Care dintre cărțile, filmele, muzicile și toate celelalte cu care ne-am întâlnit anul ăsta ne-au prilejuit declicuri semnificative și ne-au rămas cel mai puternic în minte? Am invitat redacția extinsă de la Scena9 și Școala9 (& friends) să răspundă.
Teatru online
Pandemia a trecut, dar teatrul online nu a dispărut de tot, mai pot fi văzute ocazional spectacole, uneori chiar unele dintre cele mai importante ale momentului. National Theatre at Home, platforma prin care teatrul britanic devine accesibil la nivel mondial, găzduiește acum două dintre hiturile teatrale europene, ambele jucate de câte un singur actor. Vanya, rescriere a piesei lui Cehov, Unchiul Vania, cu Simon Stephens dramaturg și Sam Yates regizor, este un spectacol pentru Andrew Scott (Ripley, All of Us Strangers, Fleabag), care joacă toate personajele cu o demențială dezinvoltură (tot pe NTHome îl puteți vedea pe Scott alături de Indira Varma în comedia Present Laughter de Noël Coward, într-o paradigmă opusă celei din Ripley, efervescent și teatral în rolul unui actor în vogă aflat în mijlocul unei încrengături de complicații artistice, financiare, sexuale și domestice, dar profund însingurat).
O altă producție aduce în prim-plan o actriță, Jodie Corner (Killing Eve). Prima facie de Suzie Miller, regia Justin Martin, reprezintă debutul în Marea Britanie al unui text australian relativ nou (2019), devenit repede hit și care ridică problema diferenței dintre justiție și dreptate, imaginând situația în care o avocată de drept penal, specializată în apărarea violatorilor, devine ea însăși victima unui viol. Textul se conjugă la intersecția agresiunii cu rateurile sistemului judiciar pe fondul unei societăți clasiste. Corner e fabuloasă, ludică și veridică, iar dacă textul vă place, puteți vedea live și o versiune autohtonă, la Centrul Cultural Lumina din București, în regia lui Andrei Huțuleac, cu excelenta actriță Corina Moise. (Oana Stoica, critic de teatru)
În frici, în neconceput, dar și în lumină
E bine la mine în casă. Am un brăduț mic, pin de fapt, cu câteva lumini și mă pregătesc pentru petrecerea de Crăciun cu colegii. Cafeaua mea cu lapte, din boabe pe care le macin pentru ritual și miros în fiecare dimineață, e puțin rece, dar dacă o pun în dreptul ventilatorului de la laptop, se menține călâie ore întregi. E decembrie și am planuri mari să distrug două kilograme cu făină și 20 de ouă pentru cozonaci, împreună cu o prietenă dragă. Imperfecțiunile zilelor sunt delicioase. Îmi plac pregătirile pentru sărbători, oricare ar fi ele, mai ales alchimia de nostalgii și condimente din bucătărie.
De vreo trei săptămâni vorbim cum ne-a trecut glonțul pe la ureche, cum am scăpat de un Georgescu, de un scenariu cu violență și fascism, unul în care ne facem de râs în ochii lumii. Acum doi ani ne obișnuiam cu gândul unui război la graniță și cu încă doi înainte, cu disconfortul de a n-avea habar cum se transmite Covid-19 și cât o să mai stăm în case.
Pe geam, eu văd mica parcare a blocului și un perete cimentat, drept, de la o clădire pe care se proiectează umbre de tot felul după momentul zilei sau anotimp. E bine la mine în casă. Dar m-am tot gândit în ultimii ani tot mai des cum ar fi dacă n-ar mai fi. Dacă același perete sec în unele dimineți, cu poezie în asfințit, ar putea fi acel ultim lucru de care ochii ți se agață în preludiul unei tragedii.
„Noaptea a venit și ea nu a auzit bătaia în ușă stând la fereastră și privind spre grădină”. Așa începe Prophet Song a lui Paul Lynch și e bineînțeles, cu multe înțelesuri. Nu dau spoilere, că la cărți detest spoilerele, dar e cartea care mi-a marcat anul, prima pe care aș scoate-o din teancul de cărți pe anul ăsta să o recomand cuiva. M-a dus în întuneric, în frici și în de neconceput, dar și în lumină, punându-mi pe masă acel scenariu în care glonțul nu mai trece pe la ureche, ci ucide. (Andreea Archip, editoare coordonatoare Școala9)
Vise umede
Pe 25 ianuarie 2025, când se joacă iar Wet dreams are made of this, o să mă găsiți tot în sală la Metropolis, fiindcă nu mi-a ajuns să-l văd o dată anul acesta. Anastasia Preotu (coregrafă și performer) ne arată că știe să-și folosească dansatorii – după părerea mea, unii dintre cei mai expresivi și capabili ai generației lor – în secvențe de partnering pline de fizicalitate, detaliu și emoție. Wet dreams sapă în intimitatea relațiilor romantice cu sensibilitate și umor, nu se sfiește să fie și horny, și silly, și să-ți taie răsuflarea. (Simina Popescu, ilustratoare)
Expoziție eveniment
Am fost foarte fericit că m-am nimerit la Paris în timpul celei mai mari expoziții ever dedicate pictoriței braziliene Tarsila do Amaral (1886-1973). Găzduită de Muzeul Luxembourg din Paris, e suficient de intimă cât să nu simți respirații calde în ceafă la fiecare pas, dar îndeajuns de generoasă pentru a părea mai mult decât un capriciu curatorial. Operele Tarsilei sunt realmente eye candy – dar nu spun asta ca pe o critică, ci încercând să explic căldura hipnotică pe care am simțit că o degajă în valuri, fie că vorbim de un peisaj post-colonial, de o broască hazlie (am dezvoltat o adevărată pasiune pentru broaștele sale), sau de chipul unei femei de culoare.
