Potrivit unui studiu UE din 2016, 55% dintre români considerau că contactul sexual fără consimțământ ar putea fi justificat în anumite situații. Pentru 30% dintre respondenți, violul era justificat atunci când femeia se afla într-un grup care consuma droguri și alcool, în timp ce pentru 25%, „o îmbrăcăminte provocatoare” putea reprezenta un motiv rezonabil pentru abuz sexual. În 2021, Institutul European pentru Egalitatea de Gen a clasat România pe locul trei în ultimul indice al egalității de gen în Europa, la doar câteva puncte peste Ungaria și Grecia. Mentalitățile conform cărora „o palmă nu e bătaie”, „dacă mă bate înseamnă că mă iubește”, „o femeie trebuie lovită din când în când, altfel i se urcă la cap” sunt încă parte a „înțelepciunii” populare.
Discuțiile cu activiști, persoane din mediul academic și ONG-uri au scos la iveală faptul că, cel mai probabil, violența de gen este cea mai gravă problemă a femeilor din România la ora actuală. Din 2000, data primului protest stradal de amploare, și până acum, mișcările feministe au reușit să îmbunătățească mult lucrurile, să grăbească introduceri sau modificări de legi, să ofere sprijin victimelor, să genereze conștientizare în rândul opiniei publice. Dar domeniul este unul amplu și numai istoria sa recentă ar putea umple paginile unui volum întreg. Mă voi rezuma, însă, la prezentarea câtorva momente cheie ale drumului către reducerea violenței de gen în România.
Protestul Playboy sau cum a început totul
În anul 2000, în luna care începe cu Ziua Păcălelii, publicații precum New York Times, CNN și BBC se înghesuiau să redea ce se întâmpla pe străzile Bucureștiului. Playboy România tocmai publicase un articol așa-zis pamflet cu titlul „Cum să-ți bați nevasta… fără să lași urme” care descria amănunțit zece astfel de metode de abuz urmate de o serie de fotografii ale unei femei bătute de un bărbat. Se mai sugera că o bătaie bună se poate termina într-un sex bun și că, uneori, soția chiar își dorește să fie bătută din nou. La momentul acela nu exista nicio lege împotriva violenței domestice (prima a fost adoptată în 2003, cu scopul îndeplinirii condițiilor de integrare a României în UE).
Articolul a determinat o mobilizare rapidă a activistelor feministe din țară, care au răspuns, pentru întâia oară în spațiul românesc, în mod reactiv în fața unui act de încălcare a drepturilor femeilor. Anterior acestui moment, organizațiile de femei acționau în mod tăcut, fără a interveni direct. Astfel, a avut loc un protest din fața Senatului, însoțit de o campanie de redactare de scrisori către membri din parlament și ai ambasadelor. Evenimentul a fost puternic mediatizat la nivel internațional, dar, mai mult decât atât, a avut o puternică valoare simbolică pentru că a reprezentat o primă contestare publică a politicilor statului și a condiției femeii în societatea românească.
Președinta Playboy Enterprises și-a cerut scuze în fața româncelor și l-a mustrat public pe editorul șef de la momentul acela, oferind și o mică donație pentru ONG-uri care se ocupau de situații de violență domestică; în plus, activiștii implicați în mișcare au fost rugați să publice în Playboy o serie de articole. Dar, mai important de atât, mișcarea a dus la formarea unei coaliții temporare de nouă organizații preocupate de lupta împotriva violenței domestice. Au mai fost nevoie de alți mulți ani până la următorul protest stradal feminist care contesta politici de stat – protestul din ianuarie - februarie 2012 împotriva unor noi măsuri menite să reducă indemnizațiile acordate mamelor - legile austerității. În același an, și poate nu dintr-o coincidență, au fost introduse în Codul Penal noțiunea de violență în familie și viol marital.
„O crimă pasională”
Unul din marile obstacole ale protestului Playboy a fost lipsa interesului din partea mass-mediei naționale, revista Cosmopolitan fiind singura care s-a alăturat cauzei. Iar violența de gen ca divertisment în spațiul public a continuat și a crescut ratingurile emisiunilor care o exploatau și o serveau publicului drept distracție.
