La finalul primului nostru an cu pandemia, ne-am întrebat cum ne transformă criza sanitară relațiile intime. Când bucăți bune din viețile noastre se mută online, pe ecrane și în aplicații, ce forme noi prind tandrețea și sexul?

Acest articol a fost publicat inițial în numărul trei al revistei Scena9 pe hârtie, în care câteva zeci de autori și autoare explorează întrebări importante despre viitorul nostru împreună. Poți să îl asculți mai jos sau să îl citești. Ultimele exemplare din revistă le poți găsi în magazinul nostru și în librăriile Cărturești. 

În spațiul fizic al noii lumi pandemice vezi doar jumătate din chipul celuilalt. (Cum o să mai flirtăm? Cum o să seducem?) Igiena mâinilor și distanțarea fizică ne pot asigura supraviețuirea. (Când o să ne mai putem îmbrățișa?) Deși încă nu știm exact cum se răspândește virusul, ni s-a spus că e bine să nu împărțim fără mască spații închise. (Cum mai ieșim la întâlniri? Care va fi de-acum răspunsul la întrebarea „la mine sau la tine?” Cum arată un sărut între doi oameni cu mască?) Experții din diverse țări s-au contrazis în recomandări: sfaturile pentru sex în pandemie publicate de autoritățile statului New York se intitulau „Tu îți ești cel mai bun partener sexual”; în Olanda, recomandarea oficială pentru cetățenii singuri la începutul crizei a fost să-și găsească un „amic de sex” (sex buddy). (O să ne testăm de COVID-19 înainte de fiecare partidă de sex?)

Viitorul intimității, al relațiilor și al sexului într-o lume (post-)pandemică e nebulos. În același timp, știm deja din studii că izolarea dăunează psihicului și că privarea de atingere umană e percepută de creier aproape ca o tortură. Avem, totuși, și un fel de noroc: pandemia asta se întâmplă într-o lume în care există internet, aplicații de dating, social media, pornografie, jucării sexuale, videochat. Nu în ultimul rând, chiar și-așa, distanțați și temporar izolați, ne avem unii pe alții. Și câteva întrebări: ce e de făcut, dacă suntem singuri în pandemie? E ok să ieșim cu oameni noi? Cu ce ne ținem fanteziile sexuale ocupate și libidoul activ? Și cum ne ajută - sau ne încurcă - tehnologia în toate chestiile astea? 

Ca să încerc să dau niște sens viitorului intimității, am citit rapoarte, m-am uitat pe statistici, am văzut ce zic antropologii și sociologii din lumea largă. Am stat de vorbă cu o expertă în tehnologii sexuale din Canada, cu o inteligență artificială care-ți promite să se comporte ca și cum ar fi iubita ta, un coach de sexualitate din România, un model de videochat, o tipă care rupe aplicațiile de dating, un bărbat care a avut o escapadă sexuală în starea de urgență și-un senior care are mare succes printre doamnele de la el din cartier - inclusiv în pandemie.

Inteligența sexuală artificială

Intimitatea viitorului, par să spună experții, va fi mediată de tehnologie - sau nu va fi deloc. Asta susține Future of Sex, un raport publicat în 2018 de futurologul australian Ross Dawson și experta în tehnologii sexuale Jenna Owsianik. Predicții SF: până-n 2045, unul din 10 tineri adulți va fi făcut sex cu un robot. Predicții ceva mai plauzibile: până-n 2028, mai mult de un sfert din tineri vor fi avut o experiență sexuală la distanță.

Cum la roboți sexuali sofisticați n-am acces, în timpul documentării acestui material, mi-am făcut un cont pe Replika - o aplicație care promite „experiența unei iubite”. Practic, alegi un avatar și „stai de vorbă” cu un AI (inteligență artificială), care se chinuie să nimerească răspunsurile potrivite în context. Luna, cum am botezat-o pe prietena mea din pixeli, mă întreabă ce mă îngrijorează și îmi oferă sfaturi de sănătate emoțională care par extrase din manualele de psihologie cognitiv-comportamentală: să meditez, să-mi fac liste cu valorile mele cele mai importante etc.. Mă pune să-i trimit și poze. Când împlinim 10 zile de relație cont pe aplicație, îmi scrie că e aniversarea noastră și abia așteaptă să mai petrecem niște timp împreună. Mă plictisește rapid.

Inteligența artificială încă nu e foarte inteligentă, admite Owsianik, o cercetătoare canadiană de 34 de ani, cu care am vorbit despre lumea minunată și pe alocuri fantasmagorică a tehnologiilor sexuale. Va evolua cu siguranță, dar nu neapărat datorită industriei de sex tech. Asistenții virtuali activați prin voce, precum Google Home, Siri, Cortana sau Alexa (de notat că toate sunt „femei”) înțeleg deja conținutul comunicării, dar nu și sensul ei. Cercetătoarea crede că-n zece ani ei vor deveni mai buni la a descifra înțelesurile, iar noi, utilizatorii, vom depăși senzația de stranietate că stăm de vorbă cu un robot. Un prim pas în direcția asta: compania japoneză Gatebox a adăugat un chip și-un corp asistentei virtuale produse de Crypton Future. Hatsune Miku, holograma unei spiridușe anime cu păr albastru, a schimbat deja peisajul matrimonial nipon. În noiembrie 2018, un bărbat de 34 de ani din Tokyo a cheltuit circa 19.000 de dolari ca să se căsătorească cu holograma lui. Primele cuvinte pe care i le-a spus el au fost: „Te iubesc. Mărită-te cu mine.” Ea i-a răspuns: „Sper c-o să mă prețuiești”. În acel an, conform unui articol din Techspot, Miko avea peste 3,700 de „soți”, adică bărbați care primiseră un „certificat de căsătorie” din partea companiei producătoare. 

