Raluca are o prezenţă tonică şi stăpâneşte toată gama de umor, de la absurd la grotesc. Poate juca o fetiţă pârâcioasă şi pe mama ei autoritară în decurs de 2 minute (Profu' de religie) sau un încântător personaj de culoare (Exploziv). Jonglează cu relaxare pe marginea clișeelor legate de corpuri & dimensiuni rubensiene, pe care le poate accentua ironic până la extrem - în Dacă am gândi cu voce tare, joacă rolul cuiva care se serveşte de trup ca să pară amenințătoare, fiind în realitate un personaj fragilizat de o sexualitate incertă. Sau le poate deconstrui, ca în Nuntă însângerată, de exemplu, unde joacă Logodnica, și o face în contra ideii de frumuseţe şi fragilitate cu care este perceput, de regulă, personajul lui Lorca. 

 

 

Subţire la trup şi ascuţită la vorbă, şi ea merge uneori în contra clişeelor. Joacă o prostituată în Dacă am gândi cu voce tare şi vreo patru personaje afurisite - copii şi adulţi - în Profu' de religie. E frumoasă, minunată şi rea, ca să îl parafrazez pe Andrei al lui Cehov din Trei surori, iar combinaţia asta are o infinitate de nuanţe. 

 

 

Au devenit cunoscute mai ales prin spectacolul lui Afrim, Fetiţa din bolul peştişorului auriu, în care Silvia o joacă pe copilă, iar Olga, pe mama ei (în realitate, Silvia e sora cea mare). Cu o figură şmecheroasă, Silvia este extrem de ludică, plasându-se mereu la joncţiunea dintre comic, cinic, bizar şi ameninţător. Olga, cât un fir de trestie, este un ghem de energie, mereu cu o tentă, hai să nu zic tragică, dar dramatică. În Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, fragilitatea ei este teren pentru orori. 

 

 

Seamănă izbitor cu Liv Ullmann şi nu doar fizic. Are o aparenţă discretă, o figură delicată, oarecum aristocratică, o siluetă elegantă, este o prezenţă misterioasă, vag senzuală, puternică chiar şi când tace. Şi tace mult, de exemplu în Frumos, unde umple cu corpul şi tăcerea o poveste construită din ce nu se spune (aşa scrie Jon Fosse, cu replici puţine şi pauze lungi).

 

 

Oana este o prezenţă frustă, palpabilă, cu care ai putea oricând intra în vorbă, chiar şi în mijlocul spectacolului. Construieşte rolurile meşteşugăreşte, cu acurateţe şi precizie, aşa cum conduce şi Reactorul. Are mereu pământul sub picioare, o bază solidă pentru ce face pe scenă. Poate fi văzută în mai toate spectacolele de la Reactor (care tocmai împlineşte 5 ani de existenţă). Lumea o ştie şi în afara Reactorului, după ce a fost agresată la mitingul Noii Drepte de la Cluj, în 2017.

 

 

Când nu desenează pe pereţi (a pictat de curând pereţii Teatrului Apropo din Bucureşti), joacă în Miracolul de la Cluj, Body of defiance sau 3 Milioane. De la Parallel (Premiul Uniter pentru debut ex aequo cu Leta Popescu), traseul ei performativ s-a situat mereu între teatru şi performance. Lucia este mai puţin „o interpretă" şi mai mult o expresie performativă a sieşi, prin asta fiind oarecum singulară în peisajul autohton. 

 

 

Am descoperit-o la Macaz, în Cultul personalităţii, unde o joacă pe Ana Pauker. Oana este o actriţă de o forţă şi o subtilitate extraordinare. În ciuda limbajului de lemn, „extraordinarul" ăsta trebuie înţeles astfel: prin forţă, siguranţa şi claritatea în a afirma caracteristici şi un traseu al personajului, dar şi abilitatea de a trece dintr-un registru în altul cu dezinvoltură, de la comic la tragic, de la dramatic la muzical, de la fascinaţie şi ironie la autoritarism şi cinism; prin subtilitate, relativizarea unor atribute ale personajului (nu e eroină şi victimă, nu e călău, ci poate fi toate acestea în aproximativ acelaşi timp), umanizând un simbol (pozitiv pentru unii, negativ pentru alţii). 

 

 

Le-am văzut în spectacolele Adei Milea, Visătorul şi Amintiri, unde lucrează excelent cu (auto)ironia şi cu un umor „naiv" (profesoarele din Visătorul se visează cool & sexy, pentru asta „fluturându-şi" părul în vânt cu uscătorul). Sunt actriţe care ştiu să relaţioneze comicul cu muzicalul şi să facă vizibile personaje de plan secund. Am o imensă simpatie pentru ele.