Carte / Timp Liber

200 de oameni ne-au arătat biblioteca lor

De Luiza Vasiliu

Publicat pe 6 mai 2019

Am sărbătorit Ziua Internațională a Cărții întrebând câțiva artiști, critici, traducători, scriitori ce spune biblioteca lor despre ei. Apoi am extins întrebarea cititorilor noștri și am aruncat-o pe Facebook, promițând un premiu de la Editura Nemira pentru cea mai norocoasă bibliotecă. Apoi am stat. Și am numărat. Fotografiile cu biblioteci au început să curgă în comentarii, de la construcții impresionante până la răftulețe aranjate cu grijă, adăposturi de lectură în care se mai pot strecura pisici sau căței, cărți pentru copii, plante, poezie, dicționare sau chiar revista Scena9 :) Ne-am uitat fascinați și recunoscători că 200 de oameni ne-au arătat bibliotecile lor și ne-am gândit să le arătăm și noi mai departe. Am ales 50 de fotografii, mai luminoase și mai întunecate, mai suedeze sau mai românești, mai vraiște sau mai cochete, toate primind între aripile lor vieți infinite de cititori. Nu-s neapărat cele mai frumoase biblioteci dintre cele 200, sunt doar câteva dintre cele unde ne-ar plăcea să ne scufundăm într-o carte.

Înainte să ne pierdem prin bibliotecile altora, am primit un text pe ultima sută de metri, o restanță de la ancheta de Ziua Internațională a Cărții. De la un guest star

Andrei Ujică, regizor, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, Videogramele unei revoluții ș.a.

Eu m-am născut într-o casă plină de cărți. Tata era bibliofil. Așa se face că printre primele imagini care mi s-au fixat pe retină sînt cotoarele roșii, verzi, gri și galbene din biblioteca noastră. Tata cumpăra doar cărți legate.

Se citea mult la noi. Am și acum în urechi liniștea serilor din prima copilărie, cînd ai mei stăteau toți cu nasul în cîte un roman, iar eu mă jucam cu cuburi de lemn. Pocănitul lor era singurul zgomot din casă. Vorbim de mijlocul anilor '50, cînd încă nu apăruse televiziunea. În orice caz, nu în provincie.

Cred că aveam vreo patru ani, cînd ai mei citeau, toți în același timp, „Vulpile în vie”. Îi tot auzeam spunînd: „Unde sînt «Vulpile în vie»?”, „Dă-mi și mie puțin «Vulpile în vie»”. Eu eram la vîrsta basmelor, așa încît înțelegeam: „Vulpile învie”. Vreo trei ani mai tîrziu, după ce am învățat să citesc, căutînd într-o după-masă un Ispirescu în bibliotecă, mi-au căzut ochii pe cele două volume ale romanului lui Feuchtwanger. Am citit titlul și am rămas împietrit. În momentul acela, am avut revelația scrisului.

A urmat perioada verde. Două rafturi lungi cu Jules Verne și Alexandre Dumas aveau culoarea asta. Ce ani de joacă și de jubilație epică!

Am ajuns apoi, în fine, să iau la rînd și clasicii pentru „oameni mari”. Aveam, nu știu de ce, în cap ideea că un scriitor cu „opere alese” trebuie să fie mai important decît unul cu „opere complete”. Așa se face că l-am citit pe Alexei înaintea lui Lev Tolstoi.

Înainte să intru în pubertate, părinții mei s-au despărțit. Tata a plecat și și-a luat biblioteca cu el. Eu am rămas la mamă, bunică și la cărțile broșate. Vacanțele de vară mi le petreceam însă la tata, iar ele se împărțeau în cele cîteva săptâmîni în care umblam cu el, cu un bilet „în circuit” prin țară, și restul, tolănit în pat cu ediții bibliofile.

După ce a murit tata, în primăvara lui 1980, biblioteca lui s-a întors la mine. Puțin mai tîrziu, eu am plecat în Germania, iar Pați, nevastă-mea, mi-a trimis-o toată, pachet cu pachet, în cei doi ani cît a durat pînă să primească și ea pașaport. La cele vreo două mii de cărți ale tatei, se adăugaseră între timp cam tot atîtea ale noastre, majoritatea volume din colecția Romanul Secolului XX și multă teorie literară. Astea ale noastre, destul de ferfenițite.

În Germania, am continuat să cumpăr cărți. Literatură și filosofie, în primul rînd, dar și mai toate instrumentele consacrate de lucru: enciclopedii, dicționare specializate, istorii ale disciplinelor. Asta pînă cînd a apărut Internetul, iar ele au început să devină rînd pe rînd inutile. Pe urmă, am trecut pe lectură electronică și aproape că am încetat să mai cumpăr cărți.

După moartea lui Pați, în februarie 2013, Matei, fiul nostru, și cu mine n-am mai suportat să trăim în Berlin. El s-a mutat cu familia la Frankfurt, iar eu am vîndut locuința și m-am întors la București.

Bineînțeles, luînd toate cărțile cu mine.

Cea mai importantă rămîne însă biblioteca tatei. Nu doar fiindcă găsești acolo tot ce trebuie să citești într-o viață, ci mai ales pentru că ascunde în ea invizibila „Vulpile învie”.

Biblioteca lui Andrei Ujică

Cititorii ale căror biblioteci le-am salvat în galeria celor mai admirate biblioteci: Lavinia, Andreea, Alexia Udriște, Saddo, Raluca, Arua, Oana, Cristiana, Andrea, Monica, Daniel, Suzana, Ion, Nina, Andrei, Liviu, Emilia, Victor, Silvia, Irina, Anca, Andra Alexia, Valentina, Irina, Otilia, Cris, Ioana, Hristina, Marius, Laurențiu, Miky, Veronica, Ioana, Irina, Iulia Claudia, Cornelia, Daniela, Claudia, Adela Maria, Marta, Ioana, Mădălina, Nicoleta, Raluca, Diana, Csilla, Nicoleta, Ana, Laura, Nicoleta. Lectură tihnită!

6 mai 2019, Publicat în Arte / Carte /

Text de

  • Luiza VasiliuLuiza Vasiliu

    Jurnalistă freelancer. A învățat bazele meseriei la Dilema veche, iar în 2016 a co-fondat Scena9. Între timp, a publicat pe Casa Jurnalistului o serie de investigații despre chirurgul Gheorghe Burnei. Seria a fost finalistă la European Science Writer of The Year Award. A scris despre astrofizicieni care cercetează găuri negre, un disident care a dat foc comunismului, o profesoară pedepsită pentru că le-a recomandat elevilor să vadă un film despre Verlaine și Rimbaud. Recent, a coordonat Catedra de Abuz, un proiect de jurnalism despre abuzul și hărțuirea din școlile și universitățile de la noi. 


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK