Stagiunea teatrală care tocmai s-a încheiat a fost productivă, fără să se schimbe multe în peisajul performativ autohton. Direcţiile sunt aceleaşi din anii trecuţi, cu mici nuanţe:
* Producţiile instituţiilor publice rămân covârşitor în sfera conservatoare, atât ca tematică, cât şi ca spectaculozitate (spectacole de anvergură, mai ales financiară, cu scenografii ample, în care predomină construcţii masive, uneori create în sine, fără funcţie în structura show-ului).
Sunt şi părți bune: a crescut numărul spectacolelor cu texte contemporane; sunt invitaţi regizori tineri, uneori prin proiecte special dedicate lor; se dezvoltă, încă timid, interesul pentru temele sociale; spectacolele pentru publicul tânăr au trecut de la categoria „trebuie şi din astea” la categoria „obligatoriu” - cu efecte pozitive (devin populare) şi negative (calitatea lor artistică variază şi uneori creatorii „uită” cui se adresează).
* În zona independentă, s-a întărit direcţia social-politică, subiectele contemporane s-au înmulțit, companii şi spaţii de joc afirmate în ultimii ani devin din ce în ce mai vizibile. În acelaşi timp, bătaia de cap pe care o aduce căutarea continuă a fondurilor a făcut ca unele spaţii şi evenimente cu caracter repetitiv să dispară şi să se simtă o manierizare artistică.
Am identificat patru teme importante pentru dezvoltarea societăţii - pentru că promovează toleranţa, gândirea critică, dezbaterea problemelor actuale - care au ţinut afişul stagiunea trecută: referendumul pentru familie și tema LGBT; romii despre romi; abordarea critică a istoriei; personal, contemporan, subiectiv.
Faptul că ele sunt exemplificate prin spectacole predominant independente este şi nu este o întâmplare. Pe de o parte, aceste teme au fost abordate cu precădere de artiştii independenţi, pentru că ei sunt constant interesaţi de problemele cotidianului şi pentru că tot ei au libertate totală în investigarea subiectelor incomode. Pe de altă parte, deşi spectacolele mainstream pot fi consistente conceptual, multe dintre ele rămân departe de ce doare acum şi aici.
În convulsiile social - politice actuale, într-o ţară în care suferinţa este peste tot şi disfuncţiile sistemului sunt nenumărate, unde sărăcia şi lipsa educaţiei s-au împământenit, mi se pare important ca teatrul să coboare în stradă, să vadă ce arde şi să o spună cu voce tare.
Am ales spectacolele din stagiunea 2017-2018 care răspund celor patru teme pe care le-am identificat:
1. Referendumul pentru familie şi tema LGBT
Inițiativa Coaliției pentru Familie, care vrea să reducă familia, prin Constituție, la uniunea dintre un bărbat și o femeie și să excludă de la căsătorie persoanele de același sex, a agitat spaţiul public în ultimii ani.
Campania pentru strângerea semnăturilor în favoarea propunerii CpF, în care a fost implicată, mai pe faţă, mai pe ascuns, Biserica Ortodoxă, a generat tot felul de reacţii. Că politicienii se folosesc de subiectul LGBT pentru a obţine capital de imagine este clar, însă consecinţele sunt cât se poate de concrete: polarizarea societăţii, accentuarea homofobiei şi, colateral, a naţionalismului.
Artiştii au abordat subiectul din perspective diferite, de la încercări de a face vizibil universul LGBT şi a trezi empatie, până la chestionarea rolului Bisericii în această problemă şi, prin extensie, în societate.
Tată meu, preotul – un text de Gabriel Sandu, cu două versiuni scenice, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu”, în regia Letei Popescu (spectacol pe care, din păcate, nu l-am văzut) şi la Teatrul Apollo 111 din Bucureşti, în regia Elenei Morar.
Piesa abordează explicit relaţia dintre Biserică şi referendumul pentru familie pe fundalul homofobiei autohtone şi în relaţie cu interesele financiare şi politice ale Bisericii. Fiul gay al unui preot de provincie îşi confruntă părintele care strânge semnături pentru referendumul CpF. Confruntarea implică, însă, asumarea publică a propriei identităţi de gen şi conştientizarea reţelei de condiţionalităţi existente în Biserică. Va ieşi cineva victorios din conflictul ăsta?
Subiectul este ilustrat frust, ceea ce face ca, dintr-un punct de vedere, spectacolul Elenei Morar să opereze cu clişee într-o formulă demonstrativă. Din alt punct de vedere, tocmai claritatea abordării, în alb şi negru, face ca show-ul să fie accesibil unor publicuri diverse. De remarcat prestaţia bună a lui Valeriu Andriuţă în rolul tatălui (se pare că actorul se specializează în roluri de preot).
