De-a lungul primului an de invazie rusă în Ucraina, jurnalista Larisa Kalik (24 de ani) ne-a trimis corespondențe din război. Tânăra din Tiraspol, care locuiește la Kyiv, a parcurs țara vecină kilometru cu kilometru, din Bucea în Donbas, de la Izium la Herson. În rândurile și fotografiile ei răsună la fel de răspicat distrugerea și moartea, rezistența și speranța. La un an de la declanșarea invaziei, am rugat-o pe Larisa să ne spună cum a schimbat-o anul care a trecut.
Atenție, imagini cu impact emoțional
I.
În lunile dinaintea invaziei la scară largă a Rusiei în Ucraina, apăreau aproape în fiecare zi știri despre ofensiva plănuită. Imaginile din satelit cu masarea echipamentelor militare rusești la granițele Ucrainei erau impresionante. Clipurile cu trenuri pline de armament, venite din orașe îndepărtate ale Rusiei, arătau convingător. Eu speram că n-o să fie război. Dar în sinea mea eram pregătită.
În seara de 21 februarie, Putin a recunoscut independența „DNR” și „LNR” („republicile populare” Donețk și Luhansk, abrevieri din limba rusă, n.r.). Noi luam cina cu un prieten în centrul Kyivului. Am citit știrile și am înțeles că așa începe. M-am uitat în zare și mi-am imaginat cum tot ce iubesc are să se transforme în curând într-un morman de pietre. Voiam să fiu cu orașul meu iubit pe timp de pace, nu în război.
Din Podil, un cartier al Kyivului de pe malul râului Nipru, ne-am dus pe Hreșceatîk – strada principală din oraș. Ne-am plimbat până în Piața Maidan, unde în 2014 țara s-a schimbat pentru totdeauna. Ne-am dus la Arcul Prieteniei între Popoare, care se ridică pe unul din dealurile înalte ale Kyivului, cu priveliște către râu, oraș și insulă. În sinea mea, eram foarte rănită. Nu voiam să cred că Kyivul poate fi capturat și distrus. Am atins copacii și clădirile cu mâna, mi-am luat rămas bun de la orașul meu iubit.
Așa mi-am petrecut următoarele două zile. M-am plimbat prin oraș cu aparatul foto, am ascultat conversațiile oamenilor la metrou și în piețe. Țin minte că m-am dus la coafor să mă tund, pentru că nu știam când o să mai am ocazia. La momentul respectiv încă mai aveam câțiva prieteni în Rusia, dar discuțiile mele cu ei n-aveau nicio noimă. Nu luau în serios tot ce se-ntâmplase în țara în care locuiesc eu. Liberali, intelectuali, care s-au dovedit prea lași să se confrunte cu adevărul.
În seara de 23 februarie mi-am pus în rucsac un schimb de haine, documentele împăturite, un aparat foto și un laptop. Viața încape într-un rucsac. Înainte să mă duc la culcare, m-am uitat la apelul lui Zelensky către cetățenii Rusiei. Îi ruga să gândească, până nu e prea târziu, îi ruga să nu îngăduie războiul. Simțeam că noaptea asta anume o să ne împartă viețile între „înainte” și „după”.
La 5:30 dimineața, pe mine și iubitul meu Dima ne-a trezit un telefon. Îl suna un coleg care se uitase la discursul lui Putin, în care acesta anunțase începutul unei „operațiuni militare speciale”. În aceeași clipă, începuse bombardarea orașelor ucrainene. De-ndată ce am auzit că sună telefonul, am înțeles tot. Au vorbit mai puțin de-un minut, apoi Dima a închis. Am întrebat: „A început?” A zis: „A început”.