Goana jurnaliștilor și a realizatorilor TV după senzaționalism atinsese cote degradante în 2012, anul în care s-au înregistrat peste 14.000 de cazuri de violență în familie – numărul acesta incluzând doar cazurile raportate. Trei grupări feministe, Asociația Front, Centrul Filia și Societatea de Analize Feministe AnA, au organizat astfel, în luna noiembrie, în fața Presei Libere din București, o clădire-simbol pentru presa națională, protestul Violența nu e divertisment! prin care condamnau mediile, printre multe altele, pentru senzaționalismul actelor de agresiune împotriva femeilor de vârsta a treia, batjocorirea victimei, hipersexualizarea femeilor în mass-media și folosirea sintagmelor crimă pasională, ucidere din dragoste sau dragoste cu năbădâi pentru a se referi la fapte de femicid, cerând trusturilor de presă să adopte un cod etic. Evenimentul nu a fost preluat de aproape niciun mediu de comunicație, spune Tudorina Mihai, doctor în Științe Politice în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) București.
Peisajul politic și social pentru numeroasele femei victime ale violenței de acum un deceniu era sumbru în România, dar în cercurile celor care își propuneau să modifice culoarea bătea deja aerul schimbării. Activismul, eforturile de lobby și campaniile de promovare și educare începeau să capete curaj și să se audă din ce în ce mai tare. În 2013, anul în care statisticile arătau că aproape 30% dintre români erau de acord cu afirmația că „femeile mai sunt bătute și din vina lor, iar aproape 43% declarau că violența în familie nu este o problemă de interes public”, Guvernul intenționa să includă violul într-o nouă lege de mediere care ar fi forțat acuzatul și acuzatorul să intre într-un proces informal și flexibil, care viza soluționarea litigiului în încercarea ca acesta să nu mai ajungă în fața Curții. Această lege risca să împuternicească agresorul, să retraumatizeze și să discrediteze victima, dar un protest de stradă organizat de principalele organizații feministe a blocat acel proiect de lege. Feministele cereau ca statul român să ia o poziție asumată și clară: că violul este o crimă!
Perioada 2011-2014 a fost una de maturizare a activismul pentru drepturile femeilor în România, atunci formându-se și cea mai importantă rețea care și-a asumat lupta cu violența împotriva femeilor, denumită cu aceleași cuvinte VIF (Romanian Network for Prevention and Combating Violence against Women). Din capul locului, unul din obiectivele lor principale a fost introducerea în legislație a ordinului de protecție pentru abuzuri. În 2011, în legislația românească nu exista un astfel de ordin, țara fiind singura din UE care nu avea o măsură de protecție pentru victimele violenței în familie.
Centrul FILIA, una dintre cele mai vechi asociații feministe din România, cu background academic și cu o istorie ce datează din anul 2000, a derulat nenumărate proiecte și inițiative pentru combaterea violenței de gen. În 2011, au implementat proiectul Femeile spun NU Publicității Ofensatoare!, lansând un catalog al categoriilor de reclame ofensatoare și un volum pe această temă. În luna noiembrie au organizat o manifestație în fața Palatului Parlamentului prin care cereau îmbunătățirea legii de prevenire și combatere a violenței în familie și introducerea ordinului de protecție. În cadrul protestului STOP violenței împotriva femeilor: victimele nu mai pot aștepta! activistele, machiate cu urme de lovituri, bandajate și purtând lumânări aprinse în fața Parlamentului în memoria femeilor ucise de partenerii lor denunțau faptul că violența de gen era considerată o problemă personală și privată, necum una politică.
În luna martie a anului 2012, la trei zile de la una dintre cele mai mediatizate crime ale unei femei de către soțul acesteia, care a avut loc după ce autoritățile au ignorat declarația femeii că a fost amenințată, a fost introdus ordinul de protecție. Dar sistemele judiciare, polițienești și sociale nu erau pregătite să ofere protecția necesară în timp util – victimele încă aveau nevoie să depună un certificat medico-legal, să aibă declarații de martor, înregistrări sau fi făcut o plângere penală.
Un studiu realizat de VIF în 2014 a arătat că era nevoie, în medie, de 33 de zile pentru a obține ordinul de protecție. Mai aveau să treacă însă șase ani până când să se introducă un ordinul de protecție provizoriu acordat în regim de urgență, iar legislația este încă departe de a oferi soluții satisfăcătoare (vom discuta mai în amănunt în cele ce urmează). Tot în 2014, Centrul Filia a organizat, în București și Chișinău, primul protest împotriva hărțuirii sexuale a femeilor în spațiile publice.
