Literatura este o artă temporală. Pentru a citi o carte avem nevoie de timp, uneori – în cazul romanelor lungi – de foarte mult timp. De asemenea, personajele unei cărți se mișcă și ele în timp: se nasc, trăiesc și mor. Nu neapărat în ordinea aceasta, după cum încearcă să arate lista de mai jos, în care am încercat să inventariez zece forme neobișnuite de timp ce pot fi întâlnite în literatură (și mult mai rar, cu câteva excepții, în viețile noastre). Acest articol a fost publicat inițial în 2020, în numărul 3 al revistei Scena9.
Timpul încetinit
Auzim sau spunem de multe ori că „timpul trece prea încet”. De obicei atunci când ne plictisim sau atunci când așteptăm să se întâmple ceva (să vină cineva, să sosească o veste). Dilatarea temporală reprezintă un procedeu frecvent în cinematograf. De pildă în minutele de început din Once upon a time in the West de Sergio Leone, în care un grup de mercenari așteaptă un tren într-o căldură toridă. În literatură, unul dintre maeștrii săi este I. L. Caragiale. Schița Căldură mare este compusă aproape integral din dialogul absurd între două persoane care, lovite de caniculă, nu reușesc să se înțeleagă asupra unor lucruri simple. Alte exemple elocvente apar în Străinul lui Albert Camus și într-un roman influențat de acesta, Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri de Peter Handke (ambii autori au primit Nobelul pentru literatură): timpul se scurge cu încetinitorul, un mediu înnebunitor în care protagoniștii ajung să săvârșească acte iraționale.
Timpul accelerat
Un procedeu complementar timpului încetinit, timpul accelerat poate fi întâlnit frecvent în filmele și în romanele de acțiune. Evenimentele se derulează pe fast-forward, iar protagonistul trebuie să țină pasul cu ele. (Sigur, nu mă refer la filmele cu Steven Seagal: în ele și secvențele de acțiune se desfășoară cu încetinitorul).
Dar întâlnim și forme mai melancolice ale timpului accelerat, de pildă în romanul Matei Iliescu de Radu Petrescu. După o introducere de câteva pagini, autorul aruncă (nici măcar la începutul unui paragraf, ci undeva către sfârșitul său, ascunsă parcă printre alte enunțuri) propoziția „Astfel trecură patru ani”. După care acțiunea se mută nonșalant cu patru ani în viitor. Tot Radu Petrescu, în miniromanul Sinuciderea din grădina Botanică, trece pe repede înainte printr-o sarabandă de evenimente și de genuri literare.
Timpul în buclă
În Infernul lui Dante, păcătoșii sunt condamnați la o eternitate în care își retrăiesc crimele cele mai abominabile sau caznele la care sunt supuși. Uneori acestea se suprapun. O dată și încă o dată și încă o dată, pentru totdeauna.
Timpul suspendat
În povestirea lui Jorge Luis Borges Miracolul secret, un scriitor evreu condamnat la moarte de naziști după invadarea Cehoslovaciei se roagă la Dumnezeu să primească timpul necesar pentru a duce la bun sfârșit drama în versuri la care lucrează și în care vede singura justificare a existenței lui. Scriitorul ajunge în fața plutonului de execuție, armele sunt aliniate, ordinul este strigat, dar în secunda de dinaintea salvei realitatea îngheață:
„Universul fizic s-a oprit pe loc.
Armele convergeau spre Hladik, dar oamenii care urmau să-l ucidă stăteau nemișcați. Brațul sergentului eterniza un gest neterminat. Pe una din dalele de piatră o albină își proiecta umbra nemișcată. Vântul se oprise ca într-un tablou. Hladik a încercat un strigăt, o silabă, o răsucire de mână. Şi-a dat seama că paralizase. Nu reușea să ajungă până la el nici cel mai neînsemnat murmur din lumea interzisă S-a gândit sunt în infern, am murit. S-a gândit sunt nebun. S-a gândit timpul s-a oprit. După aceea și-a dat seama că într-un astfel de caz s-ar fi oprit și gândurile sale. A vrut să încerce; a repetat (fără să miște buzele) misterioasa eglogă a patra din Vergiliu. Şi-a închipuit că îndepărtații soldați împărtășeau neliniștea sa; ar fi dorit să comunice cu ei. L-a înspăimântat faptul că nu simțea nici un fel de oboseală, nici măcar nu-l încerca amețeala unei nemișcări atât de lungi. A adormit, la sfârșitul unui interval nedeterminat.
Trezindu-se, lumea continua nemișcată și surdă. Picătura de apă se mai afla pe obrazul său; în curte, umbra albinei; fumul țigării pe care o aprinsese încă nu se risipise de tot. O altă «zi» s-a scurs, înainte ca Hladik să înțeleagă ceva.
Ceruse un an întreg pentru a-și termina munca: un an îi acorda atotputernicia sa. Dumnezeu realiza pentru el miracolul secret: plumbul german îl va ucide, într-o anume oră, dar în judecata sa, între ordinul morții și îndeplinirea acestuia, va trece un an. De la perplexitate a trecut la stupoare, de la stupoare la resemnare, de la resemnare la mulțumire” (trad. Darie Novăceanu).
De-a lungul anului care îi este dăruit, scriitorul își duce la capăt piesa și apoi moare.
Timpul inversat
Călătoriile în timp (în trecut sau în viitor) sunt ceva banal în literatura SF. Dar în romanul lui Martin Amis Săgeata timpului întâlnim ceva mult mai rar și mai neobișnuit: un roman care se desfășoară în sens invers.
De asemenea, în romanul SF Hyperion de Dan Simmons apare o zonă misterioasă, numită Criptele Timpului, în care timpul curge invers. Un personaj afectat de turbulențele temporale de acolo începe să-și trăiască viața dinspre maturitate către copilărie.
Timpul simultan
Cum ar fi dacă am avea acces dintr-odată la tot ce s-a petrecut de-a lungul timpului? Iată ideea de la care pleacă Aleph, o povestire lui Borges (din nou el): un punct mistic situat într-un spațiu oarecare (subsolul unei case vechi) care asigură o astfel de viziune totală și simultană asupra realității. După cum scrie perplexul narator al lui Borges, „Ceea ce au văzut ochii mei s-a petrecut simultan: transcriu, însă succesiv, așa cum îngăduie limbajul”.
Timpul paradoxal
Tema călătoriei în timp este asociată de cele mai multe ori cu paradoxurile pe care le determină aceste călătorii. De multe ori rezultatul este atât de întortocheat încât provoacă dureri de cap. Sinteza încă nedepășită a paradoxurilor temporale apare în povestirea lui Robert A. Heinlein All you Zombies. Iată rezumatul făcut de Florin Manolescu în lucrarea Literatura SF (1980).
„Un bărbat (agent temporal) cunoaște o femeie (Jane), născută în anul 1955, la Cleveland, îi face un copil în anul 1973 și o părăsește. După naștere, în 1974, femeia trebuie să suporte câteva operații chirurgicale în urma cărora se transformă în bărbat. Dar agentul temporal răpește copilul de la spital, în anul 1974, și îl transportă în anul 1955, în punctul în care începe biografia femeii
Jane. Deci «femeia» este propria ei mamă. După operație, Jane-bărbat devine agent temporal și se întoarce în anul 1973, unde o cunoaște pe femeia-Jane, căreia îi face un copil. Deci „femeia" este propriul ei soț. În concluzie, agentul temporal, care poartă pe deget un inel cu simbolul șarpelui Ouroboros, înghițindu-și coada, reușește performanța de a fi, în același timp, propriul său tată, propria sa mamă, propriul soț, propria soție, propriul copil”.
Timpul falsificat
Scriitorul de science-fiction Philip K. Dick poate fi considerat profetul vremurilor noastre în care realitatea este din ce în ce mai volatilă. Majoritatea scrierilor lui, elaborate în anii 50-70 din secolul trecut, tratează diferența dintre virtual și real, dintre ceea ce credem că se întâmplă și ceea ce se întâmplă de fapt. Romanul Timpul dezarticulat imaginează o piesă de teatru la fel de vastă ca realitatea: protagonistul Ragle Gumm crede că trăiește într-un orășel american din anii 50, dar acesta reprezintă doar decorul artificial creat în viitor pentru a extrage de la Gumm o serie de informații vitale. Un astfel de dispozitiv narativ a fost ulterior folosit pe larg în cinema, putând fi întâlnit în filme ca Truman Show sau Dark City.
Timpul extratemporal
Începând cu Platon, filozofii au imaginat adesea regate ale Ideilor în raport cu care realitatea unde trăim este doar o umbră. În romanul lui Scarlett Thomas Sfârșitul domnului Y, influențat de conceptul de noosferă al preotului iezuit Pierre Teilhard de Chardin – o sferă a întregii cunoașteri omenești – și de scrierile filosofului Jacques Derrida, întâlnim ceva asemănător: o zonă suprafizică, având propriile legi și propria temporalitate.
Timpul alternativ
Ucronia sau istoria alternativă este una dintre cele mai vechi specii ale literaturii SF. Ce ar fi fost dacă un fapt sau altul din istoria cunoscută s-ar fi întâmplat altfel? Dacă Cezar nu ar fi traversat Rubiconul, dar Napoleon nu ar fi pierdut bătălia de la Waterloo, dacă… dacă...? De pildă, Machina diferențială de William Gibson și Bruce Sterling imaginează un trecut alternativ în care calculatorul – numit în roman „mașina analitică” – ar fi fost inventat și lansat pe piață în secolul al XIX-lea, în plină epocă victoriană.
Fotografia de deschidere este un fragment din imaginea de copertă a romanului O zi din viața unui ziarist american în anul 2889.