Am aprins lampa și m-au durut ochii de la lumina puternică. Am început să ne gândim ce să facem. Dima e cetățean belarus și acum era clar că n-are ce să caute în Ucraina. Tancurile au intrat în Ucraina din Belarus, iar orașele ucrainene au fost bombardate în repetate rânduri de pe teritoriul Belarusului. Eu nu voiam să plec nici din Kyiv, nici din Ucraina. Dar Dima insista. Argumentul important care a pus capac a fost că am auzit două șuierături puternice la fereastră – erau rachete. Un sunet teribil, cu totul nou, pe care-am sperat să nu-l mai aud niciodată. M-a făcut să mă panichez preț de câteva minute. Mi-era foarte frică și am început să plâng.
Am mâncat micul dejun și am plecat de-acasă. Erau sute de oameni afară, cărând genți grele, pline de lucruri. A sunat prima alarmă de raid aerian. Aveam șansa să plecăm în vestul Ucrainei – și am plecat. Am făcut 36 de ore pe drum – 600 de kilometri de încercări la tot pasul, porțiuni blocate de drum, ca să treacă echipamentele militare. Telefonul era tot timpul încins, pentru că nu mă opream din citit știrile. A doua zi, un tanc rusesc a intrat în zona în care locuiam. A fost distrus curând, dar viteza cu care aproape că reușiseră să ajungă la mine acasă era și mai înfricoșătoare. Ochii mi-erau roșii de plâns.
Am stat câteva zile într-un orășel din apropiere de Liov, iar apoi am plecat către Moldova. Mi-am văzut familia. Prietenii mi-au dat haine groase, pentru că n-aveam aproape nimic la mine. În scurt timp, eu și Dima am fost nevoiți să ne încheiem relația. El nu mai putea să trăiască în Ucraina, iar eu nu puteam să trăiesc fără Ucraina. M-am întors pe 8 martie și am ales: mi-am ales jobul, prietenii, locul care îmi era acasă. Eu și Dima suntem în continuare foarte apropiați.
II.
Am ajuns la Liov și am petrecut o lună acolo. Cu timpul, m-am obișnuit cu alarmele de raid aerian. Cât am stat eu la Liov, orașul și suburbiile sale au fost atacate de mai multe ori cu rachete. Uneori coboram în adăpost, însă era atât de frig acolo încât mi-a pierit repede cheful.
Am muncit mult. Cât de mult am putut. Am crezut, și încă mai cred, că jurnalismul e una dintre cele mai importante arme în lupta împotriva Rusiei. Când arată și descriu durerea din război, durerea oamenilor, amărăciunea ucrainenilor nevinovați, jurnaliștii ne amintesc cât e de important să susținem Ucraina și cât e de necesar să nu uităm că Rusia e o țară teroristă. O țară care comite crime împotriva umanității și genocid împotriva poporului unui stat independent.
După ce armata ucraineană a apărat și eliberat regiunea Kyivului, m-am întors acolo. Am început imediat să lucrez în teritoriile proaspăt ieșite de sub ocupație. M-am dus la Bucea, la Borodeanka, în satele din apropiere. Am văzut prima distrugere, prima moarte. Am văzut corpurile celor morți scoase de sub dărâmăturile caselor. Am văzut mașini arse pe marginea drumului – oamenii încercaseră să iasă și să fugă, însă rușii îi împușcaseră și le incendiaseră cadavrele. Mai era și mult echipament militar la marginea șoselelor. Și multe mine peste tot, sute de dispozitive neexplodate. Pretutindeni se simțea prezența proaspătă a rușilor, tocmai fuseseră acolo. Pretutindeni erau gamelele lor, tranșeele lor, uniformele lor militare, urmele crimelor lor.
Cel mai tare m-au frapat oamenii care supraviețuiseră ororii ocupației, care rămăseseră în mod miraculos neatinși. Multora le arseseră casele și le muriseră rudele. Dar ei erau în continuare puternici, buni, deschiși. Am înnoptat în sate complet arse, pe la astfel de familii, în case fără lumină, apă și căldură. Am gătit la foc mâncare simplă și gustoasă din ce aveam. Am vorbit toată noaptea, am râs și am plâns. Am simțit cea mai mare iubire, alături de durere.