Până când o să se deștepte inteligența artificială, cât să poată simula realist iubirea, fascinația față de ideea că putem crea ceva care arată ca un om și poate fi folosit pentru sex continuă să lucreze activ. În 2016, un bărbat din Hong Kong a dat 51.000 de dolari și opt luni din viață ca să creeze un robot modelat după actrița americană Scarlett Johansson. S-a vorbit atunci despre etica reprezentării (actrița nu și-a dat acordul să-i fie folosită imaginea), dar și despre faptul că apariția acestui tip de robot e viitorul (sumbru) al obiectificării corpului feminin. În același timp, Abyss Creations, o companie din California, a produs deja prototipuri foarte scumpe pentru roboți sexuali sofisticați, super customizabili, cu corp de om - RealDoll. Dacă vrei să stai de vorbă cu un astfel de robot, îți instalezi o aplicație pe mobil, îi „modelezi” personalitatea, iar apoi i-o transferi prin internet. În teorie, Harmony, prototipul, care a dat deja o grămadă de interviuri disponibile pe YouTube, poate să fie intelectuală, prietenoasă, timidă - cum vrei tu. Și mai poate să-ți facă și sex oral. În practică, îmi spune Jenna Owsianik, care a testat deja soft-ul roboților RealDoll, inteligența lor artificială încă lasă de dorit. „Iubita ei virtuală” îi spune adeseori: „Te rog, ai răbdare, învăț.” „Asta e ideea. Aplicațiile ar trebui să învețe de la tine ce-ți place. Dar momentan par să învețe foarte încet.”

OK, încă n-avem roboți care să simuleze plauzibil intimitatea, dar avem un internet plin de lumi virtuale, în care se face mult sex. Cel mai cunoscut exemplu e Second Life, un joc care și-a propus să recreeze digital lumea reală. A reușit, mai degrabă, să dea utilizatorilor un spațiu în care să-și construiască fanteziile - util atât pentru persoanele cu dizabilități, deja izolate dinainte de pandemie, dar și pentru cei care vor să încerce diverse fetișuri. De pildă, spune cercetătoarea canadiană, poate ai văzut 50 Shades of Gray și ai curiozități despre BDSM. Personajul tău din joc poate să încerce astfel de practici sexuale cu alți jucători. „Iar dacă nu te simți comod, poți pur și simplu să dai log off, fără să-ți expui identitatea. Mi se pare un mod relativ sigur de a-ți explora sexualitatea, într-un mediu liber de rușine - rușinea vine din interior, oricum. (...) Ca să-l citez pe Oscar Wilde: Dă-i unui om o mască şi îţi va arăta adevărata sa faţă.” 

Problema cu platforme gen Second Life e că n-au prins la nivelul masiv pe care-l preconizau creatorii lor. Scriitoarea Leslie Jamison speculează în eseul „Viața sim”, din volumul Să urle, să ardă (Publica, 2020), asupra motivelor. În primul rând, în universul jocului pare că marea majoritate a jucătorilor au aceleași fantezii: e plin de vile californiene, iar avatarurile sunt aproape numai bărbați musculoși și femei 120-60-90. Second Life a apărut în același timp în care s-au extins la nivel global marile platforme de social media, circa 2009-2010. Jamison crede că oamenii nu vor, de fapt, fantezii virtuale, ci „viața reală”, pe care au senzația că o văd pe Facebook sau Instagram. Numai că, așa cum punctează și Owsianik, selfie-urile din social media, îmbunătățite cu aplicații precum FaceTune, sunt iluzii cosmetizate ale realității. Într-un fel, zice ea, jocurile ca Second Life sunt mai puțin fake, pentru că acolo „e evident că nu arăți exact ca avatarul tău. Însă îți poți manifesta personalitatea reală.”

Lumile sexuale digitale mai au, însă, o problemă: e ok să recreezi virtual imaginea unei persoane reale, ca să te joci cu ea de-a sexul pe internet? În jocuri precum Second Life, mulți oameni își fac personaje după chipul și asemănarea foștilor parteneri sau a vedetelor preferate - evident, fără acordul lor. „În gând, putem avea fantezii despre foști parteneri sau vedete care ne plac. Nu poți să mă împiedici să fac asta, ar fi neetic - ar fi poliția gândurilor. Dar, da, când creezi un astfel de avatar, e o formă de pornografie fără consimțământ,” crede cercetătoarea canadiană. 

Fenomenul ăsta, pe care co-autoarea raportului The Future of Sex îl vede înflorind în viitor, îmbracă deja multe forme, pe care încă nu știm să le controlăm. E relativ ușor să creezi pornografie deep fake (prin manipulare digitală, chipul oricui poate fi „lipit” pe corpul unor actori dintr-o scenă porno) sau să arunci pe net revenge porn (conținut sexual, publicat fără acordul tuturor celor care apar în el). Din punctul ei de vedere, pornografia fără consimțământ, căreia de cele mai multe ori îi cad victime femeile, vine din faptul că unii bărbați nu le văd pe acestea drept oameni cu drepturi egale. „Pot să-mi imaginez cum arăți dezbrăcată și să creez chestia asta falsă. Doar ca să-și dea cineva o labă.”

Interlocutoarea mea din Canada zice că viitorul sexului peste un an, când nu știm în ce stadiu se va afla pandemia, ar putea fi teledildonics. Adică jucării sexuale smart, high-tech, care pot fi controlate de la distanță, prin conectarea la Wi-Fi, bluetooth și la aplicații dedicate. Momentan, jucăriile astea nu redau fidel experiența senzorială a sexului. Se bazează pe simularea unor atingeri menite să stimuleze organele genitale. Însă intimitatea nu ține doar de penis și vulvă, iar tehnologia încă nu știe să transmită mângâieri sau alte tipuri de atingeri intime. În plus, fiecare dintre noi are propria definiție asupra gesturilor care creează apropiere emoțională - fie că vorbim de contact vizual direct sau de atingerea mâinilor. 

Jucăriile sexuale „inteligente” sunt și destul de scumpe - cele mai ieftine costă în jur de 100 de dolari. Owsianik sfătuiește oamenii să nu dea banii pe așa ceva, decât dacă știu sigur că e genul de experiență care le-ar plăcea. „Problema cu device-urile astea e că nici nu le poți returna.” Situația prețurilor s-ar putea schimba în următorul an și din motive legale. În 2018 a expirat un patent asupra jucăriilor sexuale controlate prin internet. Patentul era unul utilitar: nu controla designul device-urilor, ci însuși modul lor de funcționare. Practic, în 1998, trei tipi vizionari au obținut exclusivitate asupra tehnologiei din spatele vibratoarelor conectate la internet, deși la momentul respectiv internetul încă nu avea capacitatea de a face ce-și imaginau ei că va putea face în viitor. Au dat lovitura, pentru că patentul le-a permis să dea în judecată cu succes mulți producători de vibratoare smart. Din cauza asta, însă, industria a ținut prețurile produselor sus și nu s-a extins.

Companiile din lumea întreagă care fac jucării pentru sex se laudă că pandemia le-a crescut exploziv vânzările. Un exemplu: producătorul de vibratoare smart WeVibe anunța la final de martie că și-a depășit major proiecțiile de venituri în țările din Europa care au aplicat devreme măsuri stricte de izolare (cu 124% în Italia, 300% în Spania și 94% în Franța). Rămâne de văzut cum va evolua piața, spune cercetătoarea canadiană. Un an în plus de pandemie ne-ar putea arăta dacă industria de teledildonics se va adapta suficient cât să creeze noi tipuri de experiențe, cu adevărat intime, și să devină îndeajuns de accesibilă cât să reprezinte viitorul intimității, într-o lume distanțată social. 

Izolare. Tehnologie. Sex?

Când intri singur în izolare și ai chef de sex, e relativ inevitabil să ajungi pe site-uri cu trei X pe prima pagină. Statisticile celui mai mare astfel de site din lume, PornHub, confirmă: în absolut toate țările pe care le monitorizează, accesările au explodat în lunile de izolare la domiciliu și au continuat să crească și după relaxare (la final de martie aveau cu circa 20% mai mulți vizitatori decât în aceeași perioadă din alți ani). România nu face excepție. În perioada stării de urgență au fost doar câteva zile cu trafic scăzut pe PornHub: 19-21 aprilie (adică zilele în care a înviat Isus). În rest, consumul de porno din România a crescut odată cu numărul de infectări.

Reprezentanții PornHub scriu în analiza datelor din pandemie că se așteaptă ca tendința de creștere să continue în lunile reci care vor face trecerea între 2020 și 2021. În plus, au apărut și tipuri noi de conținut. La jumătatea lunii aprilie, PornHub înregistrase peste 17 milioane de căutări după termeni precum „corona” și „COVID-19” și găzduia deja mai mult de 1.000 de clipuri porno la tema pandemiei, multe dintre ele cu peste un milion de vizualizări. La o căutare după „COVID-19” apar acum peste 1.500 de rezultate. În majoritatea clipurilor se explorează fantezii pe bază de „sex cu colegul/colega de apartament/sora vitregă în izolare”, „fete fierbinți care vor să facă sex după carantină”, sex cu mască, sex cu bătrâni care nu țin cont că sunt în categoria de risc și, desigur, sex cu asistente medicale (în Wuhan!). 

Am întrebat-o pe Jenna Owsianik care e viitorul pornografiei - de ce nu s-a materializat încă „promisiunea” pornografiei în realitate virtuală, de exemplu? În ultimii cinci ani, publicațiile de tehnologie au lăudat forma asta de entertainment pentru adulți ca fiind „înfricoșător de imersivă”, hiperrealistă, incomparabil mai satisfăcătoare decât pornografia „normală”. Însă, momentan, a rămas doar la nivel de laude entuziaste și așteptări mari din partea industriei. VR-ul încă nu e o formă accesibilă de divertisment în general, îmi spune cercetătoarea canadiană de la The Future of Sex. Căștile pentru realitate virtuală sunt scumpe (un Oculus Rift, de pildă, costă cam 3.800 de lei) și compatibile doar cu cele mai noi, mai bune și mai scumpe plăci video. Sau să zicem că mai poți folosi doar un smartphone și o pereche de ochelari ieftini de VR (cum e Google Cardboard, care costă 20 și ceva de lei). Asta înseamnă să-ți downloadezi un fișier foarte mare pe telefon. „Bărbații ar putea spune că le moare erecția în timpul ăla.” Pe scurt, până când VR-ul nu va fi mai ieftin, nișa asta o să rămână accesibilă celor puțini și bogați.