Tarsila a pictat la o intersecție de culturi, sfidând orice încercare de traducere a practicii sale în esențialisme de tot soiul: a fost femeie, dar una burgheză; a venit din așa-zisa Lume a Treia, dar a căutat legitimarea în Vest (influența lui Fernand Léger, cu care a studiat la Paris, e de netăgăduit); a cântat inițial emanciparea Braziliei printr-o artă aproape panteistă, dar a ajuns să se supună convențiilor realismului socialist. Pictura ei a fost cultă, lucidă, deloc inocentă când vine vorba de mizele jocului cultural. Atelierul Tarsilei pare să fi absorbit organic prefacerile geopolitice ale lumii, ca și fluxurile de capital simbolic dintre continente. Rezultatul a fost o artă de sinteză între expresia personală suverană și aproprierea unor căutări identitare colective: tabloul – fie că vorbim despre Vânzătorul de fructe, din 1925, sau Botezul lui Macunaima, din 1956 – era liber să devină astfel locul revendicărilor combative țâșnite din mijlocul unor volume de culoare instagramabile, capabile să încapsuleze un ethos național. (Victor Morozov, critic de film)
Vedere de pe pod
În februarie 2024, am dat pe Instagram de un video în care un om cu geacă galbenă ține un receptor de telefon vechi la ureche și împărtășește una dintre cele mai mari lecții pe care le-a învățat în viață, anume că nu e mai special decât alți oameni, de pe un pod aglomerat din Londra. De atunci, aproape o sută de alți trecători de toate vârstele au fost convinși de Joe Bloom să contribuie la A view from a bridge și să fie înregistrați în timp ce vorbesc despre viziunile lor de viață. Bloom a ales podul ca fundal pentru seria lui pentru faptul că e un loc de trecere, iar telefonul vechi face referire la deconectarea umană facilitată de ecrane. E ceva poetic, voyeuristic și introspectiv în felul în care acești necunoscuți împărtășesc gânduri mai mult sau mai puțin intime, în timp ce camera face zoom out, lăsându-ne să vedem peisajul urban din jurul protagonistului, care devine un punct distant din care se aude o voce confesivă.
Într-o plimbare pe Calea Victoriei, acum câțiva ani, Lola Lely, artistă născută în Hanoi și crescută în Londra, spunea că orașele sunt suma peisajelor interioare ale locuitorilor săi, iar cuvintele astea au rămas cu mine, mai ales când privesc aglomerări urbane în care trecem unii pe lângă alții fără să ne spunem nimic sau când văd fiecare nou episod din A view from a bridge. (Cristiana Tăutu, directoare Fundația9)
Amestec exploziv de tandrețe, forță, teme complexe & actuale și entertainment de bună calitate
Pentru mine, anul ăsta a însemnat o reîntoarcere la teatru, după mulți ani de pauză începută în pandemie, regăsind starea aia de imersare completă în poveste, de schimb de energie greu de pus în cuvinte. Am vânat obsesiv spectacolele lui Andrei Măjeri și ale lui Gabriel Sandu, la unele am fost chiar de mai multe ori, fără ca bucuria să scadă de la o vizionare la alta.
Probabil preferatele mele rămân Cine l-a ucis pe tata? (dramatizare de Mihaela Michailov după Edouard Louis, în regia lui Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis din București) și 10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul Mamaia (scris și co-regizat de Gabriel Sandu împreună cu Elena Morar, la Teatrul de Stat Constanța). Ambele sunt un amestec exploziv și perfect dozat de tandrețe, forță, teme complexe & actuale și entertainment de bună calitate (da, muzica și dansul sunt incluse!), incluzând poate cei mai buni actori dintr-o tânără generație cu supradoză de talent (seraficul Eduard Chimac, super versatilul Iustin Dandalache, apriga Ecaterina Lupu și splendida Ramona Niculae, to name but a few…).
