O jurnalistă româncă și un antropolog ucrainean își compară observațiile asupra a două evenimente diferite (dar uneori remarcabil de asemănătoare), care au avut loc de Ziua Independenței Ucrainei în capitala României.
Când mă apuc să scriu textul ăsta e 1 decembrie. Ziua națională a României, pe care țara o sărbătorește cam ca-n fiecare an, cu o mare paradă militară în centrul Bucureștiului. Obișnuita vreme rece și gri, precum și războiul în curs de desfășurare în Ucraina învecinată fac ca parada de anul ăsta să sune cu-atât mai gol. Dincolo de granița noastră de nord, oamenii sunt uciși de tancuri și tunuri, în timp ce noi defilăm cu propriile tancuri și tunuri în fața copiilor.
Sunt o milenială bătrână, așa că am crescut printre ruinele regimului socialist din România - în anii ‘90, educația mea timpurie a fost plină de poezii și cântece patriotice, pe care le recitam la serbarea obligatorie de Ziua Națională, în obligatoriile costumele populare. Să ne amintim de Treceți batalioane române, Carpații, în care, practic, noi, niște copii de 7 ani, încurajam oamenii să mărșăluiască înspre moarte într-un război. Sau să ne aducem aminte de oricare dintre nenumăratele versuri laudative despre virtuțile unei țări care exista mai degrabă pe hârtie. Glia ei bogată, apele și cerurile azurii, compatrioții voioși și harnici. La fel ca majoritatea celor din bula mea (urbană, de clasă mijlocie, cu studii universitare), educația asta naționalistă mi-a creat o puternică aversiune față de orice arată a „patriotism”.
Ghilimelele de mai sus, care cuprind sentimentul de iubire de țară, sunt acolo ca să sugereze că anul în curs m-a făcut să-mi chestionez aversiunea. Ca să fim bine înțeleși: în continuare sunt foarte precaută față de orice aduce chiar și vag a sentiment naționalist. Declarațiile grandioase de afecțiune, destinate întâmplării de a te fi născut oriunde, mă fac să-mi dau ochii peste cap.
Și totuși. Parcă anul ăsta am văzut acest sentiment, de iubire și solidaritate, în acțiune.
Pe 1 decembrie, în timp ce bula mea reflecta (uneori cinic) asupra stării țării noastre, grupurile de Facebook de sprijin pentru refugiații de război erau pline de urări din partea ucrainenilor. La tot pasul, imagini cu doi copii, sau mâini, sau tinere frumoase (întotdeauna una în roșu-galben-albastru și cealaltă în albastru și galben). Ucrainenii îi doreau României numai de bine, dar, mai ales, se rugau să fie binecuvântată cu „ceruri senine și pașnice”. Mi-a rămas în gând expresia asta în mod special. Nu doar că invocă această entitate superioară, care chipurile locuiește în cer, dar oglindește și rugămințile Ucrainei din primele săptămâni de război: Europa, închide cerul deasupra Ucrainei. Oprește mașinăria rusească de război, care trăiește printre aceiași nori precum entitatea milostivă de mai sus.
Acest text nu este despre România sau despre ziua ei națională. (Dar e despre patriotism, naționalism și identitate culturală.) E despre Ziua Independenței Ucrainei, 24 august, ziua de naștere a statului ucrainean modern, și despre felul în care a fost sărbătorită la București. Anul acesta, eu am participat la un astfel de eveniment, în timp ce antropologul ucrainean Volodymyr Artiukh a observat participativ un altul.
N-au fost singurele astfel de evenimente din România: la ambasada Ucrainei de la București a avut loc o „întâlnire oficială solemnă”, iar știrile zilei au relatat despre serbări și marșuri din mai multe orașe mari ale României, precum și din capitala Republicii Moldova, Chișinău. La Kyiv, obișnuita paradă militară de ziua națională a fost interzisă prin legea marțială și, așa cum era de așteptat, Rusia a targetat și ucis civili în Ucraina, în ziua care marca și fix șase luni de la începerea invaziei la scară largă. Marșuri și adunări de solidaritate au avut loc în multe mari orașe europene, de la Istanbul la Dublin.
În prima parte a textului, vă povestesc sărbătorirea Zilei Independenței Ucrainei în varianta organizată de Zi de Bine, o organizație caritabilă românească care gestionează un centru de zi pentru refugiații ucraineni. Vorbesc și cu coregrafa ucraineană care a venit cu ideea și a co-organizat evenimentul. Ofer un pic de context pentru simbolurile culturale care au animat serbarea și reflectez asupra propriilor mele percepții despre identitatea culturală ucraineană, așa cum este pusă în pagină de actuala etapă a invaziei ruse.