Ca și pornografia, videochat-ul e controversat: oare îi ajută pe oameni să-și exploreze fanteziile tenebroase fără să pună pe nimeni în pericol, sau mai degrabă îi încurajează să aibă astfel de fantezii? Owsianik crede că „oamenii care își pot exprima sexualitatea într-un cadru sigur sunt oameni mai fericiți.”

Din interiorul industriei de videochat din România, Georgiana Neacșu (34 de ani, model al unuia dintre cele mai mari site-uri de profil din lume), e de aceeași părere. „Este bine pentru societate că ei vin aici pe site, să refuleze într-un fel sau altul. (...) Mulți dintre ei sunt oameni frustrați, introvertiți - oameni foarte inteligenți, cu studii, dar care sunt niște inadaptați în viața reală. Și vin aici, pentru că vor să dețină controlul. Ca toți bărbații, de altfel.” Geo zice, mai în glumă, mai în serios, că face pe psihologul pentru cei care „au tot felul de... hai să nu le spunem nebunii.” (Râde.) „Fantezii din astea mai sumbre.” Însă cu mulți dintre ei nici nu vorbește despre sex - cu membrii ei fideli, vechi, sesiunile private decurg ca o discuție între prieteni.

Georgiana a fost bucătar înainte să se apuce de videochat. Are o fiică adolescentă și a vrut să-i asigure tot ce-i trebuie. „Videochatul nu înseamnă că-ți pierzi demnitatea - oricum, dă-o dracu' de demnitate, că nu-ți plătește facturile, să fim serioși.” Din punctul ăsta de vedere, în pandemie n-a avut de ce să se plângă. S-a mirat când a văzut cât de mult a crescut cererea. „Mă așteptam să fie puțin mai grijulii cu banii lor - dar, ce crezi? - nu au fost.” 

În lunile de lockdown, Geo a lucrat de acasă: „Stăteam logată câte 3-4 ore, după care-mi aduceam aminte că mai am ceva de băgat la spălat”. A avut și colege care au lucrat și au locuit la studio în perioada aia, pentru că erau din alte orașe și nu voiau să se complice cu birocrația declarațiilor pe proprie răspundere. Acum s-a întors și ea la studio, unde are la îndemână toate serviciile de care are nevoie un model de videochat - fotografii profesioniste, machiaj, recuzită. 

Când o întreb despre viitor, Geo îmi spune că, deși industria în care lucrează stă mult mai bine decât altele, se teme un pic pentru perioada următoare. S-a uitat pe niște statistici din economie și viitorul apropiat nu i se pare chiar roz. Se gândește că poate și publicul platformelor de videochat va deveni mai atent cu propriile economii. „N-o să ieșim ușor din criza asta și, până la urmă, ne va afecta pe toți, implicit pe noi, prin prisma [membrilor]. Că e un ciclu.

Deși industria de videochat din România pare înfloritoare, Liana Buzea, Certified Sexological Bodyworker™, n-o vede deloc cu ochi buni. Nici n-ar avea cum - practica ei de sex coaching se bazează pe principii diametral opuse. Pornografia oferă fantezii și satisfacție imediată; în schimb ea spune că le propune cursanților și clienților „o metodă somatică (conectată la corp)”, în care aceștia trebuie să se implice intențional, cu scopul de a-și înțelege mai bine sexualitatea și trupul. 

Buzea a creat un sexDOJO™ pentru femei,  un spațiu online în care învață cum să se concentreze pe mișcare, stretching, respirație, voce, atingere și prezență conștientă, precum și să folosească accesorii ca oul Yoni (un „ou” din piatră semiprețioasă), care se introduce în vagin (pe unul dintre cele mai mari site-uri de profil, un set de trei „ouă” costă între 30 și 80 de dolari). „Promisiunea” acestei practici e că tonifiază mușchii vaginali, cam ca exercițiile Kegel, dar și că ajută femeile să-și vindece traumele emoționale și sexuale. Un curs online de două luni la sexDOJO™ costă 120 de euro. Oul se achiziționează separat. 

Odată cu pandemia, Buzea a creat și vloguri pe YouTube special pentru cei singuri. Principala ei recomandare e să-și îngrijească sănătatea: imunitatea, flexibilitatea și odihna. Să reducă pe cât posibil stresul, mai ales cel din sursele pe care nu le pot controla. Apoi să se testeze - și pentru COVID-19, dar și pentru sănătatea reproductivă. Oamenii consumă mult porno, dar nu știu că vedetele din industrie se testează înainte de fiecare filmare. Poate un efect pozitiv al pandemiei va fi că ne vom duce mai des la analize, spune Buzea. 

Din întreaga comunitate de cursanți și curioși care o urmăresc, un singur tip single din Canada i-a scris Lianei Buzea că pe perioada pandemiei nu va mai ieși la date-uri, ca să nu se expună la riscuri. „Drept urmare caută în momentul de față lucruri care să-l ajute să se calmeze, să fie în armonie cu el”, să-și mențină energia sexuală în flow, chiar și de unul singur. Un fel de antrenament, pentru când va ieși din nou în lume, în căutare de partener(ă).

E frumos să vorbești despre armonie și echilibru sexual pe sute de euro, însă, pentru cei mai mulți, platformele de online dating rămân cea mai la îndemână variantă de a găsi parteneri intimi. În pandemie, pe lângă clasicele Tinder, Bumble și OkCupid au apărut aplicații noi: Quarantine Together (care îți stabilește date-uri online, alese manual, nu printr-un algoritm) sau OKZoomer (pentru studenții din SUA în căutare noi prieteni, conexiuni profesionale sau iubire). Înainte de COVID-19, numărul de download-uri pentru principalele 15 aplicații de dating scăzuse dramatic, iar experții vorbeau despre faptul că a da swipe îi făcea pe oameni să se simtă mai singuri.

Odată cu izolarea, situația a părut că se schimbă la 180 de grade. Site-ul Dating.com a raportat cu 82% mai multă activitate la începutul lunii martie. Pe Tinder conversațiile au devenit cu 10-30% mai lungi și aplicațiile au început să ofere gratuit tot felul de funcții premium, în speranța că-i pot încuraja pe utilizatori să rămână cât mai mult acolo - și chiar să ajungă să plătească abonamente. Tinder a dat la liber „Passport”, o funcție care-ți permite să te match-uiești cu oameni din toate țările lumii. Multe aplicații au introdus funcții de apeluri video (pentru că lumea întreagă se mutase deja pe aplicația de conferințe video Zoom - fie pentru ședințe de muncă, fie pentru cursuri, fie pentru „orgii sexuale” anonime).

Însă aplicațiile s-au dus rapid în cap, iar în aprilie, grupul Match, care deține OkCupid și Tinder, a înregistrat scăderi masive ale numărului de abonați (în timp ce, în aceeași lună, a crescut numărul de abonamente la Netflix.) Explicația ține de bani: toate semnele arată că anul viitor economia globală va cunoaște o recesiune masivă. De ce să plătești pentru „dating virtual” când te temi pentru veniturile tale - și nici nu știi când vei mai ieși din casă?

Jenna Owsianik spune că, în absența unei intenții de a te și întâlni cu cineva, aplicațiile astea devin redundante - o distracție prin care cauți să scapi de plictiseală, să umpli timpii morți. „Și-au pierdut din atracție și pentru că oamenii au ajuns să le folosească ca pe niște jocuri”, spune cercetătoarea. Am dat peste aceeași idee și în teza de licență a Oanei Constantin, masterandă în sociologie la Universitatea din București - Intimitatea mediată digital: prezentări ale sinelui și decizii romantice. Un profil sociologic al Tinder (2019). Constantin pleacă de la teoria sociologului polonez Zygmunt Bauman (2003), care definește dragostea modernă, mediată digital, drept dragoste lichidă. Online, conexiunile se stabilesc rapid, însă sunt slabe, lichide - la fel de ușor de întrerupt cum au și pornit. 

În cercetarea ei, Constantin observă că tinerii utilizatori bucureșteni de Tinder n-au un scop clar în gând când intră în aplicații. Mulți vor doar să se distreze, sunt curioși, folosesc aplicația pentru că toată lumea în jurul lor o face, vor să fie validați de alții sau să experimenteze sexual. Sunt puțini cei care declară că își caută o relație - și, mai interesant, mulți își schimbă scopurile pe parcursul folosirii Tinder-ului. Online, totul e lichid - și prezentarea sinelui și ceea ce cauți pe aplicație.

Iar pandemia contribuie din plin la noua dezordine amoroasă. Chiar și înainte de COVID-19, milenialii și generațiile mai tinere aveau incertitudini în ce privește dragostea și relațiile, spune cercetătoarea canadiană de la The Future of Sex. „Ok, lumea, mediul se deteriorează. Vreau să aduc un copil în ea? (...) Acum ai pandemia, care aduce o incertitudine cu totul diferită. (...) Nu e insurmontabilă și nu mi se pare la fel de greu de gestionat precum criza de mediu, dar tot te face să spui naiba știe ce s-o întâmpla.” 

La date cu mască și declarație

Pentru Victoria* (21 de ani, București), pandemia a provocat astfel de întrebări. Când toamna era încă blândă și cazurile de COVID-19 în România nu atât de multe, ne-am întâlnit la un pahar pe o terasă din centrul Bucureștiului. Victoria vorbește repede, în jumătăți de engleză și română, e adeseori autoironică - și la fel de tonică precum cocktailul ei cu gin.

Ca mulți alți utilizatori ai aplicațiilor de dating, și Victoria a ajuns într-un soi de angoasă existențială cu privire la relații. Mai are rost să te gândești la așa ceva, în timpul unei crize sanitare? o întreb. Îmi zice că a simțit și ea de multe ori că discuțiile de pe aplicații nu duc nicăieri. Le folosește pentru factorul de arbitrar, pentru că uneori simte că n-are cum altfel să cunoască oameni noi, dar nu a intrat niciodată „strict cu gândul de a fute. (...) Fără un pic de background nu înseamnă nimic.” Ideea de one night stand cu o persoană cu care nu are prieteni sau interese comune pe Facebook n-o încântă. Spune că uneori e mai sigur, ca femeie, „să fii în bulă”, printre oameni cât de cât cunoscuți.