Din câte se aude, în 2025 Andrei Măjeri se întoarce către dramaturgia clasică, iar Gabriel Sandu cochetează cu teatrul de revistă, așadar noi motive pentru a-i urmări în sălile de teatru! (Adina Rosetti, scriitoare & coordonatoarea rubricii Noii cititori)
O nouă șansă pentru Brașov
Anul acesta a fost destul de static, sfera mea de locuri des bătătorite nu prea a avut surprize așa că momentul în care am descoperit o invitație la Dracula Film Festival în Brașov a fost unul primit cu sunet de alarmă în tot satul, cetatea era atacată de ceva aflat în afara rutinei, am baricadat bine porțile, am băgat toți oamenii și toate animalele în spatele zidurilor și am făcut liniște sperând că invitația să creadă că nu-s acasă, m-am gândit… Brașov, am fost acolo de o mie de ori, nimic nou, n-am nevoie de așa ceva, până la urmă după o scurtă rezistență am cedat și bine am făcut, orășelul ăsta mi-a încărcat bateriile pentru vreo lună și ceva. Mi-am dat seama cât de mult îmi era dor de zone înalte și ușor accesibile, cu panoramice care rămân în memorie mult după ce bateria e terminată. Din păcate de data asta n-am ajuns la semnul Brașov însă după un urcuș de 10 minute aveam în față turnul alb, am fumat rapid 3 țigări, una după alta, mi-a venit în cap Bucurestiul și minusurile lui la acest capitol, am mai aprins o țigară de nervi după care m-am pierdut pe străduțe, never to be seen again. (Mircea Pop, ilustrator)
Cum vorbim despre iubire
Cele cinci limbaje ale iubirii a lui Gary Chapman e una dintre cărțile pe care le vezi în multe recomandări de „ce mai citim”. O vedeam mereu, dar mi-am cumpărat-o abia recent. Am vrut să văd de unde tot hype-ul pe cartea asta. E o lectură ușoară, de weekend. M-am regăsit în multe pasaje și sunt sigură că oricine ar citi-o s-ar regăsi în minim o poveste sau două dintre cele pe care le aduce psihologul drept exemple în carte. Am învățat care sunt modurile prin care îmi arăt eu iubirea față de cei dragi, am învățat cum îmi place să-și arate cei din jurul meu iubirea și mi-am dat seama de ce anumite relații merg și altele nu. (Raluca Cristea, reporteră Școala9)
Muzică pentru pus gândurile în liniște
Anul ăsta a început direct cu un pumn în plex, care mi-a cam destabilizat temelia. Așa că tot ce am făcut în ultima perioadă a fost să încerc să mă adun, cum am știut eu mai bine. Și am făcut asta cu muuuultă muzică, mult mai multă decât am ascultat anul trecut, de exemplu (pentru mine ăsta-i primul semn că lucrurile merg bine, când am timp să ascult muzică). Proiectul de jazz-house al lui Jasper Attlee – berlioz, a oferit sunetul de fundal pentru mine din vară și până acum. Noul album, open this wall, a ieșit la fix, când eram la o școală de vară în Londra, plină de anxietate. Am plâns pe open this wall în aeroportul Luton, pentru că eram extenuată și citisem o carte care m-a făcut să mă gândesc la familia mea și la cât de puțin îmi spun eu mie că merit lucruri bune. Apoi am lăcrimat când am vizitat Kew Gardens și în căști îmi suna al patrulea track din album – peace. Într-un mod straniu, albumul ăsta a reușit să mă facă să-mi pun ordine în gânduri și să-mi aducă liniște, într-un moment în care părea că nu mai știu cum să respir. Mi-am promis că o să închei anul tot în timp ce ascult peace, cu un pahar de vin în mână și, sper eu, cu mai puține angoase. (Andra Mureșan, reporteră Scena9)
Purcel de lapte și cocoș
Eaten este o frumusețe de revistă care apare de două ori pe an, de fiecare dată cu altă temă legată de mâncare. Eu am descoperit-o la numărul 19 – tema: carnea. Am învățat despre cum mănâncă eschimoșii și cât de comunitară este cultura lor, despre cockentrice (un fel de mâncare vedetă în timpul Renașterii care presupune coaserea unui purcel de lapte și a unui cocoș, și da, vreau să mănânc așa ceva) sau despre importanța mâncării în timpul protestelor pentru drepturile muncitorii din fermele americane. Acum singura problemă este că meditez și uneltesc continuu cum să ajung să pun mâna și pe numerele 1-18. (Oana Filip, reporteră Scena9)
Wrestling românesc
Mie 2024 nu mi-a lăsat loc să scot prea mult capul afară, zero timp să mă lase să fiu curios. Toate lucrurile de care m-am bucurat anul ăsta au fost fie lucruri pe care deja le făceam sau lucruri noi, care mi-au sărit singure în față, ca cerbul în fața tirului pe serpentine.
Autorul care m-a mișcat cel mai mult a fost Tudor Ganea, pe care-l știam de anul trecut dar anul acesta am citit ultimul lui volum, Vreau să aud numai de bine. M-a durut acolo, unde trebuie și m-a bandajat tot acolo.
Despre muzică nouă nu vorbesc, mai ales muzică străină. Recomand susținerea scenei locale, sunt atâtea chestii cool de descoperit la concerte, fie că sunt în cadrul unui festival, fie că sunt într-un subsol transpirat din centru. Go try, îi ajută mult mai mult decât Spotify.
Biblioteca Centrului de Resurse în Fotografie (Popa Tatu 68) este un loc foarte important pentru mine. Simt un trend de a ignora imaginile fizice, printate, printre fotografii din generația mea. Nu-l înțeleg și mi se pare straniu să ne inspirăm din imagini digitale în loc să căutăm refugiu în imagini palpabile, așa cum s-a întâmplat timp de zeci de ani.
A, da, aproape uitam. Mergeți la meciurile de wrestling de la RPG Wrestling, în Bucureștii Noi. E cel mai tare + muncit spectacol. Soap opera pentru generațiile noastre. (Toma Hurduc, fotograf)
Prilej de reflecție
Închei simetric, cu filmul care mi-a marcat începutul anului: Zona de interes (regizat de Jonathan Glazer, după un roman al lui Martin Amis). E povestea ofițerului nazist Rudolf Höss și a familiei model, care-și fac o casă de vis chiar lângă gardul de la Auschwitz, lagăr pe care Höss îl administra cu însuflețire. E un film ale cărui mize și întrebări au rămas pentru mine tema principală de gândire a acestui an: Ce fel de oameni sunt cei care au făcut posibil Auschwitz și cei care își fac în continuare cariere de crima în masă, care își beau cafeaua înainte să dea undă verde distrugerii? Cum ne putem vedea de vieți când în jurul nostru viețile oamenilor sunt luate cu brutalitate? Ce datorie avem ca martori ai istoriei sângeroase?
Filmul lui Glazer, cu atât mai apăsător cu cât nu arată oroarea frontal, ci doar subînțeles, din umbră, m-a lovit cu și mai multă forță fiindcă l-am văzut la scurtă vreme după o călătorie de documentare la Memorialul Auschwitz. Mă plimbasem chiar pe lângă zidul care despărțise odată iadul de grădina-paradis și nu găseam în mine nimic care să poată explica acest întuneric de care noi, ca specie, suntem în stare. (Am scris despre experiența asta în cel mai nou număr de Scena9 pe hârtie.) Zona de interes, disponibil mai nou pe Max, nu e genul de narațiune-sedativ pentru vremea Crăciunului, dar e cu siguranță un prilej de reflecție morală necesară indiferent de moment.
Pentru detașare, recomand acest roman scurt și poetic. Orbital, pentru care Samantha Harvey tocmai a primit Booker Prize, e o meditație plutitoare despre planeta pe care ne ducem viețile, așa cum o văd din hăul universului un grup de astronauți aflați la bordul unei stații spațiale. E o carte ca o respirație largă, la finalul unui an tensionat și obositor. Coloana sonoră a anului meu e fără doar și poate piesa care dă titlul albumului The Love It Took to Leave You, primul disc solo din ultimii șapte ani al super-saxofonistului american Colin Stetson: „o scrisoare de dragoste către sine, către singurătate și către copacii înalți și bătrâni, care se leagănă și scârțâie în vânt și ploaie.” (Andra Matzal, editoare Scena9)
O carte despre internet
Prieteni, a fost un an greu și greutățile nu par a se fi terminat cu bine. Dar a fost un an unde am auzit din plin despre puterea social media și a prăjelii ideologice, despre planuri ascunse și extremă dreaptă și incompetența Sistemului, despre cum centrul nu se mai susține și lucrurile se destramă. Așa că vreau să vă recomand o carte umoristică despre toate aceste subiecte de la una dintre vocile cele mai clare și clarvăzătoare ale vremii (părerea mea).
Jason Pargin e vechi, domnule, a crescut și și-a făcut o reputație în vremuri mai tinere ale internetului. A fost redactor șef la Cracked.com și printre primii scriitori extrudați de Internet – seria sa John Dies at the End (scrisă sub pseudonimul lui de internet, David Wong) a marcat o generație cu mixul ei bizar de comedie-horror-drog-comentariu-social. A fost și ecranizată. Pargin a recidivat în scris cu o altă serie SF și în ultimii ani pare să-și fă creat o nouă reputație ca băiatul ăla enervant de pe TikTok care face analize extrem de pertinente pe o groază de subiecte de la film la societate. Serios, mulți îl urmăresc pe Pargin pe temutul TikTok fără să știe că omul scrie, de a trebuit să-și pună „autor” în titlu.
I'm Starting to Worry About this Black Box of Doom e cea mai nouă carte a lui Pargin, proaspăt ieșită acușica în toamnă. E o poveste de drum, aș îndrăzni să zic chiar picarescă, despre un pseudo-incel și o tipă ciudată cu trecut dubios care tre' să care de pe o coastă pe alta a Americii o cutie misterioasă care s-ar putea sau nu să fie o bombă nucleară. Pe drum se întâlnesc cu tot felul de dușmani și antieroi - motocicliști violenți, miliardari tech și poate cel mai cumplit dușman, personajul colectiv Reddit. Cartea e de fapt o parabolă despre cum internetul ne-a prăjit cu certitudini extrase din anus, cum ne transformă în monștri și ne întoarce unii împotriva celorlalți. De sezon! Se găsește în tot felul de locuri care nu se cheamă România dar din fericire și pe internet (un lucru foarte bun care nu provoacă niciun fel de probleme). Eu am ascultat-o ca audiobook și merită. Ce să mai zic, spor la internet și la vot! (Dragoș C. Costache, autor)
Smooth & dark
Puma Blue (aka Jacob Allen) și concertul lor din Control Club, parte din turneul european de promovare a celui de-al doilea album, Holy Waters, lansat în 2023. Albumul este un compas emoțional smooth & dark, despre moarte, dragoste și pierdere, care mi-a fost coloană sonoră în momente mai mult sau mai puțin zbuciumate. M-a ținut de mână în autobuzul 381, pe străzile din Valencia, în bucătărie, în timp ce găteam, dar și când am lucrat la lectura-performativă What I Didn’t Tell.