A doua parte a textului e dedicată observațiilor lui Volodymyr pe marginea marșului organizat de Asociația „1 Decembrie 1989” împreună cu profesoara ucraineană Daria Kustanovych, refugiată de război din Harkiv. Antropologul scrie despre gesturile transgresive, de protest, ale refugiaților, puse în scenă la București într-un spațiu foarte ideologizat (Piața Universității, scena Revoluției din 1989 și a protestelor studențești din 1990), precum și într-un moment în care unitatea din spatele liniei frontului „încă nu a fost populată cu cuvinte și ordine”. (Ioana Pelehatăi)
Serbarea
de Ioana Pelehatăi
24 august, ziua 182 a invaziei rusești în Ucraina, cade în acea scurtă perioadă a anului când lumina e blândă cu Bucureștiul. Strălucește auriu pe statuile iconice ale celor trei bărbați care domină centrul orașului: regele, revoluționarul și pedagogul. Din spatele pieței răsar turlele cu cupole de ceapă a ceea ce bucureștenii încă numesc popular Biserica Rusă.
Sunt vreo sută de oameni aici și nu aud pe nimeni să vorbească românește, în afară de un reporter TV care o intervievează pe una dintre organizatoare. Copiii se joacă într-un spațiu delimitat de garduri de jandarmerie, îmblânzite de desene făcute tot de cei mici, flori colorate de hârtie și afișe cu sloganuri de solidaritate România-Ucraina. În față, fix în mijloc, se află o cutie de donații pentru Forțele Armate ucrainene. Jandarmii români, prezenți în număr destul de mare, sunt peste tot în uniformele lor negre. Ceea ce pe Facebook se anunța a fi un flashmob, dar se va dovedi în curând un spectacol în toată regula, stă să înceapă.
24 august 1991
Data la care Ucraina își sărbătorește ziua oficială de naștere a cunoscut multe schimbări în ultimul secol. În perioada sovietică, Ziua Independenței era sărbătorită de diaspora ucraineană pe 22 ianuarie, marcând Declarația de independență a Ucrainei din 1918. Dacă Republica Populară Ucraineană (1917-1920) ar fi supraviețuit, ar fi fost mai bătrână decât România modernă. În 1990, Ucraina și-a declarat suveranitatea, iar la 24 august 1991 și-a declarat și independența, aprobată și de populație printr-un referendum care a avut loc pe 1 decembrie în același an.
Pentru a-i ține ocupați pe copii, din difuzoare răsună Ой у лузі червона калина (O, călin roșu din luncă). Rămâne poate cel mai ușor recognoscibil cântec ucrainean, de la începutul războiului și până astăzi. Copiii țopăie și cântă, și mi-e greu să nu fredonez și eu odată cu ei.
Ой у лузі червона калина
Cântecul, compus pentru prima dată în 1875, a fost făcut celebru în zilele noastre de Andriy Khlyvnyuk, liderul trupei BoomBox. La începutul războiului, Khlyvnyuk a părăsit turneul trupei sale în SUA și s-a înrolat în armată. Pe 27 februarie, muzicianul a postat un clip pe Instagram în care cânta melodia, direct din mijlocul emblematicei Piețe Sofia din Kyiv (complet pustie la momentul respectiv). Interpretarea sa a fost apoi remixată cu mare succes de trupa sud-africană The Kiffness, precum și inclusă în single-ul Pink Floyd din aprilie 2022, „Hey Hey Rise Up”.
De-a lungul istoriei, cântecul a fost asociat cu Armata Populară Ucraineană, în timpul Războiului de Independență din 1917-1921, precum și cu grupuri naționaliste, militante, paramilitare și teroriste ucrainene, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În prezent, este interzis în Crimeea anexată de Rusia, unde cei care-l cântă au fost pedepsiți cu amenzi și închisoare.
Cântecul vorbește despre călinul roșu, un arbust care face niște mici boabe roșii, foarte des invocat în folclorul ucrainean. În zilele noastre, s-a viralizat doar prima strofă a cântecului; celelalte îi laudă pe pușcașii Sich, o divizie ucraineană a armatei austro-ungare din timpul Primului Război Mondial, al cărei principal dușman era Rusia.