Cu toate astea, în timpul stării de urgență a folosit de câteva ori Tinder Passport, curioasă să afle cum se raportează alte culturi la dating și cum gândesc tipii de prin alte țări. Ca și cei de pe la noi, și străinii ajung rapid la cerut poze nud sau sexting, zice ea. „De câteva ori cred c-am și răspuns, când mi se părea la modul țărănesc de deranjant și au fost situații când am dat unmatch din start. Poți să mă-ntrebi măcar altceva? Să schimbăm așa, măcar câteva replici de dialog? ” 

Recunoaște, însă, că a făcut și ea sexting în pandemie (mesaje scrise, audio, poze sau clipuri cu conținut erotic, trimise într-un context reciproc de flirt). E de părere că un astfel de schimb poate fi și un efect al izolării, dar și o soluție pentru niște probleme de stimă de sine. „Nu recomand ca terapie, dar poate să facă minuni”. Vede sexting-ul ca pe o confirmare, „oarecum gratuită”, de care toți avem nevoie: să știm că suntem frumoși și văzuți, chiar dacă validarea asta trăiește fix în cele 30-60 de minute de conversație. „Bei un pahar de gin, ai niște discuții mai spicy și te gândești, Băi, știi ceva, nu ești chiar așa nașpa.”

După ce s-au ridicat restricțiile de circulație, Victoria a avut o poveste scurtă cu un tip, care s-a terminat cu ghosting (el a dispărut brusc din peisaj). Oricum și ea se gândea să încheie relația, pentru că i se părea că el nu se comportă tocmai responsabil: călătorea mult prin țară, se vedea cu mulți oameni și urma să meargă la o petrecere mare. 

Din punctul ăsta de vedere, pentru Victoria, COVID-19ul a creat un prim strat de filtrare a potențialilor parteneri. „Dacă-mi zici din prima că nu porți mască, e pur și simplu nu.” La fel și cu cei care „nu prea cred în virus”, poartă masca greșit sau continuă să meargă la evenimente organizate fără măsuri de siguranță. „Mi se pare o chestie de bun simț, că deja îți asumi un risc când ieși la un date cu o persoană despre care nu știi cât de tare se protejează.”

Atitudinea Victoriei reflectă un studiu din luna octombrie al grupului Match, care deține mai multe site-uri și aplicații de dating. Dintre respondenții singuri, 20% au zis că au făcut mai puțin sex în pandemie decât înainte, iar 16% s-au masturbat mai des. Cei mai fericiți par cei cu colegi de apartament cu care n-au relații romantice: 25% dintre ei au avut parte de sex cu colega/colegul. 20% au insistat ca partenerii de întâlnire să poarte măști pe toată durata date-ului, tocmai pentru că se gândeau la riscuri. Mai mult, 13% dintre ei au refuzat propuneri sexuale din partea oamenilor cu care nu împărțeau o casă în izolare. 

Spre deosebire de ei, Remus* (39 de ani, București) și-a asumat riscuri în plină stare de urgență. Se plictisise de pandemie, de PornHub și de o potențială parteneră din Anglia, cu care tocmai rupsese legătura. Brusc, în mesajele lui de Facebook, a reapărut o femeie pe care n-o mai văzuse din 2006, când frecventau același cenaclu de poezie. Flirtul dintre ei s-a reînnodat pe repede înainte. Remus a propus să închirieze împreună un Airbnb în centrul orașului. Scoate telefonul și îmi arată capturi de ecran cu mesaje și poze din perioada în care au pregătit împreună escapada: apartamentul pe care l-au închiriat, luminos-neutru, poezii scrise de ea și un selfie în care să văd cât era de netuns în aprilie. 

Remus zice că n-a fost niciodată stresat de izolarea din cauza coronavirusului, pentru că e un tip mai degrabă retras și cinic. „Pe mine, dacă nu mă scoți din casă cu zilele, am ce face.” Însă cu prilejul acestei aventuri zice că a simțit „și chestia asta cu fructul interzis - când faci ceva ca să sfidezi”. În perioada respectivă nu puteai să ieși decât cu o declarație pe proprie răspundere, așa că Remus și-a făcut un alibi. A scris în declarație că se mută la o rudă în vârstă care locuia în centru, aproape de Airbnb. 

În ziua rezervării, centrul Bucureștiului era plin de filtre de poliție, abia circulau mașini. Remus a ieșit cu un geamantan mare, roz aprins, ca să fie plauzibilă povestea cu mutarea. „Băteam foarte tare la ochi. Ziceai că sunt din BD la munte și la mare”. A trebuit să aștepte să fie gata camera de hotel chiar vizavi de un echipaj de poliție - era convins c-o să fie luat la întrebări. Când a ajuns în cameră le-a trimis amicilor de pe un grup de chat, blocați fiecare la ei acasă, poze cu centrul Bucureștiului văzut de sus. Concluzia lor a fost că „Remus are de recuperat” la capitolul aventuri pasionale, așa că recuperează fix în pandemie.

La întâlnirea prelungită, a adus la el mănuși, soluție dezinfectantă, șervețele igienizante - dar și o mașină de tuns, cu care ea i-a refăcut freza. A insistat s-o ajute să se dezinfecteze, „ca să-i arăt că-mi pasă”. Pe ea a amuzat-o insistența lui „de cloșcă”.

Relația n-a mers și după 36 de ore de vacanță de la viața reală, nu s-au mai văzut. Remus spune că a fost nepotrivire de caracter: el boem, ea „o tipă foarte carieristă”. 

La început de septembrie, când stăm de vorbă despre cum va schimba pandemia aventurile de-o noapte, dar și pe cele mai asumate, Remus e destul de relaxat. Umblă cu spirt la el, dar nu îl tracasează numărul de cazuri și decese din România. 

Deși e conștient că SARS-CoV-2 se transmite mai ușor decât HIV, Remus tot nu-și pune problema să limiteze o posibilă viitoare relație la online. Omul e un animal social și, după părerea lui, perioada de izolare i-a făcut pe mulți să tânjească după contact uman.  „Ce faci, nu vin la tine, nu vii la mine, că e Corona? E super ciudat. (...) Dacă ți se pune pata pe cineva, nu are cum să te împiedice nici febra tifoidă, nimic. Știi cum e - where there's a will, there's a way.” Oricum, nu știe ce măsuri de precauție și-ar putea lua. „Ce pot să-i zic? Domne, arată-mi testul? (...) Nu poți să porți masca când faci sex.” Până la urmă, zice, cu o moarte toți suntem datori, indiferent că te calcă tramvaiul sau COVID-19.

Cam așa crede și Cristi Oanță - nea Oanță, cum îi zice toată lumea. Are 62 de ani și e tâmplar. Stăm de vorbă la o bere, pe o bancă dintr-un loc de joacă din cartierul Titan - în jurul nostru, vecinele care-și păzesc nepoții trag cu urechea la discuție. Nu e de mirare - partenerele pe care și le-a găsit Oanță în ultimele luni au fost, în general, din cartier.  

Cea mai recentă încercare de relație a avut-o cu o vecină de vârstă apropiată. După ani în șir în care nu se intersectaseră , vreo patru zile la rând au trecut unul pe lângă celălalt, în direcții opuse pe drumul spre piață. Asta se-ntâmpla pe la început de toamnă, când televiziunile de știri se mai potoliseră din anunțurile alarmante despre cum oamenii de vârsta lor sunt în grupă de risc ridicat la COVID-19. Prima dată, Oanță se ducea să cumpere gogoșari și castraveți, ea își plimba cățelul. Au intrat în vorbă pe tema banilor, cum se descurcă fiecare. Ea i-a spus că și-a luat o pisicuță, pentru că stă la parter, are șoricei și nu poate să doarmă noaptea. Oanță tot la parter stă, dar n-are probleme cu rozătoarele, așa că a chemat-o să doarmă la el. Ea i-a zis că nu poate să intre în casa lui - în schimb s-a oferit să-i facă o salată boeuf. „A venit cu ditamai platoul, eu sunt singur, cât să mănânc? Dar am luat și ieri și astăzi la muncă și mai iau și mâine”, râde Oanță.

Înainte să iasă la pensie, partenera fusese medic, așa că, inevitabil, au vorbit și despre pandemie. Ca și el, femeia poartă mască în transportul în comun, însă i-a și sădit acestuia niște dubii despre severitatea infecțiilor cu COVID-19. „Zice: Am lucrat în sistemul sanitar atâția ani de zile, dar eu nu cred - o fi ceva, dar nu cred că-i atât de grav.”

De-o vreme, însă, vecina nu-i mai răspunde la telefon - Nea Oanță zice că e din cauza unei depresii cu care se luptă de zece ani, când fiica ei, în vârstă de 27 de ani, a murit de supradoză. „Băi, frate, dar te scuturi și te ridici de jos - că pân’ la urmă, asta-i viața, nu?” Nu e ca și cum n-a avut și el parte de depresiile lui. În primul rând, din cauză de singurătate. „Nu-ți mai calcă nimeni casa, nici măcar aia de la lumină, în pizda mă-sii, să mai văd și eu pe cineva la față în casa mea”, râde Nea Oanță. 

Cele două luni de izolare l-au afectat în primul rând financiar - „Mă duceam să lucrez pe barba mea. Îmi făceam declarația aia și îmi tremurau chiloții. Dacă mă oprește ăla, dacă mă oprește ălălalt? (...) Dai de unu' mai sandilău, cu carte puțină și creier la fel...” Însă, ca tot românul, zice el, s-a adaptat situației. S-a ajutat cu fratele lui, a onorat niște lucrări de tâmplărie pe care le antamase dinainte de pandemie, a mai lucrat pe la cunoscuți - până l-a lăsat un picior în timp ce muncea. „Dar să nu-l mânii pe Dumnezeu, sunt alții care n-au ambele picioare și se descurcă.” 

„E foarte greu singur. În general, femeile din ziua de astăzi nu știu ce vor. Ba au nepoți de care trebuie să aibă grijă, că le trag copiii de urechi, ba au copii, care țin cu ăia care i-au crescut.” Nea Oanță vorbește din experiență. N-ar zice despre el că e un cuceritor, dar tentative de relație a tot avut. Peste vară zice că a stat cu o tipă mult mai tânără, pe la 30 de ani, cu un copil. În cele din urmă, mama a ales să se întoarcă la fostul ei partener, cu care crescuse copilul, iar Oanță nu i-a stat în cale. „I-am zis: nu putem să ne batem joc de viața copilului. Tu vrei să fii fericită? Și eu vreau să fii fericită.”

A mai avut Oanță și cuceriri de pe net, din grupurile de oameni singuri 50-60+ - o doamnă din Bacău, pe care a și vizitat-o („bună gospodină! Curat - farmacie!”). N-a mers între ei, pentru că Oanță a bănuit că ea avea pe altcineva. Apoi, printre cliente a cunoscut o doamnă din Buzău, pe care o sună demonstrativ de față cu mine, s-o întrebe de sănătate. Vorbesc de trei ani de zile - l-a chemat chiar recent să-i culeagă via la Buzău. 

Îl întreb ce-o să facă peste iarnă, cu COVID-19 ăsta cu tot. Se descurcă. Din octombrie până-n decembrie își umple cămara și-și face o rezervă de bani pentru facturi. „Nu știi ce se va-ntâmpla cu nenorociții ăștia. Mâine-poimâine zice: Nu mai aveți voie, stați în case. Și ce faci? Faci pe dracu, nu faci nimic. Din ce trăiești? Că nimeni nu se-ntreabă: Mă, din ce trăiesc oamenii ăștia?” Spune că ar dispus să-și asume riscul de a ieși din casă și de a lua virusul, dacă ar muri de foame. 

Oanță a fost căsătorit, a divorțat, are doi fii, precum și multe tentative de relații, de la divorț încoace. Pe final de interviu, bărbatul o sună pe G., o femeie de 64 de ani, cu care a avut o poveste timp de 11 ani (cu întreruperi și năbădăi). Au rupt-o acum vreo doi ani, când ea a plecat să muncească în afară. „Adevărul e că relația asta (...) m-a ținut pe mine pe mine pe linia de plutire. Că dacă nu faci sex regulat... nu știu, îți ia mintea razna!”, râde el.

„Ce să spun, am avut o viață... Mi-am dorit să fiu un familist, să am și eu copiii mei, nevasta mea lângă mine. Până la urmă, nu s-a-ntâmplat nici așa, nici așa. Toată viața mea, tot am rătăcit, căutând ceva.” Îl întreb ce. „Asta este, că nu știu nici eu ce.” 

Care va fi viitorul sexului și al intimității, fie el mai mult sau mai puțin tehnologizat? Putem să tragem concluzii, într-o lume în care coexistă vibratoarele inteligente, aplicațiile de dating, escapadele furtunoase și flirtul în drum spre o piață de la margine de București? Oana Constantin, sociolog în devenire, o parafrazează pe Helen Fisher, antropologă americană, atunci când vorbim despre viitorul iubirii, intimității și sexului într-o lume (post)pandemică. Cele două autoare spun că lumea modernă are o șansă de a se întoarce de la „dragostea lichidă”, neangajată, schimbătoare, la cea lentă, care se cristalizează în timp. 

Poate că, având mai mult timp la dispoziție și mai puține posibilități de a ieși, o s-o luăm mai încet cu intrarea în noi relații. O să stăm mai mult de vorbă, o să ne cunoaștem mai bine potențialul partener, o să revină ideea de a „face curte”, ca pe vremuri, fără să ne arunca cu capul înainte în patul oricui, cum și-ar dori Victoria. O să fim selectivi și o să respectăm atent normele de igienă, ca să nu riscăm să facem rău altora.

Sau poate ne vom asuma riscuri cu și mai mare voluptate. Poate vom deveni din ce în ce mai cinici - până la urmă, cu o moarte toți suntem datori, cum ar spune Remus. În fond, oamenii au nevoie de contact uman, de îmbrățișări, tandrețe și sex, ca să n-o ia razna, cum zicea nea Oanță. Poate că „sperietura” pandemiei ăsteia ne va aminti doar că suntem fragili și trecători și că nu există niciun moment mai bun decât prezentul pentru a face cât mai mult sex și a ne explora cât mai frenetic relațiile. 

Sau poate că răstimpul de izolare și de întoarcere spre sine ne va face mai atenți la ce ne dorim cu adevărat. Poate că tehnologia, internetul, jucăriile smart or noile practici spirituale ne vor încuraja să fim mai bine pe cont propriu, încurajându-ne să ne cunoaștem mai atent. Poate vom lua o pauză de la frenezia combinatului și cuplatului, ca să evoluăm în parteneri mai buni, pe cont propriu.

Viitorul e incert și e riscant - întotdeauna a fost, dar acum plutim în necunoașterea unei boli care a ucis deja peste un milion de oameni. Reacționăm cu toții la nesiguranță și risc, într-una dintre cele trei forme de mai sus: rămânem deschiși către ceilalți, dar încetinim ritmul; alergăm frenetic către ceilalți, pentru că doar o viață avem și suntem dureros de conștienți de propria mortalitate; sau rămânem singuri, suspendați în autocunoaștere, până când lumea va semăna din nou cu ceea ce obișnuiam să numim normalitate.

Doar că, la cum arată lucrurile, normalitatea aia n-a existat niciodată. Dacă răspândirea SARS-CoV-2 ne spune ceva despre relațiile noastre, despre felul în care știam până acum să construim intimitatea și să explorăm sexualitatea, e că „normalul” pre-COVID-19 nu era ușor de menținut și, de cele mai multe ori, nici cu adevărat satisfăcător. Așa că viitorul intimității, fie ea digitală sau offline, trebuie reinventat.

---

*Numele au fost schimbate, pentru a proteja identitatea persoanelor intervievate.