Jurnalism pentru protecția femeilor
De la protestul împotriva mass-mediei din 2013 și până astăzi, jurnalismul în România a cunoscut o evoluție masivă și multe dintre investigațiile realizate au contribuit semnificativ nu doar la o mai mare conștientizare, ci și la luarea de măsuri concrete. În 2017, o astfel de investigație scoate la iveală un număr copleșitor de 500 de pedofili dovediți și condamnați, care se aflau în libertate în urma condamnării cu suspendare; cu alte cuvinte, pentru fiecare condamnat la închisoare, trei primeau suspendare. Patru sute dintre aceștia erau încadrați la „acte sexuale cu minori”, nicidecum la viol și agresiune, mulți judecători considerând că fete de doar 10 ani au consimțit sau au provocat agresorul prin modul sumar în care erau îmbrăcate. Ca răspuns la aceste scoateri la lumină, de 8 martie al anului următor (2019), Centrul Filia împreună cu Asociația E-Romnja organizează, în fața Tribunalului București, protestul Cum se scapă de-un viol, domnule judecător?.
2019 a părut să fi fost anul în care s-a început tragerea serioasă la răspundere a instanțelor de poliție și judecătorești care, în multe situații, tratau plângerile victimelor cu indiferență, ignorare sau chiar batjocură. Opinia publică a fost consternată în fața cazului din Caracal, când două adolescente au fost sechestrate, violate și ucise de un bărbat de 65 de ani. Una dintre fete, în vârstă de 15 ani, a reușit să sune la poliție câtă vreme se afla în sechestru, legată cu sârmă, spunând că a fost violată și cerând ajutor. Răspunsul polițistului, Bine, bine, stai acolo. Rămâi acolo că îți trimit eu echipaj, dar nu mai ține linia ocupată, a fost urmat, o oră mai târziu, de un apel al polițistului la serviciul de telecomunicații speciale pentru a întreba cum se localizează un apel. Nu știa. Ca în nenumărate ocazii, teatrul românesc independent s-a arătat solidar cu cauzele feministe - două femei, dramaturga Alexandra Felseghi și regizoarea Adina Lazăr, au creat o poveste inspirată din cazul din Caracal, denumită chiar Nu mai ține linia ocupată. La câteva luni, în solidaritate cu cele două victime grupări feministe din capitală și din țară au organizat, în fața Ministerului de Interne, protestul Cade una, cădem toate!.
Condamnări CEDO și alianțe jurnalism-societate civilă.
În 2021, societatea civilă și jurnaliștii erau sătui ca abuzurile sexuale împotriva minorilor să fie încadrate ca acte sexuale întreținute cu consimțământul victimelor, chiar și când acestea aveau doar 9-10 ani. Se săturaseră de pedepse cu suspendare pentru pedofilie.
În 2016, statul român fusese condamnat de CEDO, intrând într-un proces de supraveghere, pentru cazurile a două victime, în care instanțele de judecată au decis condamnarea agresorilor pentru act sexual cu un minor, nu pentru viol. Astfel că, sub proiectul Media X Files, o grupare de jurnaliști au documentat pe parcursul unui an subiecte privind violența împotriva fetelor și femeilor, publicând 20 de articole. Eforturile lor au forțat autoritățile să realizeze un Raport al Inspecției Judiciare, investigând practica instanțelor de judecată în privința infracțiunilor sexuale cu victime minore.
Conform antropologului Alec Bălășescu: importanța unui asemenea moment îmbracă două direcții. Așa cum se spune, ce nu se vede nu există, iar aducerea în spațiul vizibil a unui astfel de fenomen socio-juridic înlesnește eforturile societății civile de a pune presiuni asupra organelor legislative și juridice să ia măsuri, pentru simplul motiv că oglindește fără menajamente realitatea. În al doilea rând, analizând motivațiile și declarațiile luate în calcul de judecători descoperim o adevărată cultură a violului. Câteva dintre acestea au fost: „victima a consimțit”, „în tradiția etniei rome fetele se mărită de mici”, „minora întreține relații cu acordul mamei”, fata de 11 ani a consimțit „pentru că nu era virgină la momentul actului sexual”, „avea o relație cu inculpatul, dovada relației reprezentând-o cei doi copii pe care-i aveau împreună”. Astfel de argumente extra-legale, dar folosite într-un cadru legal relevă o cultură care învinovățește victima.
Pe lângă lipsa aplicării categorice a unei legi care să incrimineze orice act sexual cu un minor ca faptă penală, următoarea problemă majoră care reiese din raport este momentul audierii victimei. Nu există camere special amenajate, iar audierea are loc în aceeași sală cu agresorul. În plus, lipsa de pregătire a organelor judiciare care se ocupă de audiere conduce la re-traumatizarea victimelor.
