Gata cu alegerile, SUA are prima preşedintă din istoria sa, care va prelua noua funcţie în următoarele 72 de zile. Acestea fiind zise, nu, scenariştii serialului Homeland nu au stat pe bară un an – în 2016 nu s-a difuzat niciun sezon -, visând cu ochii deschişi cât de probabilă, descuiată la minte şi superputere simpatică ar fi America lui Hillary. Personajul de la cârma Statelor Unite imaginat de ei, Elizabeth Keane (Elizabeth Marvel), e femeie şi e caucaziană, dar aici similitudinile se opresc: e mamă de erou de război, decedat şi decorat, pare relativ nou-venită în politică şi are mereu sentimentul că înaintează prin nisipuri mişcătoare. Nu greşeşte, gaşca internaţională şi masculină de spioni i-a pregătit câteva surprize care îi vor arăta exact cine controlează jocul.
Al şaselea sezon din Homeland începe lent, după reţeta lui clasică: pare că te aduce la curent cu ce s-a întâmplat cu Carrie (nu mai e în CIA, s-a mutat la ONG), cu Quinn (pare un veteran şchiop, distrus şi spitalizat) şi cu Saul (n-o duce rău în CIA, dar ceva nu îi miroase bine), dar, de fapt, îţi plantează „şopârle” în studiul de personaj, iar, când lucrurile se pun în mişcare, îţi induce o tensiune mai eficientă decât în orice alt serial de pe TV. În cazul acestui sezon, cu atât mai eficientă cu cât ajungi, treptat, să pui la îndoială acurateţea perspectivei fiecărui protagonist.
Agentul Brody a murit, trăiască Bobby „Axe” Axelrod! Cu alte cuvinte, a reînceput Billions, tot cu Damian Lewis şi Paul Giamatti în rolurile principale. Axe e, simplificând, miliardar, Chuck, procuror cu ambiţii politice, fiecare îl detestă pe celălalt. Eşalonul doi e format din soţii, jucate de Maggie Siff şi Malin Akerman, însă nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţe – nevasta lui Chuck, de meserie performance coach, „fură” finalul primului sezon şi startul celui de-al doilea. În ciuda acestui lucru, serialului i s-a reproşat excesul de testosteron. Având în vedere în ce medii se mişcă Billions – de la poliţie la Wall Street, cu accent pe ultimul, până la procuratură –, ar fi ridicol să mimeze vreo femocraţie. Sezonul doi încă îşi adună puterile, dar merge pe aceeaşi linie ca primul şi păstrează atuul unor replici foarte deştepte şi al altora explozive (tot deştepte, dar ofensatoare până în pânzele albe).
Dacă doza de realism din primăvara asta vă depăşeşte, există o combinaţie de dramă, SF, fantastic şi horror numită Fortitude. Surse din primul sezon spun că a fost cel mai scump serial britanic pentru simplul fapt că acţiunea se petrece într-un arhipeleag norvegian aproape de Polul Nord, deci era nevoie de multă zăpadă. Doar că locaţia aleasă nu stătea prea bine din acest punct de vedere, aşa că a au cumpărat zăpadă cu tonele. Cum serialul şi-a ucis cu largheţe destui protagonişti în primul sezon, a îngroşat distribuţia cu Dennis Quaid şi cu Michelle Fairley din Game of Thrones. Nu era uşor să duci violenţa la un nou nivel după acest masacru, dar n-a fost până la urmă o problemă pentru Fortitude: din primul episod, avem niște canibalism. Al doilea sezon ţine sus ştacheta, menţine atmosfera singulară şi mocnită, supralicitează violenţa și reușește să rămână un rollercoaster de la care nu-ţi vine să-ţi iei ochii.
Foto main: imagine din Fortitude
