• În numele tatălui (regia Robert Bălan, Art No More) şi 3 Milioane (regia Adina Lazăr, Create. Act. Enjoy, Cluj) - pentru că încearcă să înţeleagă atitudini - apartenenţa la grupuri religioase, respectiv susţinerea referendumului pentru familie - aflate, la nivel public, la intersecţia unor emoţii puternice şi contradictorii, între exaltare şi ură. 

 

• Lalele, lalele (coordonator proiect Bogdan Georgescu, Macaz Teatru Coop) - pentru că prezintă alteritatea de gen prin apropierea noninvazivă de spectator, atrăgând empatie prin performativitate nonverbală; Bucurie şi fericire (regia Andi Gherghe, Teatrul 3G, Târgu Mureş) - pentru că prezintă o dublă blamare a persoanelor LGBT, o dată din partea întregii societăţi, a doua oară,  din interiorul comunităţii etnice (maghiară).

 

• Negreşită & Tabu (spectacole devised, create în colaborare cu Macaz Teatru Coop), Corp urban (regia Catinca Drăgănescu, Compania Giuvlipen) - pentru că sunt explorări ale corpului feminin în raport cu diferite elemente de identitate: de gen, de muncă, etnică.

 

• Despre oameni şi cartofi (regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Mureşanu" Sfântu Gheorghe) - pentru modul în care face vizibilă o comunitate sistemic marginalizată, pentru conexiunea dintre estetic şi documentar şi pentru investigarea propriilor prejudecăţi ale creatorilor privind subiectul documentat.

 

 

• Ozana Oancea în spectacolul În numele tatălui - pentru că aduce în teatru subtilitatea actoriei de cinema. 

 

• Oana Rusu, Andrei Şerban şi Raj Alexandru Udrea în Cultul personalităţii - pentru modul în care redau dimensiunea umană unor mituri (Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu - Dej, Nicolae Ceauşescu), ca variante posibile, ficţionalizate şi caricaturizate, create pe baza elementelor de identitate ale personajelor reale.

 

• Alexandru Potocean şi Marius Manole în rolul lui Apostol Bologa (omul şi conştiinţa lui) din Pădurea spânzuraţilor - pentru că este un rol atipic pentru Potocean, în care trebuie să joace pe coordonatele teatrului „clasic": spectacol amplu, personaj complex, cu pendulări între stări contradictorii, monoloage lungi, pasaje de forţă (nu fizică), folosirea integrală a arsenalului actoricesc (inclusiv corpul în structuri coregrafice); pentru că Marius Manole ştie să ţină sub control o altă zonă, a oniricului, care prin supralicitare putea dilua problematica spectacolului; pentru că, deşi diferiţi artistic, cei doi actori funcţionează perfect împreună. 

 

• Şerban Pavlu în Coriolanus (regia Alexandru Darie, Teatrul Bulandra) - pentru că duce singur (în ciuda distribuţiei numeroase) un spectacol de aproape cinci ore, cu un rol care necesită forţă interpretativă şi calităţi de cascador. Pavlu duce o luptă, aproape fizică, pentru supravieţuire într-un spectacol în care războiul este prezentat naturalist, în toată violenţa lui. 

 

• O imagine: femeia rămasă văduvă în urma accidentului investigat în Despre oameni şi cartofi, prezentată într-un interviu filmat, care priveşte într-o parte, în tăcere, poate presimţind că se află între două tragedii. Imaginea ei aminteşte de tabloul lui Constantin Rosenthal, România revoluţionară: aceeaşi poziţie, un personaj feminin, de altă etnie decât cea română, şi care reprezintă, la un anumit moment, România. Femeia din pictură sugerează o misiune istorică şi eroică, cea din filmarea lui Afrim reprezintă marginea precară şi neauzită a României contemporane.

 

• Scena din Pomană (coregrafia Pál Frenák, M Studio, Sfântu Gheorghe) în care Levente Orban, într-un scaun cu rotile, îmbrăcat într-un mantou de vulpe polară, cu o ţigară şi un microfon în mâini, îl impersonează pe Dean Stockwell în Blue Velvet. 

 

• Band-ul de extratereştri bătrâni şi rockeri (sZempöl Offchestra) din Alice (regia Bocsárdi Lászlo, Teatrul „Tamási Áron", Sfântu Gheorghe), sexy şi dubioşi în acelaşi timp, un personaj colectiv atipic prin funcţia narativă pe care şi-o asumă în spectacol.

 

• Căsuţa pierdută în ceaţă şi jocul cu proporţiile şi luminile din Pădurea spânzuraţilor - pentru că aşa arată războiul, ca o casă îndepărtată pe un câmp îngheţat.