Zguduirea națiunii amorțite
„Cauza esențială a violenței de gen, atât în România cât și în lume, are legătură cu inegalitatea dintre femei și bărbați și cu prejudecățile care asociază masculinitatea cu agresivitatea și dominarea, iar feminitatea cu un trup frumos accesibil oricând”, declară Camelia Proca, fondatoarea Asociației pentru Libertate și Egalitate de Gen.
Era vara anului 2020 și, în vreme ce majoritatea atenției publice era îndreptată către disputa dintre vacciniști și nevacciniști, feministele din România atrăgeau atenția asupra discursului instigator la violență împotriva minorelor al unui vlogger urmărit de 850.000 de tineri. Era pentru prima dată când se făcea o astfel de plângere penală pentru conținut online. Bărbatul, în vârstă de 28 de ani afirma: „Eu, dacă nu eram în nicio relație cu nimeni, va spun singer, cât de sincer posibil, f….. toate copilele de 15, de 16 ani, credeți-mă pe cuvânt! La modul cu picioare-n gură, s-o scuipi în gură, să-i zici „cine-i tăticul tău?”, să-i dai cu palme, s-o ții cu capul de pereți, să-i pui piciorul pe față.”
Cazul Colo a rămas în memoria colectivă pentru că ne-a făcut să înțelegem și mai bine de unde primesc informații și care sunt modelele adolescenților într-o țară care neagă cu desăvârșire necesitatea introducerii educației sexuale în școli. Feministele care au intentat plângerea au primit mesaje cu amenințări cu violul, violență și moartea de la copii și adolescenți cu vârsta începând de la nouă ani, iar cazul a fost preluat de majoritatea mediilor importante.
Feminism în rândul și pentru femeile de etnie romă
Violența asupra femeilor în rândul comunităților rome merită o atenție specială pentru că problemele lor nu fac obiectul politicile guvernamentale, iar preconcepțiile despre ele și cultura roma (precum faptul că violența domestică este parte a culturii) împiedică adesea implicarea organelor de justiție. În plus, situația defavorizată a femeilor rome are cauze istorice (sclavia, holocaustul și comunismul), iar subordonarea lor de-a lungul timpului îmbracă două fațete: în raport cu comunitatea din care provin și în raport cu societatea românească.
Din anul 2012, organizația feministă, romă și non-profit E-Romnja, luptă pentru drepturile femeilor prin campanii de advocacy, dezvoltare comunitară și watchdog. Unul dintre studiile pe care le-au realizat, în orașul Giurgiu, atât în rândul femeilor rome cât și nerome, scoate la iveală, printre altele, o serie de percepții ale femeilor față de formele de violență de gen. De exemplu, în timpul discuțiilor cu femei victime ale violenței partenerilor, toate femeile țineau să precizeze că sunt mai puțin afectate de violența fizică decât de cea verbală, pe care nu o definesc ca violență domestică. Majoritatea diferențiază între abuzurile în familia biologică și în cea nou creată („una e să dea un părinte, alta un soț”). Atitudinile acestora față de alte femei care trec prin situații de violență sunt mai degrabă, contrar așteptărilor, de condamnare a victimelor.
De asemenea, a ieșit la iveală un mecanism puternic de auto-învinuire („am greșit”), iar violul marital nu este perceput ca formă de violență. Hărțuirea sexuală în familie, în cartier sau în cercul de cunoștințe este reglementată de norme comune, nicidecum legale, iar femeia este, de cele mai multe ori, stigmatizată pentru că… „tentează”. Poliția nu înregistrase niciun caz de viol în oraș, iar violul în comunitate era considerat ca atare doar dacă participau un grup de bărbați, iar femeia avea urme vizibile de violență. Altfel nu. Niciuna dintre cele 24 de femei intervievate, toate victime ale violenței, nu apelaseră vreodată la organele statului.
Comuna Valea Seacă, din estul țării, se află la 90 de km de cel mai apropiat oraș mare și este alcătuită jumătate din persoane de etnie romă, jumătate de etnie română. Este una dintre comunitățile în care, din 2015, E-Romnja realizează intervenții comunitare feministe, întâlniri săptămânale pentru informare și combaterea violenței domestice (în plus față de acțiuni de împuternicire a femeilor și implicarea civică, educație pentru copii pe teme de bullying, drepturi sexuale și reproductive etc.) Când au început munca, în niciuna dintre comunitățile în care și-au desfășurat eforturile, bărbații nu intrau la închisoare pentru violență împotriva femeilor.
În 2020, când a ieșit la iveală cazul complet ignorat de poliție al unei fetițe de opt ani agresată sexual de bunicul ei patern, femeile au organizat un protest în fața oficiului de poliție pentru a atrage atenția că nu se intervine în cazurile de abuz și violență împotriva fetelor și femeilor rome. Toată lumea știa!, un alt studiu realizat de reprezentanții a trei organizații feministe în comuna Valea Seacă și într-un cartier defavorizat din capitală, scoate la lumină motivele invocate de organele de poliție pentru a nu interveni în cazurile de violență din familiile rome: Așa e la ei, Acum se ceartă, a doua zi se împacă, Trebuie să intervină liderul comunității lor (bulibașa).
De asemenea, în comunitățile reduse, polițiști erau, de multe ori, apropiați ai agresorilor, copilărind împreună. În urma protestului avocatul poporului a emis o solicitare pentru a revizui procedurile de intervenție în caz de abuz sexual în zonă, iar în urma anchetei a reieșit faptul că poliția nu avea un protocol de intervenție în astfel de situații.
Lucrurile s-au schimbat mult în comunitatea din Valea Seacă de când au început aici acțiunile feministe. Femeile de aici au învățat ce este un test Papanicolau, au aflat că nu trebuie să accepte abuzul în familie și că există o zi internațională a romilor care merită sărbătorită. Participă la marșul Împreună pentru siguranța femeilor, un eveniment cu tradiție în România, care a început în 2015 în capitală, fiind ulterior replicat la nivel local. Pe lângă Valea Seacă, E-Romnja desfășurat activități pe temă de violență și roluri de gen cu tineri și polițiști din alte orașe și sate, întâlniri în care au vorbit despre căsătoriile timpurii și/sau forțate, abandonul școlar, campanii de facilitare a întocmirii actelor de identitate pentru persoane care nu dețin acte ș.a.m.d.
Concluzii
Nu întotdeauna feminismul se bucură de o imagine favorabilă, ceea ce nu miră în sânul unei societăți profund tradiționale și ortodoxe. Cine nu a auzit că „feminismul distruge feminitatea” sau că nu ar mai fi necesar, din moment ce femeile și bărbații par să aibă drepturi egale (desigur, așa ar putea părea din spatele unui calculator, la biroul din zona corporativă a capitalei). Oamenii pot crede că atâta vreme cât Instagramul îți arată femei îmbrăcate după bunul plac, cât femeile au acces aparent egal la educație și la piața muncii, cât întreruperea de sarcină este legală, feminismul este în plus. Nu-și dau seama, desigur, că toate aceste privilegii sunt îndoielnice și nu toate femeile se bucură de ele. Dar mai ales nu înțeleg că feminismul nu este doar despre libertatea de a face alegeri, ci despre multe multe alte lucruri, violența de gen rămânând una de importanță majoră în absolut toate colțurile lumii.
În ultimii 20 de ani, feminismul românesc a demonstrat că un activism intransigent în parteneriat strategic cu jurnalismul poate aduce schimbări în bine la nivel social, legal și de politici. Mai mult, nenumăratele povești de succes scot la iveală cât este de important ca femeile din toate mediile să vorbească despre problemele de violență și să ceară, răspicat, schimbările pe care le vor în viețile lor.
Începând cu protestul Playboy din 2000, care a marcat startul manifestărilor feministe stradale și a dat naștere unei rețele de asociații, continuând cu eforturile de a trage la răspundere mass-media pentru felul umilitor în care înfățișa până nu demult femeile, continuând cu lupta pentru ordinul de protecție și brățările electronice și terminând cu rolul jurnaliștilor responsabili și cu munca E-Romnja pentru femeile rome, feministul românesc a parcurs un drum lung și sinuos pentru a ajunge acolo unde se află acum. Iar lupta lor continuă.
Uite o listă cu principalele organizații feministe din România. Urmărește-le pentru mai multe informații despre drepturile femeilor:
🔺 A.L.E.G.
🔺Societatea de Analize Feministe AnA
🔺Centrul Parteneriat pentru Egalitate,
O versiune prescurtată și în engleză a acestui articol a fost publicată în volumul: Stories of Feminist Mobilisation: How to Advance Feminist Movement Worldwide.
Fotografia din deschidere a fost realizată de Eli Driu pentru Libertatea.