Am întâlnit iubirea asta peste tot – am fost în atâtea locuri într-un singur an. Geografia războiului e amplă, iar printre tranșee, de-a lungul întregii linii a frontului, există atâta frumusețe pură, tandrețe, grijă. Uneori bunătatea răsare în locuri neașteptate; uneori, ucrainenii găsesc în suflet compasiune chiar și pentru cei care au încercat să-i omoare.
De-a lungul timpului, am încetat să mai percep ascuțit și emoțional multe lucruri care m-au speriat și chiar m-au îngrozit. Și aproape că am încetat să mai simt frica. Nici măcar nu-mi mai e frică de moarte. Dar mă tem că mi-aș putea pierde o parte a corpului din cauza unei răni – ăsta-i cel mai groaznic lucru care se poate întâmpla. Nu mă mai înfurii și nu mai plâng atât de mult. Odată cu trecerea timpului, am văzut din ce în ce mai multe în fiecare zi: mai multă distrugere, mai multă moarte. Am auzit sute de povești de la oameni care-au trecut prin iad. Și, cu timpul, dintr-o persoană vulnerabilă, am devenit mai temperată. În loc de lacrimi și cuvinte pline de compasiune, am început să întreb „cum pot să te ajut?”. Și să ajut, dacă pot. Recunosc că n-am cum să schimb câtă jale simt alții sau cât de adânci le sunt rănile, nu-mi stau multe în putere. Dar vreau să fac în continuare ceea ce ține de mine și am puterea să fac.
La începutul războiului la scară largă mi-am regândit masiv valorile materiale. După ce am văzut sute de case incendiate n-am mai înțeles de ce-ar avea cineva nevoie de lucruri, din moment ce tot ce e material arde și dispare. Un an mai târziu, simt că m-am înșelat. Avem nevoie să ne iubim cărțile, planta, priveliștea de la geam. Omul năzuiește la o viață tihnită. Nu ne încape întreaga viață într-un rucsac. E important să știm că există un acasă și că există siguranță. Desigur, nu sunt singurele de preț, dar merită să recunoaștem că și ele contează.
Am călătorit sute de kilometri într-un an și voi călători încă o dată pe-atât. Am fotografiat zeci de mii de feluri diferite de jale. Am scris cuvântul „război” de mii de ori. Am ajuns să mă simt în largul meu pe front. Pot să fotografiez, să observ, să țin minte, ca să scriu despre tot și toate mai târziu. Cunosc podurile, școlile, drumurile distruse. Totul e dens și aproape de pământ, iar asta îmi dă putere și încredere în mine.
Războiul mi-a adus depresia și războiul m-a vindecat. Dorința de a trăi înfrânge moartea. Am învățat că recunoștința e cel mai de preț sentiment. Mulțumită soldaților ucraineni, printre care se numără și mulți prieteni de-ai mei, eu sunt în viață și scriu textul ăsta în Kyivul pașnic. Kyivul a supraviețuit, orașul meu iubit n-a căzut, iar priveliștea râului Nipru de pe dealurile Kyivului e încă frumoasă.
Acum un an am uitat ce înseamnă să visezi și să-ți faci planuri. Războiul pune punct viitorului și, un timp îndelungat, am trăit de pe-o zi pe alta în cel mai rău sens al expresiei. Dar, cu timpul, am revenit la vise – visez victoria noastră. Visez că omul de care sunt îndrăgostită acum se va întoarce din război. Visez că nu va fi rănit, că nu va muri, abia îl aștept. Vreau ca toți prietenii mei să rămână în viață.
Aproape toată lumea din Ucraina spune același lucru – războiul îți arată cine ești cu adevărat. Iar eu sunt recunoscătoare că sunt cine sunt. Că în acea dimineață, pe 24 februarie, m-am trezit puternică și capabilă să mai cred și să iubesc.
Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi
