Toată lumea deapănă amintiri cu Crăciunuri și Revelioane. Despre zilele gri de după, cele care fac sărbătorile să pară cu-atât mai strălucitoare, n-auzi un cuvânt. Toată lumea vorbește despre planurile pentru noaptea lui 31 decembrie, nimeni nu suflă o vorbă despre letargia zilei de 1 ianuarie. Așa că am întrebat în redacție: tu ce faci după Anul Nou? Te lupți cu mahmureala, participi la vreun eveniment istoric sau dormi toată ziua? Te deprimă ziua asta sau te bucură? Tu cum îți începi anul?
O viață în plus
Dacă aș avea un sistem ca-n Black Mirror să-mi derulez amintirile ca pe un VHS 2.0, și aș da zoom in pe 1 ianuarie 2000 și ceva, ~ 6 a.m., în Berlin, străzile ar avea un covor de cioburi. Sticle de șampanie sparte, țăndări de pahare îți trosnesc sub picioare, prin zăpada înghețată. Din când în când, pe podul care duce spre niște clădiri abandonate de la marginea orașului, unde party-ul continuă în ritm idustrial de techno, mai auzi câte-un pistol complet sigur. Noaptea trecută, tot Kreuzbergul era plin de turci care trăgeau cu pistoale de jucărie. Haos, șampanie, hărmălaie de limbi care nu se cunosc una pe alta și cu toate astea nu te-mpiedică s-arunci urări unor străini, muzică și super-petarde – din toate astea, n-a mai rămas nimic, decât urme.
Când soarele-ncepe să lumineze din nou, e ca atunci când se-aprinde lumina-ntr-un club, spre dimineață, sau când revin reflectoarele pe un platou de filmare. Dintr-o dată, ceea ce ținea totul laolaltă dispare și vezi că, ieșiți din întuneric, oamenii au cearcăne, că peste tot în jur sunt urmele distrugerii, dar nimic din asta nu contează. Plutești pe străzi lângă oamenii alături de care ai petrecut sfârșitul anului ca și când ar fi fost sfârșitul lumii și nu vrei să fii nicăieri în altă parte. Te gândești că, oricâte orori s-ar întâmpla, oricâte șocuri ți-ar livra în bucăți de știri marele reality show, lumea își dă mereu un restart simbolic – Anul Nou vin și-n războaie. La ultimul etaj al unui bloc scorojit, cineva scrisese mare cu sprayul „One Up”; o viață în plus pentru cine ridică ochii.
Încă un pic și-ncepi, „pe curat”, un log nou, în care să reportezi toate dorințele, planurile, ideile și task-urile restante. Până atunci, ai o zi care pare infinită, nu ai nimic de făcut și ești într-un oraș pe care nu-l cunoști, care-a fost odată rupt în două de un zid unde oamenii acum își fac selfie-uri cu graffiti. Pe 31 decembrie 1989, berlinezii dădeau cu daltele și ciocanele în zidul ăsta, iar a doua zi aveau să se odihnească în primul an de libertate după 28 de ani. Pe 1 ianuarie 1990, mă trezeam după ce văzusem primul Revelion la TV color și-i făcusem mustăți lui Ceaușescu, pe prima pagină a abecedarului. Și atunci, și acum, prima zi din an e o zi între paranteze. Îți dezmorțești oasele și te-ntinzi în pat, lași oboseala să se dizolve și-ți permiți să fii leneș. Până și la Mega e închis. (Andra Matzal)
Întâiul buletin pentru Europa
Sunt special structurat pentru a urî din suflet ziua asta: nu-mi plac reluările, tihna îmi seamănă cu moartea, mahmureala mă face să mă simt vinovat, nu pot să mă ating cu inima împăcată de mâncăruri care au zăcut câteva ore pe masă, mă simt incomplet fără un prea-plin feed de Facebook. Unde mai pui că nu pot dormi ziua și nu pot anula prin absență tot chinul ăsta.
Când am ocazia, iau măsuri radicale împotriva acestei moleșeli sinistre numite 1 ianuarie. Așa am ajuns eu - cel mai neaventuros om de prin părțile astea - să fiu primul român care călătorește cu buletinul în Uniunea Europeană prin aeroportul Otopeni.
Lucram la ziar de câteva luni, iar redactorul-șef voia neapărat să marcăm intrarea în UE printr-un reportaj de la prima călătorie fără pașaport către Vest. Să luăm primul avion din 2007, să vorbim cu primii călători liberi, să descriem atmosfera, să vedem fața polițistului de frontieră occidental când îi intindem bucățile noastre late de plastic cu tricolor. Toți reporterii mai vechi se feriseră din calea acestui entuziasm editorial. Pentru mine era o ocazie să arăt că pot să scriu și chestii mai măricele și, totodată, să scap de acel 1 ianuarie pe care-l știam.
Prima cursă de pe Otopeni era spre Frankfurt, pe la 6.30. Doamna secretară ne-a luat din timp mie și colegului fotoreporter, Codrin Prisecaru, câte un bilet. Am simțit în ochii dumneai milă când ni le-a dat. În seara dinaintea aderării, am făcut pre-comandă la taxi și am pornit spre Piața Universității, unde erau jocuri de lumini, artificii, discursuri, sticle sparte. Pe când românii, noi cetățeni ai UE, încă petreceau, eu plecam acasă cumințel, să-mi iau bagajul. De acolo am luat-o spre aeroport, pe străzi tot mai goale.
Poarta către Europa avea același aer de autogară ca întotdeauna și era, ca-n fiece dimineață, înțesat de zboruri matinale. Erau, ce-i drept, și câteva camere de filmat și reporteri care întindeau microfoane către călătorii somnoroși. "Cum vă simțiți ca cetățeni europeni?" Reprezentanții Poliției de Frontieră pregătiseră și ei un discurs pentru acest moment special, era parcă și o panglică tricoloră. Stătusem mai în spate ca să evit festivismele, dar nimeni nu scotea buletinul la control. Zâmbeau numai și scoteau, disciplinați, pașapoartele. Părea că-i o glumă asta cu UE și cu libertatea. Când am arătat buletinul, polițistul de frontieră m-a felicitat și am trecut mai departe. Certificat nu mi-au dat.
Am început să iau lumea la întrebări, pe la porțile de îmbarcare. Era acolo inclusiv Ștefan Hrușcă, care se întorcea în Canada după un maraton de colinde, dar mi-a mărturisit că e frânt de oboseală și n-a avut nimic de declarat despre proaspăt câștigata libertate a românilor.
Când am ajuns pe aeroportul german, polițistul de la ghișeu mi-a cerut pașaportul. A trebuit să duc muncă de lămurire cu el, am strigat că sunt european și am drepturi. Nu de alta, dar ne trebuia poză cu înmânarea buletinului de trimis la redacție. Până la urmă, neamțul a luat plasticul, l-a învârtit și și-a dat seama ce-i de făcut cu el. Dincolo de aeroport, Occidentul ne aștepta, ca în cele mai frumoase vise pre-aderare, cu străzi spălate de șampanie. (Vlad Odobescu)
Cam 11 ziua
Cam 11 ziua. De la parter, încep să se audă acordurile violente din theme-song-ul Requiem for a Dream, care zguduie toți pereții, iar din camere începe să răsune, de sub pături, corul de „băga-mi-aș pula”, „coaie, e abia 11”, „mi-e somn, futu-ți morții mă-tii” etc.
Suntem o gașcă de 10-15 oameni, într-o pensiune, la mare depărtare de București, într-un orășel mic și pustiu. E 1 ianuarie, poate fi 2010 sau 2015, Sibiu sau sau Sovata, obiceiul e același; azi noapte am băut ceva, dar întotdeauna e cineva care n-are somn, așa că, vrând-nevrând, ne târâm toți spre sala de la parter unde ne așezăm la masa lungă ca să luăm mic-dejunul. Cineva face cafea, altul caută o cutie de lapte care să nu fie goală, unde e pâinea, unde e cașcavalul, și sigur se găsește cineva să-și toarne rom în cafea.
Se deapănă poveștile de noapea trecută. Cine s-a culcat ultimul, cine a sforăit, cine a borât, ba mai scapă chiar și detalii de tabloid. Ieșim la plimbare în pustiu. Cu cât mai pustiu, cu atât mai bine. Într-un an, am urmărit unde duc niște șine de tren dezafectate. Altădată am orbecăit pur și simplu prin „centru”. Ba chiar ne-am urcat în mașini odată, pentru că cineva voia fix atunci ceva ce fix nu mai era. Un nene, pe care l-am oprit pe stradă întrebându-l dacă știe vreun magazin deschis, a bufnit în râs și a plecat.
Cam pe la 3-4 dup-amiaza, când revenim acasă, ne apucăm de băut. O să bem ceva. Dar mâine, pe la 11, cu siguranță cineva n-o să aibă somn. (Larisa Baltă)
Un limbo depresiv
1 ianuarie e de cele mai multe ori o zi fantomă pentru mine. Fără rezoluţii, fără speranţe pentru un viitor (de data asta) glorios. De fapt, singura speranţă e să treacă mai repede, cu alienarea ei cu tot. E ziua-n care energia anului defunct îşi dă ultima suflare, mă trezesc secat de endorfine pe la 3-4 după-masa – după ce-am prizat toată noaptea amfetaminele „împreună”-ului şi „o să fie mai bine”-ului –, într-un semi-întuneric mahmur ce anunţă o seară goală. Sunt captiv într-un limbo depresiv al resetării dintre ani, singur într-un oraş care doarme şi care n-o să se mai trezească, poate, niciodată. Bine, n-a fost mereu aşa.
Odată am început ziua – lângă un prieten care dormea pe gresie-n chimonou, cu o katană alături – sunând disperat o fostă prietenă care-mi spusese la 12 noaptea că nu vrea să-nceapă noul an în ipocrizie şi că să ne despărţim, după care-şi închisese telefonul (l-a ţinut închis o săptămână). Altădată m-am trezit dând telefoane să aflu dacă sunt OK prietenii mei internaţi la urgenţe după ce-şi luaseră bătaie jumate de noapte. Altădată m-am trezit jucând table, bând whiskey şi prizând ultima liniuţă a „împreună”-ului, altădată (singura dată) m-am trezit la 9 dimineaţa, după ce mă făcusem muci şi eşuasem după numărătoarea de la 12 noaptea lângă un cuplu care voia să şi-o tragă – toţi dormeau, aşa c-am plecat acasă, era soare, zăpada era proaspătă, eram absolut singurul om de pe stradă şi inhalam din străfundul plămânilor „o să fie mai bine”-ele din stash-ul secret al oricărui adolescent dintr-un orăşel de provincie. (Ionuț Dulămiță)
Azi nu există
În oricare alt moment al anului, m-ar speria atâta liniște. În oricare alt timp, timpul ăsta mort m-ar sufoca. Azi e ritualic și simbolic, e 1 ianuarie, punct și de la capăt. (Ce-mi mai plac ritualurile și simbolurile.) Azi e o zi din aia în care se-aude liniștea și o voce à la Morgan Freeman, narator omniscient peste viețile tuturor, care ne zice în șoaptă: ce bine că unele lucruri nu se schimbă niciodată; ce bine că viața merge înainte; am supraviețuit și am sărbătorit, ce bine; acum hai să ne odihnim.
Afară se aud ciorile, poate-un plugușor și două-trei petarde rătăcite, am interiorul capului vătuit și nu e nici un om pe străzi, toți dorm. Nu se întâmplă nimic azi, pot și eu să dorm până la trei după-amiaza, chiar și facebook-ul tace, ce bine!, suntem în 2017, ce bine!, nu mai dă nimeni sms-uri să te anunțe că suntem în 2017. Cafea nu mai am, dar nu contează, pentru că nimic din ce-i obligatoriu pentru supraviețuire-n celelalte zile nu-i musai azi. Nu lipsesc de la nimic și nu-mi lipsește nimic – mi-am luat țigări pe 30, cinci pachete. Ce bine.
Ziua asta e o paranteză desenată în aer. E „și-ul” dintre „punct” și „de la capăt”. E momentul când, în filme, scriitorul a ajuns la capăt de rând și trage de cartușul mașinii de scris, ca să poată să-nceapă un rând nou. S-ar putea întâmpla orice anul ăsta, încă n-are un fir dinainte stabilit, un hashtag, o memă care să-ți zică că e cel mai nașpa an din istoria anilor. Așa că nu trag draperiile, iau motanul în brațe, bag un film (în 2015 a fost The Act of Killing, în 2016 The Lobster), ceva profund și probabil trist, că azi merge, azi nimic nu poate să mă întristeze, azi am timp să mă gândesc. Azi, în ziua asta concediu-de-la-însăși-noțiunea-de-timp, nu s-a întâmplat nimic. Azi nu există - și tocmai pentru că nu există, poate să ia orice formă vreau eu. (Ioana Pelehatăi)