Serbarea începe cu un grup de fete și femei care cântă Imnul Național al Ucrainei, Ще не вмерла України і слава, і воля. La fel ca mulți alții, și eu am căutat să aflu ce spun versurile abia anul acesta. M-au frapat primele cuvinte, care înseamnă literalmente „Ucraina încă n-a pierit”. Răsună în toată piața și ne învăluie o liniște ciudată, de parcă locul ăsta plin de viață din centrul Bucureștiului, care nu tace niciodată, ar fi înghețat brusc în timp. Filmez momentul și pe oamenii din jurul meu, majoritatea femei și copii, care cântă versurile cu mâna la inimă.
Ceea ce urmează e o adunare populară în deplinul sens al expresiei. Grupuri de copii interpretează coregrafii pe cele mai cunoscute hituri ucrainene recente: Solovey și Shum, de la Go_A, care au cunoscut celebritatea datorită concursului anual Eurovision, precum și melodia care a câștigat competiție anul acesta, Stefania, de la Kalush Orchestra.
Ucraina la Eurovision
Melodiile electro-folk catchy de la Go_A preiau teme folclorice și le reîmprospătează, cu tot cu niște tușe ușor subversive, pe gustul publicului contemporan. În 2020, Solovey a fost prima melodie cântată integral în limba ucraineană aleasă la Eurovision – o piatră de hotar în războiul cultural legat de limbă pe care Ucraina și Rusia îl poartă de ani de zile. Din cauza pandemiei de COVID, competiția din acel an a fost amânată, iar formația Go_A a fost nevoită să se reînscrie cu o nouă compoziție. Cântecul din 2021, Shum, preia în esență melodia dansurilor vesnianka, interpretate în mod tradițional pentru a anunța sosirea primăverii, și, în același timp, povestește despre cum se seamănă cânepa 😉. Piesa s-a clasat pe locul cinci în competiție.
În 2022, Ucraina, reprezentată de Kalush Orchestra, câștigătorii locului doi la concursul național, a câștigat (previzibil) Eurovision. Kalush s-au calificat în finală după ce câștigătoarea, Alina Pash, s-a retras din cauza controverselor legate de călătoriile ei în Crimeea. Stefania este a treia victorie la Eurovision pentru Ucraina, precum și prima melodie cu versuri rap care câștigă concursul. La momentul finalei de la Torino, în aprilie, unul dintre membrii trupei era înrolat în armata ucraineană, în zona Kyivului.
O cântăreață din Odesa interpretează o baladă vintage. Femei de toate vârstele recită poezii patriotice, al căror conținut rămâne opac pentru mine, ne desparte bariera lingvistică. Pot, totuși, să discern cuvintele pentru „patrie”, „frumusețe”, „glorie”, „dragoste” și, desigur, Ucraina. Ucraina este în macii de hârtie înșirați pe panourile de gard, în desenele și cuvintele copiilor (Pace în lume, Ucraina, suntem cu tine), în cozile lor elaborat împletite, în bluzele vyshyvanka, în coroanele de flori pe care le poartă tinerele pe cap, și în accesorii mai moderne – precum traista stil St. Javelin de mai jos.
Totul se încheie cu ceea ce trebuia inițial să fie singurul eveniment al sărbătorii: flashmob-ul coregrafiat de Maria Syhopara.
Luni mai târziu, când mă întâlnesc cu Maria la centrul de zi Zi de Bine, chiar de ziua națională a României, primul lucru pe care-l spune e o exclamație admirativă despre broșa de pe bluza mea. E o inimă albastră bordată cu auriu, care are în mijloc stema Ucrainei, tridentul. Îi spun că am cumpărat-o de la un alt eveniment care sărbătorește cultura ucraineană în România: târgurile de mâncare tradițională și meșteșuguri pe care le organizează cu regularitate refugiații la Manasia Hub. Poți să mănânci borș și vareniki, să cumperi jucării lucrate manual – sau, alternativ, șosete pe care scrie „Navă rusă de război, du-te pe p*lă!”.
Maria (37 de ani) te cucerește instantaneu cu cât e de expansivă, dar nu poți nici să nu-i observi privirea pătrunzătoare, care-ți dă de înțeles cât e de hotărâtă. A sosit în România la aproximativ trei săptămâni după 24 februarie, cu întreaga ei familie (părinții, fiul de doi ani și jumătate, o mătușă și buldogul Johnny). Soțul ei se află în Ucraina, unde face voluntariat în sprijinul armatei. Au ales România pentru că Maria lucrase mai demult aici; acum locuiesc cu toții într-un apartament înscris în programul 50/20. Maria nu are decât cuvinte de laudă despre Zi de Bine, despre directoarele ONG-ului, Melania Medeleanu și Luciana Zaharia, precum și despre România în general.
Coregrafei i-a venit ideea flashmob-ului pentru că mai organizase astfel de evenimente pentru ziua orașului ei, Mikolayiv, din sudul Ucrainei. Ceea ce a început cu o idee simplă despre un singur performance s-a transformat în ditamai spectacolul, cu mai multe dansuri, cântece și recitaluri de poezie. La organizare, Maria a primit ajutorul prietenelor ei: Nadya, care a stat cu copilul Mariei în timp ce aceasta lucra, și Irina Orlova, care s-a ocupat de momentele muzicale.
O întreb pe Maria de ce. De ce să cânți și să dansezi într-o astfel de perioadă? Ea îmi spune că știa de protestul care s-a desfășurat în cealaltă jumătate a Pieței Universității, simultan cu evenimentul lor - cel despre care va povesti Volodia mai jos. Numai că ea a vrut să facă ceva diferit. „Protestăm în fiecare duminică, de data aceasta am vrut să arăt ceva pozitiv. (...) Sigur, la noi în țară acum e o nebunie. (...) Vedem că Rusia ucide adulți și copii. Vedem că oamenii trăiesc fără lumină, apă, gaze. Dar când oamenii au venit în piață să vadă spectacolul nostru, le-am văzut privirile. Erau foarte, foarte fericiți. Și asta am vrut să spun. Am vrut să arăt că țara noastră este puternică, că vom câștiga și că ne vom întoarce.”
Încheiem conversația cu gândurile Mariei despre asemănările dintre România și Ucraina – ambele țări au Carpații și Marea Neagră, credința ortodoxă și tradiții creștine. Înainte de război, spune ea, nici ucrainenii nu știau prea multe despre români, nici viceversa. Acum au avut prilejul să descopere. Există o singură mare diferență, spune coregrafa. Ucraina încă nu este în Uniunea Europeană. E ceva ce ea speră că se va schimba curând.
Dorința asta de a adera la structuri precum NATO și UE a fost, zic unii, catalizatorul din spatele multor schimbări în țară, percepute drept pozitive de către societatea civilă ucraineană și petrecute în urma revoltei de la Maidan din 2013-2014. Am scris despre asta aici, după ce am fost la Kyiv cu ocazia alegerilor din 2019, câștigate de actualul președinte Zelensky. Nu e locul meu să comentez asupra unor astfel de deziderate și nici nu face obiectul acestui text. Îl voi cita, totuși, pe muzicianul Marko Halanevych, din formația de „etno-haos” DakhaBrakha, care acum trei ani mi-a spus: „Suntem reprezentanții unei culturi post-coloniale. Trăim cu impresia că suntem un popor foarte mic. Nu credem că putem crea ceva propriu Ucrainei, ce lumea să înțeleagă drept cultură ucraineană. Am crescut în umbra marii culturi rusești și ne simțim ca de la țară.”
Cultura pe care refugiații de război au luat-o cu ei în bagaje anul acesta este clar și neîndoielnic ucraineană. E gândită să rupă jugul colonial. Nici nu putea fi altfel, într-o astfel de perioadă. O perioadă în care the Ukraine, descrisă de scriitorul Artem Chapeye în nuvela cu același nume, e distrusă sistematic. Țara pe care Chapeye o descrie cu afecțiune e a orașelor mici, a microbuzelor marshrutka, a banalului cotidian – n-are a face cu „patriotismul pompos și înlemnit”, despre care autorul spune că e „ca un penis: indiferent cât e de mare, nu-i o idee bună să-l fluturi în public.”
Mă uit la ce face azi Chapeye, care se descrie drept un om de stânga, antiautoritar. Încă din primele zile ale războiului s-a înrolat și luptă în armata ucraineană. „Din punct de vedere psihologic, cred că a fost important să mă transform dintr-o victimă civilă într-un agent care rezistă opresiunii”, a explicat el într-un interviu pentru The New Yorker. Un analist politic din feed-ul meu de Facebook comenta de curând că patrioții sunt cei care vor să facă ceva pentru patria-mamă, în timp ce naționaliștii sunt cei care pur și simplu vor să vorbim mai mult despre patrie. Deși nu ignor faptul că actualul patriotism ucrainean poate fi un teren propice pentru naționalism, voi plasa acest sentiment, care are consecințe reale, vizibile, într-un cadru decolonial și, deocamdată, îl voi accepta ca atare.