Las aici un concert-film magistral cu Puma Blue la Battersea Arts Centre (superbă locație), care mi-a umplut sufrageria de nenumărate ori anul acesta. Dacă vrei s-asculți ceva care să-ți furnice șira spinării, îți recomand minutul 19 sau 59. O să auzi niște balade downtempo, indie rock și jazzy. Iar vocea lui Allen – autentică, melancolică și tandră – are o forță care n-are cum să te lase indiferent/ă. Promit. Dar acum voi lăsa muzica să vorbească în locul meu. Cheers to Puma Blue. Any place with you is home. (Nicoleta Moise, artistă)
Poezii, muzică și filme despre cultura palestiniană
Evenimentele de anul ăsta au fost destul de dezarmante, pentru că, oricât ai scrie și ai merge la proteste, în realitate nu poți influența prea mult cursul lucrurilor. Într-o încercare de a nu o lua complet razna, am încercat să găsesc în tragedia poporului palestinian de zilele astea și o ocazie de a afla mai multe despre cultura lor și a țărilor învecinate, așa că o să fac câteva recomandări de chestii descoperite în ultimul an. Îmi place să cred că, explorând cultura unor popoare despre care mass-media ne vorbește de multe ori în termeni foarte dezumanizanți, putem să ajungem să ne înțelegem mai bine și să găsim mai multe resurse de empatie și solidaritate.
În primul rând, poemele poetului sirian-palestinian Ghayath Almadhoun; poți începe cu Ode to Sadness, I Can’t Attend sau Noi (tradusă în română de Ioana Pelehatăi). Apoi, cărțile În fața lumii lipsite de iubire de Susan Abulhawa, The Woman from Tantoura de Radwa Ashour și Palatul celor două coline de Karim Kattan. Apropo de Tantura, documentarul cu același nume, realizat de regizorul israelian Alon Schwarz, vorbește despre Nakba, strămutarea în masă a palestinienilor în 1948, și masacrul din micul sat pescăresc de lângă Haifa. Iar documentarul No Other Land, realizat de o echipă de doi palestinieni și doi israelieni, arată cum le sunt distruse casele și sunt alungați astăzi palestinienii din Cisiordania. Din colecția de scurtmetraje From Ground Zero, cel mai mult m-a impresionat Sorry Cinema, scrisoarea de dragoste și de adio a unui cineast către pasiunea de a face filme, la care renunță pe măsură ce își documentează viața sub bombardamente. Îi adaug pe listă și pe cântăreții libanezi Fairuz și Rogér Fakhr și Radio Alhara din Betleem.
Dacă ești în București și vrei să afli mai multe despre cultura arabă, recomand să urmărești evenimentele organizate de Nazra.
Și nu în ultimul rând aș recomanda Orientalism de Edward Said, carte care analizează atitudinea Occidentului față de Est, implicit explicând și evenimentele zilelor noastre. (Ioan Stoleru, reporter Scena9)
Maturitate de la tineri
Descoperirea mea e albumul WILL de la Getchoo. Sunt fan al lui Getchoo (Victor Ștefan Gavrilă) de când l-am descoperit pe un stâlp de la Lujerului. Pe o hârtie de xerox color era reclamă la EP-ul lui – Songs From The Living Room, un indie rock foarte sincer și catchy ce mi-a aprins rapid în urechi note de Strokes și Interpol. Acum, un an mai târziu, Vicky are o trupă și au reușit toți patru să scoată un album minunat, extrem de bine legat și matur, deși vârsta medie din trupă nu sare de 19 ani. Recomand oricui iubește muzica tristă și dansantă. Un 9/10 cinstit, cu felicitări. (Daniel Boiangiu aka D.E.N.I.S. , muzician)
Muzică hot, pentru ierni cold
Cu cât se face mai frig și întuneric, cu atât am nevoie de muzică tot mai hot ca să supraviețuiesc, așa că iarna mi-e cald cu Pum Pum Power de pe NTS, unde bubuie dancehall, reggaeton, afrobeats și tot ce e mai însorit. Și tot muzică: în martie a scos Moor Mother album, The Great Bailout, o poezie întunecată despre rănile colonialismului european, despre minciuna istoriei alternative care bagă sub preș crimele trecutului, ca să nu cumva să trebuiască să plătească, să dea înapoi, să recunoască.
În primăvară am ajuns la deschiderea Bienalei de la Veneția, unde m-a rupt Frieda Toranzo Jaeger, o artistă din Mexic. Creează lucrări mari, picturi cu intervenții de broderie, cosmice și pline de senzualitate. Natură și politică și sex într-un peisaj nesfârșit, sălbatic și intens, arhaic și futurist în același timp. (Ioana Cîrlig, fotografă și editor foto)
Basme, vrăjitorii și societate
Chris Connaughton, actor și autor de cărți pentru copii, mi-a spus că există prea multă suferință și durere în lume ca să renunțăm la lucrurile care ne fac să ne simțim bine. De-asta nu o să ezit niciodată să recomand cărți ce pot fi considerate pentru copii. Anul ăsta am recitit The Tales of Beedle the Bard, un volum necesar în bibliotecă lângă seria Harry Potter. E o colecție de cinci basme din lumea vrăjitorilor, dar fiecare poveste este mai degrabă o reflecție asupra naturii umane și a modului în care facem alegeri în funcție de propriile valori. Ele vorbesc despre bunătate, egoism, integritate, despre cum să fii humble.
Unul dintre basmele mele preferate este The Warlock's Hairy Heart. E despre un tânăr vrăjitor care își scoate inima din piept prin magie ca să nu fie vulnerabil în fața iubirii. Dar pentru că stă atât de mult timp fără o inimă, îi dispar treptat compasiunea și empatia și începe să fie un om crud și violent. Ce cred eu că ne învață povestea asta este că dragostea și conexiunea emoțională sunt esențiale pentru umanitate și trebuie să îmbrățișăm deopotrivă bucuria și durerea ca să nu sfârșim în autodistruge.
Rămân la Hogwarts ca o fană adevărată și las aici și acest podcast minunat, Critical Magic Theory: An Analytical Harry Potter Podcast pe care l-am descoperit recent pe Spotify. E al profesorului de științe politice Julian Wamble care predă un seminar (!!!) despre lumea vrăjitorilor la George Washington University: Harry Potter & the Politics of Social Identity. Tare mult mi-aș dori niște floo powder ca să ajung la el la ore!
În podcast, precum și la seminarul său, Wamble analizează personajele din cărți din toate rolurile lor și explică felul în care poate traumele și toate lucrurile prin care au trecut le-au format caracterele și au dus la deciziile pe care le-au luat, în final, în poveste. Face tot felul de analogii cu problemele culturale, politice și sociale cu care se confruntă societățile în lumea reală. Profesorul dezbate, de exemplu, dacă Ron Weasley profită de privilegiul său de persoană albă, dacă Voldemort nu e cumva un fel de vrăjitor supremacist, dacă Hogwarts și Ministerul Magiei sunt o oglindă a instituțiilor noastre publice sau dacă Death Eaters pot fi comparați cu grupurile extremiste. Ori dacă insultele pe care i le adresează Draco Malfoy lui Hermione, când o numește mudblood, sunt pur rasiale.
Asta pentru vocile răutăcioase care insistă că-s doar cărți pentru copii! (Cristina Radu, reporteră Școala9)
Muzică și cărți
În septembrie 2023, înainte de începutul ediției a XXVI-a a Festivalului Enescu, am avut o întâlnire cu dirijorul Gabriel Bebeșelea pentru a purta o discuție ce urma să se încarneze într-un interviu publicat în broșura festivalului. În urma acelei întrevederi, mi s-a confirmat ceea ce simțisem deja în nenumăratele ocazii în care l-am urmărit, din sală, pe scenă: artistul este, indiferent dacă pictează sonor sau dacă se angajează într-un dialog, un povestaș, un storyteller. Sfârșitul de an mă găsește, așadar, citind recent lansatul volum al muzicianului, apărut la Humanitas sub titlul Muzica ricercata sau 11 povestiri muzicale surprinzătoare. În această carte, autorul împletește – sub un concept unificator ce face referire, chiar din titlu, la compozitorul-inspirație György Ligeti – istoriile unor personalități muzicale născute pe teritoriul României (Enescu, Bartók, Ligeti, etc.) sau care au avut legături cu acesta (Liszt, Brahms, etc.) într-o manieră ce va captiva, cu siguranță, atât inimile celor din domeniu, cât și pe cele ale melomanilor curioși. (Cristina Gârbea, pianistă)
Muzici de luat în noul an
L-am descoperit pe Mustafa ascultând un concert online, Artists for Aid, un eveniment organizat în Londra pentru a sprijini inițiative umanitare în Palestina și Sudan. Pe aceeași scenă cu Clairo, Earl Sweatshirt, Yasiin Bey și King Krule (respect pentru că își folosesc vocile pentru activism), Mustafa a transmis mai departe de pereții unui venue emoție și solidaritate. Dacă încă nu i-ai ascultat albumul Dunya, e genul de muzică ce îți rămâne în piept – uneori te mângăie, alteori ține acolo un nod. Dar e mereu sinceră. Bonus, vocea Rosalíei plutește superb în Nouri, ultima piesă de pe album.
Dacă ar trebui să iau cu mine pe o insulă pustie doar 10 albume, Endlessness al Nalei Sinephro ar fi unul din ele. Publicat la Warp Records ca un portal sonic spre alte lumi neumblate, albumul îmbină o orchestrație jazz ambientală cu harpă, sintetizatoare modulare și un ansamblu de jazz din Londra, printre care Nubya Garcia și Sheila Maurice-Grey. Fiecare piesă intitulată Continuum 1, 2, 3, până la 10 (asemeni primului LP, Space 1.8) e o variație hipnotică care îți fură gândurile pentru scurtul timp cât îți induce o stare de meditație profundă.
Albumul care a fost „desemnat” Album of the Year de Pitchfork, bătând astfel Brat (wow, ce edgy) și pe #15 al Rolling Stone, Diamond Jubilee vine de pe un teren fertil în care trecutul și prezentul își fac loc unul celuilalt. Albumul, lansat sub label-ul W.25TH, ne demonstrează că muzicile atemporale au încă forța de a surprinde – când auzeam piese din acest album la radiourile pe care le mai ascult, credeam că ascult ceva obscurități din '87, nicidecum ceva ieșit anul ăsta. M-a surprins plăcut asta, și cred că-l recomandă.
Sunt albume care nu doar îți spun povești, ci te fac să fii parte din ele. Albumul ăsta e unul din ele. Ascultându-l, te trezești într-o pădure uitată, căutând o poiană care să-ți fie casă sau un spirit ascuns, care să dezlege vreun blestem vechi. Sunetele de țambal, pian și contrabas se așază în jurul vocii Anamariei și reimaginează cu o răbdare asemănătoare cu cea a naturii colinde și cântece de stea românești, legate de ritualuri din calendarul popular. (Vlad Hodrea, social media manager)
CosmoCaixa & Don't Be Cruel
Anul 2024 a fost sărac în descoperiri culturale, am avut mintea prea mâncată de prăbușirea morală a umanității. Ce rămâne cu mine de împărtășit și cu alții este bucuria de excursie de la CosmoCaixa - Casa Științei din Barcelona, pe care o recomand copiilor de orice vârstă. E laboratorul lui Dexter, la mărime naturală și te-nvață despre științe așa cum ai fi visat când erai mic, dacă nu mai ești, și așa cum meriți dacă încă ești acolo. Te trece în joacă prin fizică, chimie, biologie, geologie, poți testa singur/ă gravitația, ripple effect, chaos theory, te poți juca cărți cu roboți (și câștiga!). Iar la sfârșitul acestui parcurs geek-olimpic te așteaptă o surpriză de proporții, pe al cărei acoperiș din sticlă ai călcat înainte de a coborî la -5 și a cărei poezie te va emoționa până la lacrimi. O pădure tropicală, ale cărei straturi le poți vedea prin geam, de la rădăcinile scufundate printre care înoată piranha, la solul populat cu plante, flamingi și capibara, și până la vârfurile copacilor care ajung până 5 etaje mai sus. Dar nu numai c-o poți vedea, ci poți intra în ea, printr-un labirint care trece prin pământul reavăn, unde mai poți spiona colonii de furnici organizate și alți pești, mai binevoitori, ca apoi să ajungi în căldura și umezeala incredibilă a acestei păduri scufundate, să te privești ochi în ochi c-un capibara și să eviți să bagi degetele în apă, pentru că piranha. Iubesc Barcelona de ani de zile, e prima oară când am fost la CosmoCaixa și e primul loc în care m-aș întoarce când mai ajung pe acolo.
Nopțile mele albe au fost dedicate serialelor. Nu voi pomeni aici nici cantitatea nici numele lor, dar aș vrea să vă las c-un moment de magie care a rămas cu mine din unul dintre ele. Este din For All Mankind, serial SF care rescrie istoria contemporană după ce rușii ajung primii pe lună, iar Războiul Rece este de fapt o cursă a de cucerire a spațiului între SUA și URSS, și pe care, all in all, chiar îl recomand (mai ales fanilor Battlestar Galactica). Karen (Shantel Vansanten, la care m-am întrebat un sezon întreg dacă nu este Meghan Markle) este soția unuia din primii astronauți din programul spațial american, condamnată la suburbie, la absența soțului, la a fi mamă pentru singurul lor fiu, și prietenă cu toate celelalte soții de astronauți, în același timp mimând fericirea pentru publicul televiziunilor. Karen, care va avea una dintre cele mai spectaculoase evoluții din serial, își permite la un moment dat un moment de ieșire din cadru, care începe c-un dans lasciv pe un cover al lui Don't Be Cruel (așa cum și serialul este un cover al realității), în interpretarea lui Billy Swan. Din păcate mai multe nu pot să zic. Just play the song. (Karin Ungureanu, manager comunicare)
Cum mi-am dat cringe pe hellokitty
Am descoperit la începutul anului două artiste care mi-au inghețat creierii cu performance-ul lor She’s Evil, Most Definitively Subliminal, prezentat în cadrul Transmediale 2024: You’re Doing Amazing Sweetie.
Am simțit fiorul rece pe șira spinării al plăcerii amestecate cu groază pe care l-am mai trăit doar pe vremea când consumam obsesiv filme horror asiatice. Partea nasoală, chiar foarte nasoală, a fost sentimentul prezenței ororii îngrozitor de aproape de mine. Și câtă dreptate am avut... Trăim un final de an în care suntem alienați într-o stare de confuzie cauzată de rateul unor alegeri prezidențiale cauzat de croșetul fin al unor algoritmi pe care simțim / știm că nu avem cum dracu' să îi înțelegem. Este cel mai cutremurator și descurajant sentiment pe care l-am trăit vreodată față de monstruozitatea informației scăpate total de sub control. Sau înfiorător de bine strunite. Iar această combinație, îmbrăcată sublim cu hăinuța marcată cu emblema radical cuteness, transformă drăgălașul în probabil cea mai puternică armă a secolului XXI.
Revin la fetele astea Noura Tafeche și Alex Quicho. Alți doi iepurași buni de urmărit în hățișul compliqué al culturii contemporane.
Referințele pe care Noura Tafeche le adună în The Kawayoku Inception sunt reprezentarea aproape identică a terorii unui coșmar avut de fiica mea în care un ponei roz începe să se descompună în galopul mărunt printr-un peisaj idilic. Povestea demarează delicat din sămânța culturii Kawaii, care îți provoacă o plăcută amețeală erotică. De aici mai este fix un pas până în fața tot roz, dar horror, a poveștii. Kawayoku, un termen născut din Kawaii – drăguț și Bōryoku – violență, sună drăguț și inocent, precum toate denumirile rețelelor de socializare pe care le hrănim cu conștiinciozitate în toate felurile posibile.
Nimic mai surprinzător decât catapultarea în mijlocul ororilor unui război dansat, montat, pimp-uit pe tiktok sau a unui narativ ieșit din limitele normalului precum realitățile paralele propovăduite de un posibilpoatetotușinu președinte. Un pas mic mic de hellohorrorkitty.
Long story short, ca să citez din statementul artistelor „la această intersecție a războiului asimetric și a autodezvoltării individualiste, bătălia se duce prin seducție, influență, perturbare și confuzie.”
Limpede ca apa. (Suzana Dan, artistă și manager Rezidența9)
Ficțiuni dintr-o lume mai bună
Câteva lucruri pe care sigur le-am mai mărturisit. Primul: eu nu prea mai sunt pe-aici cu capul, de aproape trei ani, pentru că gândurile mele sunt mai tot timpul peste granița de nord, în Ucraina. Când nu sunt fizic acolo, nu mă pot abține să nu fiu prezentă în spațiul ăla cultural în orice fel cu putință. De pildă, cu muzică. Sau prin documentare. Între starea contemplativă pe care mi-o dă muzica și cum mi se chircește sufletul la filme se naște ceva hău.
Și al doilea lucru: îmi e foarte greu să citesc ficțiune, probabil pentru că am făcut aproape doar asta în prima jumătate a vieții mele de până acum.
Lucrurile astea două s-au întâlnit și s-au împăcat vara asta, în micul spațiu al librăriei timișorene independente La două bufnițe. Acolo mă așteptau două cărți ale unuia dintre cei mai titrați prozatori ucraineni contemporani, Andrei Kurkov. (Pe care, de altfel, l-am ratat anul ăsta la ediția a 11-a festivalului sibian Poets in Transylvania. Îl ratasem și la București, în 2022, când a stat de vorbă Radu Vancu cu el pentru Scena9. Mă rog, pe-atunci - mai rușinos - nici nu-l citisem încă.)
De la începutul invaziei totale declanșată de Rusia în Ucraina, în februarie 2022, Kurkov nu mai scrie ficțiune. (A publicat, însă, Diary of an Invasion, în toamna aceluiași an.) Tot atunci a anunțat că nu va mai scrie în rusă. (S-a născut într-o familie de ruși, relocată la Kyiv când autorul avea doi ani.)
Dar cartea cu care a ajuns la mine vine dintr-o lume în care pacea încă se încăpățâna să supraviețuiască. (Bine, vorba vine. Pe-atunci, președintele Ucrainei era infamul pro-rus Victor Ianukovici, care a fugit din țară odată cu revoltele sângeroase din Piața Maidan, din 2014.) Publicat în limba rusă în 2012, Jimi Hendrix Live in Lviv e dedicat orașului vest-ucrainean, care servește drept fundal pentru personaje și aventuri magic-realiste: de la protagonistul Taras, care vindecă pasageri occidentali și ruși de pietre la rinichi, zgâlțâindu-i cu mașina lui pe străzile pietruite din Lviv, la iubita lui, o casieră de amanet alergică la bani, la orașul însuși, care pare că vrea să se transforme înapoi în mare. După cum scria Luke Harding în recenzia romanului din The Guardian: „În contextul ororilor de azi, romanul se simte ca o misivă dintr-un loc mai optimist și mai însorit”. Și exact de asta aveam nevoie, ca să umplu un pic din hăul ăla. (Ioana Pelehatăi, editor Scena9)
Un documentar necesar
Din 2024 rămân cu un documentar văzut în cadrul One World Romania: Soundtrack pentru o lovitură de stat, al belgianului Johan Grimonprez, nu doar pentru că e una dintre cele mai inteligente utilizări ale imaginilor de arhivă pe care le-am văzut vreodată, ci și pentru că e o lecție de istorie prețioasă (și) pentru prezent.
Un colaj de arhive video, audio și scrise despre finalul anilor 50 și anul 60, „anul Africii”, când națiunile africane și-au câștigat cu greu independența. Colaj bine ținut laolaltă de două fire roșii: tragicul lui destin al lui Patrice Lumumba, prim-ministrul emergentului Congo, și jazz-ul ca instrument de propagandă sau operațiuni sub acoperire pentru SUA și CIA. Fără ramă narativă, fără perspectivă auctorială care să ghideze spectatorul spre interpretări și concluzii, documentarul etalează istoria în imagini mișcătoare a unui continent despre care știm prea puține.
Cel mai actual (și acut) e tabloul jalnic al ONU încă de pe atunci, o instituție coruptă și incapacitată de interesele marilor națiuni; avem acces la o mulțime de înregistrări cu luările de poziție ale liderilor din consiliu, close-ups cu un Dag Hammarskjöld (secretarul general ONU atunci; care a primit Nobelul pentru Pace după ce a murit într-un accident aviatic tocmai în Congo) deznădăjduit și depășit de situație, Hrușciov bătând cu pumnii în pupitru împotriva colonizatorilor/asupritorilor belgieni și americani, secvențe cu femeile de culoare din Cultural Association for Women of African Heritage care au dat buzna la o ședință ONU din 1961 strigând „Asasinilor!” și au fost scoase în pumni din sală (protest organizat, printre alții, de Maya Angelou). Toate lucrurile astea se succed pe ecran ritmate cu jazz de la Gillespie, Coltrane, Armstrong, Max Roach ș.a și se încheie cu strigătul lui Abbey Lincoln din „Triptych: Prayer/Protest/Peace”. (Alexandra Florescu, jurnalistă)
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan / Schaffer Anikó.
