Lectura de azi vine de la editura Nemira, care se pregătește să lanseze, în câteva zile, o nouă carte de non-ficțiune, tradusă de Alexandra Florescu și găzduită de colecția ORION. Volumul „100 de femei afurisite”, scris de autoarea și jurnalista Hannah Jewell, adună câteva dintre micro-istoriile unor personaje feminine care au zguduit moravurile, ierarhiile și preconcepțiile lumii despre ce înseamnă să fii femeie. De aici și afurisenia lor, această etichetă vecină cu blestemul și păcatul care a fost atribuită, de-a lungul timpului, femeilor care sfidau așteptările societății.
Așadar, cine sunt femeile afurisite care n-au fost consemnate în timeline-ul istoriei universale, aglomerat de mulți bărbați salvatori, călare pe cai? Vă propunem să aflați din cartea proaspăt apărută la editura Nemira, care e disponibilă, momentan, pentru precomandă. Mai jos, vă invităm să citiți povestea Zenobiei, o femeie afurisită din cele mai vechi timpuri.
Zenobia
cca. 240-274
Secretul unei căsnicii fericite este respectul reciproc și o împărțire echitabilă a responsabilităților, cel puțin așa mi-a spus bunica mea, care a fost măritată mai bine de șaizeci de ani, în timp ce-și turna o limonadă cu whisky în miezul zilei. (Să bei limonade cu whisky la amiază te poate ajuta la fel de bine să ai o căsnicie fericită.) În orice caz, asta a fost strategia cuplului format din regele Odainat și regina Zenobia din Palmyra, Siria, în secolul al III-lea. Odainat scotea gunoiul și triumfa împotriva Imperiului Persan în Est, în vreme ce Zenobia spăla rufele și cucerea Imperiul Roman de Răsărit la Vest.
Regina din Palmyra a avut multe nume. Pentru greci, era Zenobia. Pentru arabi, era al-Zabba’. Pentru romani, era Augusta. Pentru dușmani, era: „Căcat, uite-o că vine, o să murim toți!” Iar pentru prietenii ei, era Z-licioasa. Zenobia era o arăboaică elenizată (adică de cultură greacă) și se prezenta probabil cu numele grecesc, deci rămânem la el.
Zenobia s-a născut în 240 și s-a măritat cu Odainat în 255. Se spune că era o puicuță extrem de bună, cu ochi mari și negri și dinți așa de albi, că arătau ca niște perle. Dar, mai important, se spune și că era o mare scorpie, care participa la bătălii, mergea la vânătoare și la călărit împreună cu Odainat, apoi pleca singură în expediții militare și conducea armata, ca general din prima linie. În 267, Odainat a fost trădat și ucis de romani, pentru că ajunsese să aibă prea multă putere, iar Zenobia a zis: „Ei bine, să vă fut!” A cucerit Egiptul, așa cum se face, și a făcut propagandă că se trăgea din Cleopatra, ca să cucerească fluierând Alexandria, cu cele 70 000 de trupe ale sale. Controla rutele comerciale din India până la Nil, precum și alte rute de la Est la Vest. Odainat cucerise deja Arabia, Siria, Mesopotamia și altele, pentru Palmyra, iar Zenobia a adăugat Egiptul și Asia Mică, mișcări clasice ale unui cuplu aflat la putere. Zenobia a ajuns la un soi de înțelegere cu împăratul roman Claudiu, care era ocupat cu lupte corp la corp în părțile vestice ale imperiului, așa că pur și simplu a ignorat-o, spunând: „Bine, ia Egiptul, hm!” dar în latină. Așa că, timp de câțiva ani dulci, Zenobia a fost regină peste jumătate de lume, domnind peste un imperiu vast și bucurându-se de bogățiile aduse de caravane. Și-a umplut curtea de cărturari și intelectuali care făceau dezbateri mărețe despre filozofie, știință și alte chestiuni din vremea lor, ca niște podcasturi romane antice, sponsorizate de un Squarespace roman.
Dar, curând, un nou împărat a preluat puterea la Roma: Aurelian. Și lui nu-i convenea ca o fată din deșert să-i conducă jumătate din imperiu. Iar Zenobia era ambițioasă. Voia ca imperiul ei să rivalizeze cu cele persan și roman. Voia să domnească peste o utopie vastă. Nu voia să conducă doar Imperiul Roman de Răsărit – voia să cucerească chiar Roma. Ia-o, Zenobia! Ești puternică și frumoasă și poți face orice! A schițat chiar și modelul de șaretă cu care urma să intre, într-o bună zi, în Roma, ca atunci când știi ce-o să porți la Oscaruri înainte să mergi la prima oră de actorie.
Acum, dacă vreți să scoateți din sărite un împărat roman (și, hai să recunoaștem, vreți), cel mai bun lucru pe care-l puteți face e să îl puneți pe spatele unei monede, nu pe față. Dacă vreți să-l enervați și mai mult, nu-l puneți deloc, vă puneți fiul pe față și pe voi, pe spate. Cum ar trebui să-ți dai seama care e fața și care e spatele unei monede romane antice? Nu știu, trebuie să întrebați un roman. Dar asta a făcut Zenobia. L-a pus pe fiul ei Wahaballat pe fața monedei și pe Aurelian, pe spate, apoi l-a scos pe nenorocit cu totul și s-a pus pe ea în loc. S-a pictat precum Selena, zeița Lunii, ca să obțină o înfățișare de vrăjitoare. Iar Aurelian a fost profund jignit. Cine se credea parvenita asta? Dar, pentru o vreme, a fost ocupat cu problemele imperiului în vest, cu luptele cu goții, vandalii și cu alți adolescenți problematici. Când s-a întors la Roma, a convins Senatul să-l lase să recucerească Egiptul și alte tărâmuri ale Zenobiei. Egiptul era o sursă de grâu importantă pentru Roma, iar lui Aurelian îi plăcea mult să alerge prin lanurile de grâu. Din păcate pentru Zenobia, își întinsese prea tare resursele militare, iar triburile arabe și aliații armeni – coloana vertebrală a armatei sale – păreau să nu fie de ajuns ca să salveze Palmyra. Totodată, a ignorat prevestirile și s-a aruncat în luptă, ceea ce, tbh, nu e chiar o mișcare fericită pentru o zeiță a Lunii. Aurelian s-a luptat cu armatele Zenobiei până le-a izgonit din Alexandria și din Antiochia, apoi le-a fugărit prin orașe și prin deșert până au ajuns să asedieze chiar orașul Palmyra, cu cei 200 000 de locuitori ai săi. Zenobia a încercat să se strecoare din oraș și să plece spre est, ca să caute ajutor la persani, dar a fost capturată de Aurelian, care a vrut s-o aducă înapoi la Roma într-o procesiune triumfală. Voia să le arate el senatorilor care râseseră pentru că fusese batjocorit de o femeie și voia s-o umilească în fața plebei, ca să se simtă el mare și tare. Nici măcar nu putea fi vorba de vreun „triumf” care sărbătorea victoria împotriva puterilor străine, pentru că, tehnic, Palmyra făcea parte din Imperiul Roman. Sau, cel puțin, asta credea Roma. Ce s-a întâmplat ulterior e neclar, dar probabil că Zenobia a preferat să-și ia viața decât să fie cărată la Roma și expusă plebei într-o procesiune triumfală. Aurelian a prădat orașul și așa s-au sfârșit șase secole de imperiu arab în Siria (până la cuceririle islamice, patru secole mai târziu).
În secolele care au urmat, Palmyra va fi distrusă și reconstruită de multe ori, deși nu a redevenit niciodată centrul cultural și economic care fusese în zilele Zenobiei. Astăzi, în ce a mai rămas din Siria, Zenobia apare pe bancnota de 500 de lire, iar ruinele spectaculoase ale Palmyrei, odată populare printre turiști, au fost distruse în mare parte când ISIS a preluat orașul și a bombardat o parte din ruinele pe care le considerau sursă de idolatrie. Așa, băieți! Arătați-le voi unor zei vechi de două mii de ani ...
foto cover: pexels.com
