Inspirat de faptul că în ultima vreme șobolanii par să fie la fel de prezenți pe Facebook (cel puțin în bula celor din București) precum mult mai îndrăgitele pisici, am întocmit o listă de zece romane publicate în ultima sută de ani în care apar aceste ființe care de regulă trezesc sentimente de oroare, dar care au parte și de roluri mai simpatice – cel puțin în literatură.
În acest roman-parabolă publicat de Camus în 1947, șobolanii sunt purtătorii ciumei, semnele prevestitoare ale flagelului care va lovi orașul Oran. Cartea a redevenit populară anul trecut, după declanșarea pandemiei, când vânzările au cunoscut o creștere spectaculoasă.
În distopia anticomunistă din 1949 a lui Orwell, șobolanii (de fapt teama de șobolani) reprezintă backdoor-ul prin care sistemul intră în conștiința protagonistului Winston Smith și o modelează așa cum dorește.
Publicat în 1962, este primul roman al lui Clavell și cel mai bun probabil dpdv literar, deși mai puțin faimos decât un bestseller ca Shogun. Changi a fost inspirat din experiența autorului de prizonier într-un lagăr japonez în al Doilea Război Mondial. Titlul original (King Rat – Regele Șobolan) trimite atât la numele liderului informal al lagărului, un caporal american care îi domină, controlează și manipulează pe toți deținuții, ci și la ierarhiile din lumea șobolanilor, pe care lumea oamenilor le reflectă/imită în romanul lui Clavell.
Procesul verbal
Romanul de debut (1963) al lui Le Clézio urmărește degradarea unui tânăr din lumea bună care alege să trăiască la marginea societății, refuzând nu doar civilizația, ci și condiția umană: el se identifică pe rând cu o serie de animale, inclusiv cu șobolanii care trăiesc între gunoaiele urbane.
După eliberarea din închisoarea comunistă unde fusese aruncat din motive politice, filozoful Victor Petrini nu reușește să se angajeze decât la o firmă de deratizare. Așa că nu puține pagini le sunt dedicate șobolanilor. Una dintre scenele memorabile îl are în centru pe Bacaloglu (în care Preda l-a ipostaziat cu cheie pe Eugen Barbu, dușmanul său):
„În aceeaşi clipă auzii un zgomot ciudat, o plescăitură înfundată, apoi alte două şi îl văzui pe Bacaloglu agitîndu-se în colţul lui, unde stătea lângă o coloană de scurgere, alături de W.C. El şpriţui în jur şi sări într-o parte. Era asaltat de şobolani, care fugeau de sus, unde era mediu toxic, şi săriseră prin vreo gaură din plafon. Trei intrară în biroul spaţios unde eram noi şi începură să alerge care încotro. Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cât o pisică şi îl şpriţuia acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea nici o bubă pe faţă. Îndrăzneţ, şobolanul îl înfruntă, făcu un salt şi ţâşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu râtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de câteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică: «Ei, dom' Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu», şi-i trimise, strâmbîndu-se bestial, un snop de substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare. Înţelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţâşni pe lîngă el şi ieşi peste noi. Corpul îi tremura ca o piftie, era gras şi nu fugea prea tare, şoldurile scabroase i se mişcau leneş. Alerga de la un capăt la altul în încăperea plină de birouri.
[...] Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă şobolanul cu care încercase el un dialog: pe ceilalţi îi ignora. «Copilule, îi spunea cu o ironie tărăgănată şi semeaţă, ai vrut să mă muşti, te-ai dat la mine, a? Păi nu-ţi merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. Îţi plîng de milă, te las aşa să alergi, dar o să oboseşti! Consideraţia, mă băiatule! Ai vrut să mă muşti... Eşti pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul pe dinaintea noastră, să se bucure şi spectatorii... Lasă-i să se bucure şi ei, sunt oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca asta? Învaţă şi tu, cultivă-te înainte să te prind, dom' Nae, ridică-mi nivelul, că pe urmă o să ţi-l ridic eu...»
Şi i-l ridică în clipa următoare când şobolanul, exasperat, se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace: Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi jos cu ochii lui negri şi îndrăzneţi şi cu dinţii rânjiţi înfloriţi de stropi de sânge.”
Acest roman scris în 1979, dar refuzat de editurile din Polonia și publicat abia după căderea comunismului, este redactat la persoana I din perspectiva unui șobolan.
Cea mai bună carte a lui Neil Gaiman și una dintre preferatele mele, Nicăieri (în original Neverwhere) a fost inițial scrisă ca scenariu pentru o miniserie BBC și transformată apoi în roman. Este un fantasy urban plasat în subteranele Londrei, într-o lume fantastică populată de criminali, îngeri, hackeri magici, hoți, monștri legendari și, evident, șobolani. Aceștia din urmă apar în roluri pozitive, după cum arată cu vârf și îndesat jupânul Coadă-Lungă din clanul Cenuşiu.
Un alt urban fantasy plasat în subteranele Londrei (dar nu numai), scris de unul dintre cei mai sofisticați/spectaculoși/inteligenți autori contemporani de SF.
Harry Potter și prizonierul din Azkaban
... în care Șobi, animalul de companie al lui Ron, se dovedește a fi mult mai mult decât un șobolan bătrân.
Tot un roman redactat la persoana I din perspectiva unui șobolan (deși prezentarea de pe pagina Polirom vorbește de un „șoricel”, probabil ca să nu pună cumpărătorii pe fugă) – doar că de data asta este vorba despre un șobolan cititor, care și-a șlefuit gusturile literare rozând Moby Dick și Don Quijote:
„Singurul gen de literatură pe care nu-l suport este literatura despre şobolani şi şoareci. Îl dispreţuiesc pe bătrînul şi cumsecadele Şoarece din Vîntul prin sălcii. Mă piş pe nasul lui Mickey Mouse şi al lui Stuart Little. Afabili, strecurîndu-se graţios prin viaţă, drăgălaşi, îmi rămîn în gît ca nişte oase de peşte.”
O carte foarte amuzantă și îngrozitor de tristă.
