În ultimele zile cam toată lumea a avut ceva de comentat despre Cristi Puiu. Nu doar despre prostiile incoerente debitate la TIFF, ci și despre lungimea filmelor lui. Din ce-am citit pe Facebook în ultimele zile, se pare că românii sunt traumatizați nu doar de comunism, PSD și Covid, ci și de filmele de + trei ore ale lui Puiu.
Nu e prima dată când observ că consumatorii de cinema (sau, mă rog, de filme) au o viață prea ușoară. Dacă trei ore trec prea încet pentru un spectator care nu înțelege de ce Sieranevada este o capodoperă, îi invit să se cronometreze în timp ce fumează oricare dintre romanele de mai jos.
Murasaki Shikibu, Povestea lui Genji
Nu există o definiție standard a romanului, deci istoriile genului arată foarte diferit. Unele încep din Antichitate, altele de la Don Quijote, altele, considerând că romanul e o specie caracteristică epocii burgheze, de la Robinson Crusoe. Altele pornesc numărătoarea de la Povestea lui Genji, scris acum o mie de ani în Japonia de o femeie care semna folosind pseudonimul Murasaki Shikibu. Este o poveste plasată la curtea imperială, lungă, lentă și plină de rafinamente a căror apreciere solicită câteva lockdown-uri puse cap la cap. O versiune românească, în traducerea Angelei Hondru a fost publicată de Editura Polirom în 2017.
Honoré d'Urfé, L'Astrée
Publicat în Franța la începutul secolului al XVII-lea, acest roman bucolic are în centru un păstor și o păstoriță a căror poveste de dragoste are nevoie de peste 5000 de pagini extrem de alambicate ca să tacă dracului din gură. Cândva a fost un bestseller – ei bine, lumea s-a învârtit de multe ori de atunci. Protagonistul din Magicianul lui John Fowles, Nicholas Urfe, este un descendent al lui Honoré d'Urfé.
Cao Xueqin, Visul din pavilionul roșu
O „cronică de familie” din secolul al XVIII-lea, rămasă neterminată și continuată apoi de un alt autor, Visul din pavilionul roșu este una dintre cele mai faimoase romane made in China. Presărat cu versuri (specialitatea no 1 a literaturii chineze) și fără să se grăbească nicăieri, Visul din pavilionul roșu este labirintic și solicită o adevărată devoțiune: el trebuie nu citit, ci studiat. Președintele Mao declara că l-a citit de cinci ori. Având poate în minte chiar Visul din pavilionul roșu, Borges a imaginat în povestirea Grădina potecilor ce se bifurcă un roman și mai monstruos. O versiune în română incompletă (de doar 700 de pagini!) a fost publicată de Ileana Hogea-Veliscu la Editura Univers în 1975. Cine vrea să citească o versiune integrală, fără să știe din întâmplare chineza, poate folosi traducerea în mai multe volume a sinologului David Hawkes.
Eugène Sue, Les Mystères du peuple
Eugène Sue a rămas în istorie și în librării prin Misterele Parisului, romanul-foileton care l-a îmbogățit, dar a scris mult mai mult. Misterele poporului, publicat între 1849 și 1857, se întinde pe două milenii. Mânat de același socialism utopic din Misterele Parisului (de care Karl Marx își bătea joc în Sfânta familie), romanul urmărește de-a lungul mileniilor povestea unei familii de „proletari”, începând cu câteva decenii înainte de Hristos și ajungând până în prezentul lui Sue.
Robert Browning, The Ring and the Book
Oricât de neobișnuit ar părea astăzi, în secolul al XIX-lea au apărut numeroase romane în versuri. Unul dintre cele mai faimoase (și lungi) este Inelul și cartea de Robert Browning (1868-1869), compus din nouă monologuri dramatice ale căror naratori încearcă, din nouă perspective diferite, să rezolve o crimă. Numără 21.000 de versuri (Iliada are vreo 15.000).
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut
Nu mai zic despre ce e vorba, sunt sigur că toată lumea l-a citit și recitit de-a lungul pandemiei fie în original, fie în minunata traducere a Irinei Mavrodin (publicată în mai multe ediții, cea mai recentă la Editura Art).
James Joyce, Finnegans Wake
Ultima carte a lui Joyce, la care a lucrat aproape două decenii, nu este, ce-i drept, foarte lungă în ce privește numărul de pagini (6-700, în funcție de ediție). Dar este atât de dificilă, încât Joyce spunea că e nevoie de o viață pentru a o citi. Iar Umberto Eco scria: „Pare că cititorul joycian ideal, lovit de o insomnie ideală, este un model suprem de cititor deconstructivist pentru care orice text e un coșmar fără sfârșit. Pentru un astfel de cititor nu vor exista interpretări critice ale lui Finnegans Wake, ci, mai degrabă, o serie infinită de recreări originale.”
Arno Schmidt, Zettels Traum
Umbra lui Joyce plutește asupra acestui roman publicat în germană în 1970, a cărui traducere în engleză din 2016 numără 1.500 de pagini format mare și cântărește 6 kilograme. Subiectul, dacă se poate vorbi despre așa ceva, urmărește o zi din viața unui traducător care transpune în germană scrierile lui Edgar Allan Poe.
Henry Darger, The Story of the Vivian Girls, in What Is Known as the Realms of the Unreal, of the Glandeco-Angelinian War Storm, Caused by the Child Slave Rebellion
Un titlu lung pentru o carte de 15.000 de pagini încă nepublicată integral. Autorul ei a lucrat în personalul de serviciu al unui spital din Chicago. După moartea lui a fost găsit acest monstru al literaturii din toate timpurile, al cărui text este colat cu ilustrații sângeroase, un fantasy delirant bântuit de crime și făpturi de coșmar.
Gheorghe Schwartz, Cei o sută
Cine a scris cel mai lung roman din literatura română? După aritmetica mea, câștigătorul detașat al categoriei este Gheorghe Schwartz prin ciclul de romane Cei o sută, deschis prin Anabasis (1988) și continuat cu Ecce homo (1993), Oul de aur (1998), Mâna albă (2000), Vara rece (2004), Axa lumii (2005), Culoarul templier (2008), Secretul Florența (2010), Diavolul argintiu (2011), Bastonul contelui (2012) și Agnus Dei (2013). Seria urmărește o sută de generații succesive începând cu căderea Babilonului sub ocupație persană, până în prezent. O combinație de roman istoric ca pe vremuri și de metaficțiune postmodernă.
Fotografie principală de Andrea Piacquadio, via Pexels