Marșul de protest
de Volodymyr Artiukh
Am ales intenționat demonstrația din Piața Universității, pentru că o văzusem anunțată într-o postare de pe unul dintre grupurile de Facebook pentru refugiații ucraineni din România. M-a intrigat că evenimentul era co-organizat de Asociația „21 Decembrie 1989”. După cum mi-a explicat soția mea româncă, acesta e un grup politic cu state vechi, care își are rădăcinile în protestele studenților din timpul revoluției din 1989. Astăzi, are parte de un renume controversat, din cauza agendei sale conservator-naționaliste. Întâlnirea dintre organizatorii români extrem de politizați și ucrainenii care se adună cu ocazia Zilei Independenței, într-un moment în care independența Ucrainei este în pericol de moarte, promitea să ofere o perspectivă asupra autoreprezentării politice a migranților ucraineni. Sărbătorirea Zilei Independenței Ucrainei avea să se confrunte cu locul celei mai emblematice revoluții est-europene din 1989. Destinația marșului, ambasada Rusiei la București, promitea un punct culminant al evenimentului cu mare încărcătură emoțională.
În drum spre zona cu Teatrul Național din Piața Universității m-am oprit un pic la statui, într-o zonă îngrădită, plină de copii cu tricouri pe care scria „Suntem împreună”, în inimi albastre și galbene. Aveau loc pregătirile pentru serbarea cu cântece și dansuri descrisă de Ioana mai sus. Decorațiunile m-au dus înapoi în timp, pe vremea copilăriei mele ucrainene, cu costume populare și un amestec de pop tolerabil și muzică populară de netolerat, din „sălile de festivități” ale școlii. Acolo s-a contopit tradiția în descompunere, inventată de sovietici, cu popul naiv, post-sovietic, în curs de dezvoltare, iar aici fuziunea cu pricina atingea un nou nivel cosmopolit, al remixului Pink Floyd.
În mod paradoxal, războiul, evenimentul cel mai particularizant cu putință, a catapultat o estetică națională tipic est-europeană la nivelul universalului. La serbarea cu dansuri, după cum mă și așteptam, acest particular-universal estetic a fost pus în scenă ca un spectacol al normalității, care perpetua ordinea națională, în timp ce statul-națiune este distrus fizic. Am lăsat în urmă performance-ul unității pașnice, și m-am îndreptat către o adunare care urmărea să aducă cu sine războiul în formă politică - adică la punctul său de plecare, dar prin alte mijloace.
Mulțimea din piața Universității se aduna încet. Ucrainenii și românii de pe promenada elevată a pieței - cei mai în vârstă așezați pe bănci, copiii la joacă, mamele plimbându-și cărucioarele - se uitau la activiștii cu bannere și cu o pânză uriașă galben-albastră, care stăteau în semicerc pe trotuarul de mai jos. Senzația era de amfiteatru, unde între public și scenă există o separare clară, dar permeabilă. Scena în sine avea o structură ușor de recunoscut: protagonista - o tânără educatoare ucraineană pe nume Daria, a cărei postură alterna între cea de războinică și cea de profesoară - se adresa „corului” format din vreo treizeci de oameni, majoritatea femei cu copii. Organizatorii români au rămas în general tăcuți: au ajutat cu echipamentul și au filmat evenimentul.
Daria scanda sloganuri scurte, vioaie, provocatoare, pe un ton straniu, care alterna între cel al unui lider militar, comandant de unitate, și cel al unui profesor de școală primară care încearcă să-i facă pe copii să învețe cuvinte noi. Mai întâi, femeia a introdus subiectul principal al sărbătorii de astăzi: „Glorie forțelor armate ale Ucrainei” și „Libertate apărătorilor de la Azovstal”. „Corul” a răspuns disciplinat, când în ucraineană, când în engleză, ridicând și coborând vocea ca un ecou al protagonistei. Disciplina era evidentă, ceea ce m-a făcut să presupun că oamenii cu bannere participă cu regularitate la demonstrațiile de sâmbătă organizate de Daria.
Am recunoscut unele dintre sloganurile deja intrate în repertoriul protestelor care aveau loc înainte de război în Ucraina, în timp ce altele erau noi, iar unele erau evident improvizate. Mă întreb câți dintre participanți „mireni” au avut prima lor experiență cu o demonstrație de stradă aici, în Piața Universității, sau dacă au învățat majoritatea sloganurilor din mass-media. Implicarea masei de oameni din jur scădea din mijlocul adunării înspre marginile sale. Acolo am observat-o pe Ioana, care a trecut pe-acolo doar la începutul demonstrației, după care s-a întors la spectacolul cu dansuri. Ne-am salutat ca doi oameni la muncă, apoi drumurile ni s-au despărțit ca să vă putem oferi o imagine mai completă a Zilei Independenței Ucrainei la București.
Atmosfera de la eveniment mi-a amintit și de primul Maidan, la care am participat în 2004 ca student, dar și de al doilea Maidan, din 2013/14, pe care l-am ratat, pentru că eram deja emigrant, dar l-am vizitat pe post de oaspete în țara mea natală. Se înscria într-o tradiție foarte familiară, de scandări puternice, intense; unele dintre sloganurile scandate de această Zi a Independenței au luat naștere acum 20 de ani. E cazul celebrei „hanba” („rușine”), pe care fiecare politician ucrainean e sortit s-o audă la un moment dat în timpul carierei sale. Altele sunt moștenirea celui de-al doilea Maidan: „Glorie Ucrainei”, „Moarte dușmanilor”, „Ucraina mai presus de toate”, „Putin e o p*lă.” Altele au apărut în primele zile de război și s-au răspândit prin intermediul tuturor televiziunilor și canale online ucrainene: „Navă de război rusească, du-te pe p*lă”, „Slavă Ucrainei – glorie națiunii – pieire (p*zda) Federației Ruse”.
Путін - хуйло
Istoria acestei expresii reflectă caracteristicile cheie ale Ucrainei post-Maidan. Versiunea ei completă, „Putin huilo, la la la la la la la la”, a fost interpretată pentru prima dată de suporterii din Harkiv în martie 2014, la scurt timp după anexarea Crimeei de către Putin. Cântecul adapta un slogan mai vechi al ultrașilor, împotriva directorului oligarh al clubului rival, Viktor Surkis.
Cântecul a fost preluat rapid de fanii altor cluburi de fotbal, precum și de publicul mai larg de activiști care au participat la protestele de la Maidan. Asta demonstrează prestigiul fără precedent de care s-au bucurat ultrașii și alte grupări de extremă dreapta după Maidan, unde au fost în fruntea ciocnirilor violente cu poliția. Mai ales suporterii din Harkiv s-au luat la bătaie cu demonstranții pro-ruși, pentru ca apoi să constituie unul dintre pilonii mișcării Azov.
Cântecul obscen a devenit un strigăt de luptă în rândul susținătorilor Maidanului și al patrioților în general, în timpul războiului din Donbas. În timpul unui celebru incident petrecut la ambasada Rusiei în iunie 2014, ministrul de externe al Ucrainei de atunci, Andriy Deshchytsia, a fost nevoit să repete sloganul nediplomatic, alăturându-se mulțimii furioase, într-o tentativă de a dezamorsa situația și de a preveni un asalt asupra ambasadei.
Deshchytsia și-a dat demisia, însă articolul Wikipedia despre acest slogan a ajuns pe prima pagină a enciclopediei libere în limba ucraineană. Asta arată cât de mult a fost influențată politica de stat din Ucraina de presiunea maselor organizate, post-Maidan. Noul guvern al Ucrainei, slăbit de anexarea Crimeei și de revoltele pro-ruse din Donbas, s-a văzut nevoit să găsească un echilibru între exigențele politicii internaționale, mai ales după semnarea Acordurilor de la Minsk, și presiunea forțelor naționaliste din interiorul Ucrainei. .
Ulterior, „Putin huilo” va ajunge să fie folosit de numeroși cântăreți și artiști din Ucraina și din străinătate, va intra în repertoriul politic al activiștilor anti-ruși și al opoziției ruse. Trebuie spus că „huilo” (literalmente „p*lă”, n.red.) e una dintre cele mai extreme înjurături din vocabularul rusesc și cel ucrainean. Expresia obscenă e folosită și în numeroase forme prescurtate și eufemistice, precum ПТН ХЛО, Putin Hello, Hutin Pui etc..
Ambele Maidane au fost experiențe efervescente, de unitate născută din însuși procesul participării. Pentru cei care au participat și uneori chiar au avut de suferit de pe urma bastoanelor și a gloanțelor, lumea și istoria s-au rupt în două. Înainte și după, înăuntru și în afară. Evenimentele, reduse ca spațiu la o piață și ca durată la câteva luni, au fost trăite ca ceva universal, față de care trebuie să rămâi loial. Loialitatea asta a fost uneori mai puternică decât apartenența la un partid, o convingere ideologică, o cetățenie. A venit la pachet cu un puternic sentiment de „demnitate” - cuvântul-cheie al ambelor Maidane - care îți dădea dreptul moral și politic să decizi cine e nedemn.
Sentimentul ăsta de autenticitate și procesualitate a fost reînviat la această adunare dinaintea marșului. La eveniment, ucrainenii au performat loialitatea față de ceva la care mulți dintre ei nu au participat sau căruia chiar i s-au opus. Probabil la asta s-a referit un reprezentant al co-organizatorilor români, Asociația „21 Decembrie 1989”, când i-a spus Ioanei că ONG-ul său este singurul care are legitimitatea să organizeze ceva de Ziua Independenței Ucrainei. La fel ca martorii ucraineni ai Maidanelor, membrii Asociației „21 Decembrie” au rămas loiali participării lor la violențele din 1989.
Într-un fel, experiența unității colective, în afara timpului și spațiului, împotriva unui unic inamic - experiența demonstrației de Ziua Independenței - este o metaforă și o metonimie a stării societății ucrainene. Maidan 2013/14 a împărțit Ucraina între cei care au trăit sau au fost convinși să împărtășească loialitatea față de protestele din Piața Independenței și ceilalți, cei care au respins această loialitate sau au rămas indiferenți. Războiul din 2022 nu mai oferă o astfel de alegere. Chiar și cei mai anti-Maidan, foști cetățeni pro-ruși, au început să-l urască de moarte pe Putin sau chiar s-au înscris în armată. În acest sens, războiul a creat o unitate afectivă, deși nestructurată, în spatele liniei frontului. Unitatea asta încă nu a fost populată cu cuvinte și ordine.
Unitatea afectivă din timpul războiului a fost pusă în scenă printr-o tură de interpelări ale Dariei: avem oameni din Harkiv aici? Oameni din Herson? Oameni din Mykolaiv? Regiunile Irpin, Mariupol, Donețk, Lugansk? (Nu.) Bucea este Ucraina, Herson este Ucraina, Mariupol este Ucraina, Donbas este Ucraina. Dar ce va fi Ucraina acum, când politica se face doar pe alte căi? Cu ce să te identifici, dacă viața ta anterioară din Mykolaiv sau Herson nu te-a predispus la loialitate ideologică? Ce rămâne sunt obscenitățile, o experiență împărtășită a transgresiunii. Daria s-a prezentat, paradoxal, drept profesoara care le predă copiilor indecența, cele mai urâte înjurături în ucraineană. Sufletul unei națiuni se află mai puțin în idealurile sale, în cuvintele înalte despre unitate, cât în utilizarea unor obscenități împărtășite. Copii mici au repetat silabă cu silabă - „Pu-tin khuy-lo” (Putin, du-te-n p*lă), „piz-da ros-siy-ski fe-de-ra-tsi-i” (Să f*tem federația Rusă), „Navă de război rusească... du-te-n p*lă”.
Politica este punctul de plecare al războiului, chiar dacă prin alte mijloace, dacă mi se permite să parafrazez o banalitate a unui general german din secolul al XIX-lea. Politica e despre dușmani, războiul e despre eroi. Inamicul e clar și era un stat terorist („Nu e Rusia, e terorusia!”) care ar trebui izolat de restul lumii („Embargo total asupra Rusiei!”). Într-o versiune a interpretării istoriei României împărtășită de membrii Asociației „21 Decembrie 1989”, Rusia s-a aflat și în spatele primei conduceri postrevoluționare, care s-a înfruntat cu studenții din Piața Universității. La destinația marșului, ambasada Rusiei, sloganurile scandate de ucraineni în limba română l-au acuzat pe ambasadorul rus că lucrează pentru KGB și au echivalat simbolic rușii cu maghiarii: afară, afară cu rușii din țară. Astfel, a fost găsit un spațiu comun ucraineano-român al indecenței.
Eroii înfățișați pe unele dintre bannere erau apărătorii de la Mariupol sau eroii de la Azovstal. Participanții la marș au împărtășit, într-un fel, suferința eroilor. Drumul de la Piața Universității până la ambasada Rusiei e lung. Chiar și eu simțeam că mă dor picioarele - mi-era greu să văd mamele cu mai mulți copii, dintre care unii cereau constant în brațe. La ambasada Rusiei toată lumea a fost răsplătită cu un carnaval de insulte, imprecații și blesteme ritualice. Eu am plecat după ce am auzit un copil mic recitând sloganuri pline de înjurături.
Azovstal
Azovstal („Oțelul Azov”) a fost o oțelărie gigantică din Mariupol, care se întindea pe câțiva kilometri pătrați, deasupra unei rețele de tuneluri și buncăre. Construită în 1933, a fost contemporană și parte din același proiect cu alți coloși ai industrializării sovietice: Uzina Metalurgică Magnitogorsk, DniproHES, Uzina siderurgică Kuznetsk și altele. Împreună cu Complexul Metalurgic „Ilici”, Azovstal a transformat orașul-port Mariupol într-o metropolă industrială multietnică, rivalizând ca mărime cu însuși Donețkul. După ce Ucraina și-a câștigat independența, cele două fabrici au fuzionat și au fost vândute celui mai bogat oligarh al Ucrainei, Rinat Ahmetov.
În timpul războiului din Donbas, Mariupolul a evitat soarta Donețkului și Luhanskului, în parte datorită influenței lui Ahmetov, care s-a dat de partea guvernului în conflict, și în parte datorită mobilizării grupărilor paramilitarile pro-ucrainene. Mai precis, Batalionul Azov, inițial o unitate paramilitară formată din activiști de extremă dreapta și ultrași din Harkiv, ulterior încorporată în structura Ministerului de Interne, a ajutat la eliminarea luptătorilor pro-ruși din Mariupol și la apărarea orașului pe tot parcursul anului 2014. Cu toate acestea, Mariupolul a fost asediat imediat după începutul invaziei la scară largă a Ucrainei de către Rusia, pe 24 februarie 2022. După aproape două luni de distrugere apocaliptică a orașului de către armata invadatoare, peste 2.000 de membri ai forțelor armate și civili ucraineni și-au găsit refugiu în complexul Oțelăriilor Azov.
Cei mai mulți civili au fost evacuați în prima săptămână a lunii mai prin medierea ONU, în timp ce luptătorii regimentului Azov al Gărzii Naționale și ai Brigăzii 12, pușcașii marini, polițiștii de frontieră, poliția și unitățile de Apărare Teritorială s-au predat în ultima saptămână din mai. Predarea acestora s-a dovedit a fi un trofeu simbolic pentru Putin, pe termen scurt. Luptătorii regimentului Azov cu rădăcini în extrema dreaptă erau proverbialii naziști pe care armata rusă venise să-i pedepsească. Procesul de fațadă trebuia să aibă loc cândva în august - participanții la demonstrația descrisă în acest articol fac referiri la acest proces. Cu toate acestea, Turcia și Arabia Saudită au mediat un schimb de prizonieri, în cadrul căruia un grup de prizonieri de război care apărau Azovstal a fost dat la schimb pe soldați ruși prizonieri în Ucraina și un politician ucrainean - Viktor Medvedchuk, prieten apropiat al lui Putin.
Apărarea timp de trei luni a Mariupolui a ajutat la încetinirea ofensivei fulger a Rusiei în sudul Ucrainei și a implicat până la 20.000 de militari, contribuind astfel la eșecul planului blietzkrieg al lui Putin. Rușii au reușit să captureze orașul cu prețul distrugerii sale aproape totale. Monumentul modernității sovietice, Azovstal, nu va fi reconstruit. Astfel, tancurile cu steag roșu ale Rusiei au șters, în mod paradoxal, însuși fundamentul material al moștenirii sovietice.
Ultimii ani ai Mariupolului sunt reflectați în numeroase lucrări artistice care merită văzute. Mariupolis 2, un film de Mantas Kvedaravičius, antropolog și realizator lituanian torturat și asasinat de armata rusă, a câștigat numeroase premii. În Khait de Sasha Protyah vedem un Mariupol utopic, postindustrial, pe acorduri de muzică electronică de inspirație grecească.
Aici puteți citi versiunea în engleză a acestui articol. Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi.
Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.