Lalele, lalele – un performance nonverbal în care Bogdan Georgescu şi 10 actanţi LGBTQ+ (identităţile lor de gen, reale, nu se rezumă la homo & transsexualitate, ci implică o paletă mai largă de identităţi queer) invită spectatorul la explorarea de aproape, dar noninvazivă, a universului anormativilor. Performance-ul atrage empatie pentru această lume fragilă, redusă la tăcere de homofobia societăţii.
La intrarea în spaţiul de joc de la Macaz, publicul este invitat să se descalţe. Pantofii vor fi recuperaţi, la finalul performance-ului, dintr-un acvariu. Aceasta este acţiunea care dă cheia de citire a spectacolului, fiind pasibilă de mai multe interpretări: în spaţiul intim al altcuiva nu se intră cu „bocancii”; spectatorul este invitat să renunţe, pentru moment, la „pielea” sa şi să intre în „pielea” altuia, iar la final, poate să-şi aleagă propria „identitate”, nu în ceea ce priveşte genul, ci poziţionarea faţă de anormativi, adică mentalitatea; este o trimitere la Holocaust - căci homosexualii, alături de evrei, romi şi persoane cu dizabilităţi, au fost victimele nazismului -, a cărui imagine în artă, inclusiv în teatru, este redată, de multe ori, prin grămezile de pantofi fără posesori.
Bucurie şi fericire – spectacolul Teatrului 3G din Târgu Mureş, creat de dramaturgul Csaba Székely şi regizorul Andi Gherghe, este concentrat asupra unei categorii de persoane LGBT dublu minoritare: homosexualii secui.
Stigmatizaţi de propria comunitate etnică - homosexualii sunt pe treapta cea mai jos, din punct de vedere social, pentru maghiari, o etnie cu reguli stricte în care autoritatea (a Bisericii, a liderilor politici sau a familiei) e la mare preţ -, ei se confruntă cu o serie de consecinţe negative concrete (agresiuni şi excluderi din comunitate, familie etc.), în timp ce viaţa lor personală parcurge acelaşi traseu ca al oricui altcuiva.
Diferenţa flagrantă de atitudine a societăţii faţă oameni pe care îi deosebeşte doar orientarea sexuală este vizibilă la nivelul cotidianului şi redată în spectacol în tot absurdul ei: spectacolul are forma unui documentar de tip National Geographic, care studiază această „specie inferioară” (şi aici este o sugestie, disimulată parodic, privind Holocaustul).
Umorul abundă, şi nu doar prin limbaj: scena în care Károly Kovács şi Orbán Levente dansează obraz lângă obraz este antologică, dincolo de semnificaţiile ei în naraţiunea spectacolului. Nu de alta, dar actorul Orbán Levente (care a jucat în multipremiatul film al lui László Nemes, Fiul lui Saul) ar putea face reclamă heterosexualităţii. Folosirea lui într-un rol contre-emploi este un reproş, nu ştiu dacă intenţionat, faţă de etichetarea oamenilor după aparenţe, şi o ironie, sigur voluntară, faţă de imaginea clişeistică a homosexualilor în mentalul colectiv.
Şi încă ceva: Teatrul 3G a constatat că publicul, numeros la precedenta lor producţie, MaRó, care analiza convieţuirea româno - maghiară, a fost interesat iniţial de Bucurie şi fericire, dar a început să scadă după ce s-a dus vestea despre subiect, confirmând premisa spectacolului: mai degrabă se va înţelege un extremist maghiar cu un naţionalist român decât un heterosexual maghiar cu un conaţional gay.
3 Milioane – este spectacolul care răstoarnă perspectiva asupra temei referendumului. Regizoarea Adina Lazăr şi echipa ei de la Create. Act. Enjoy din Cluj au vrut să afle cine sunt cei care au semnat pentru modificarea Constituţiei şi de ce au făcut-o. Prin urmare, au fost intervievate persoane care au susţinut demersul CpF, provenind din categorii sociale şi zone geografice diverse.
În afară de homofobi, apare o categorie amplă, a celor care se asociază cu demersul tradiţionalist din alte motive decât convingerea proprie, argumentată şi asumată: sunt cei care se supun autorităţii Bisericii şi politicienilor, care nu pot sau nu ştiu că pot chestiona autoritatea, ba chiar să i se opună. Sunt cei care vor să aparţină unei comunităţi şi respectă regulile, inclusiv pe cele care nu îi reprezintă, doar ca să se integreze.
Obedienţa faţă de normă apare în lipsa gândirii critice, descurajate de un sistem de învăţământ deficitar. Aşa că, privind panoramic, cele două tabere (tradiţionaliştii şi persoanele LGBT) se confruntă mai degrabă cu un context viciat, al prăbuşirii educaţiei (şi al sărăciei), decât una cu alta.
(va urma)
*
Săptămâna viitoare veți putea citi, în partea a doua, despre spectacole în care romii vorbesc despre romi, despre unele care ies din sfera glorificării istoriei și despre unele care țin mai degrabă de individ decât de societate.
Imagine principală: „Tatăl meu, preotul” / Adi Bulboacă
