunicării interumane. Dacă e s-o luăm drept micro-radiografie a societății românești actuale, ce vrea să ne spună?
Andrei Epure: Cred că suntem în permanență în prezența fantomelor. Nu mă refer la ceva supranatural, ci la speranțe, proiecte, regrete. Adică obsesii. Încercăm să dăm o formă concretă obsesiei noastre, o îmbrăcăm în concepte și cuvinte frumoase și apoi ne luptăm pentru ea cu toată ura. Încercăm să justificăm lucrurile care ne separă prin faptul că noi avem dreptate și toți ceilalți greșesc. Problemele se simplifică mult, se uniformizează pentru o înțelegere mai ușoară. Dialogul există din ce în ce mai puțin, se transformă rapid în monolog. Ne folosim de celălalt doar ca de un zid de care se lovesc părerile noastre. Discuțiile sunt de fapt demonstrații și practic orice confesiune devine imposibilă. Probabil că preferăm fantezia decât realitatea și din această cauză căutările mele se îndreaptă către filmul de gen.
Cum ai ajuns la formula estetică de dialoguri esențializate + planuri-secvență pentru Interfon 15 și de ce ai optat pentru ea?
Am pornit de la o perspectivă de martor, pe cât posibil, obiectivă, pentru ca pe parcurs să apară deviații de la realism spre alte zone vag mistice. Ca și cum dialogul sau camera ar trece prin filtrul unei prezențe pe care nu o vedem. Ritmul se schimbă prin intervenția unei mâini străine. Ca un fel de posesiune. Am ales planuri-secvență pentru că îmi place să am suficient timp încât să prind genul acesta de fluctuații. Prefer cadrele lungi pentru că au un efect hipnotizant aproape, începi să cauți în imagine puncte de interes, altele decât cele evidente. Sunt așa ca o invitație către spectator.
Cum ați ales locul unde ați filmat (zona cvartalurilor de blocuri din cărămidă roșie de lângă Academia Militară) și cum a fost să filmați acolo?
Mi-am dorit un loc cu o arhitectură dintr-o perioadă incertă. Am vrut un loc pe care să nu-l citești imediat și care să aibă ceva monumental. Aproape ca un cavou. Un spațiu traversat de fisuri și poate ușor artificial sau căutat în continuarea ideii de mai sus. Chiar și așa parcă are un aer utopic, adică inexistent. A fost straniu să filmăm acolo pentru că spațiul are ceva ireal, ceea ce pe mine m-a bucurat.
Din punctul tău de vedere, ce înseamnă selectarea Interfon 15 în cadrul Semaine de la Critique pentru generația cea mai tânără de regizori români?
Probabil ceva încurajator, dar abia știu ce înseamnă pentru mine. Pot să spun că înseamnă mult pentru că vine după o perioadă lungă de așteptare. Cel mai greu mi s-a părut după ce am terminat facultatea, când m-am trezit cu o diplomă de scenarist, greu cuantificabilă în mail-urile pe care le trimiteam pentru diferite joburi. Oricum, cred că e necesar să ai timp să privești cu atenție niște lucruri și mi se pare că în facultate se pune prea multă presiune pe studenții de la regie, de exemplu, când de fapt ar trebui să fie un spațiu al experimentului care să îți facă plăcere.
Cu ce avantaje (atât pentru tine, ca regizor, cât și pentru public) mai vine scurtmetrajul, față de lungmetraj, în 2021?
În scurtmetraj cred că poți să experimentezi mai mult. La lungmetraj intri într-o mare schemă. Este o responsabilitate mai mare, sunt mai mulți oameni implicați. E ceva de speriat aproape. Depinde și de modul în care lucrezi, dar în scurtmetraj ar trebui să-ți încerci obsesiile fără vreo presiune anume. Oricum, se vrea a fi un format mai curajos sau, cel puțin, mai bombastic. Scurtmetrajul mai are un avantaj, fiind o reacție mai directă la ce te presează. La lungmetraj e mult timp de așteptare, te schimbi între timp.
Fotografiile sunt cadre din filme, respectiv de la filmări. Au fost obținute prin amabilitatea și cu acordul realizatorilor și producătorilor celor trei scurtmetraje.
