M-am întâlnit cu fotojurnalistul Vadim Ghirda, să vorbim despre fotografia de război. Nu am avut de ales, a trebuit să vorbim despre tot. Despre bine și rău, deziluzie și speranță, frumusețe și frică. Despre jurnalism și relația din ce în ce mai complicată cu adevărul, despre eroii neștiuți care fac posibilă munca corespondenților de război - fixeri, jurnaliști locali, traducători, șoferi. Despre bagajul de suferințe pe care l-a adunat în cei 34 de ani, de când merge în inima conflictelor din toată lumea.
O selecție relevantă de fotografii ale lui Vadim Ghirda vor fi expuse, alături de imagini ale fotografei Larisa Kalik din războiul din Ucraina, în cadrul expoziției FRONT. Aceasta este concepută de Scena9 și se va deschide vineri, 23 februarie, la Rezidența9.
Ne-am văzut într-o zi cu soare, la o terasă din București. Se mai auzea câte o pasăre, noi beam limonadă, iar din când în când Vadim îmi amintea cât de norocoși suntem să ne aflăm amândoi aici, întregi, și cât de fragilă e realitatea noastră, care ar putea bubui oricând.
Vadim Ghirda avea 19 ani în 1990, când a fost angajat ca fotojurnalist pentru agenția Associated Press (AP), după ce a documentat mineriadele din București. Atunci a văzut pentru prima oară un om murind lângă el. În același an, încărcat cu echipament foto, a luat trenul spre războiul din Transnistria. De atunci a acoperit timp de șase ani războiul din Iugoslavia, cu toate repercusiunile lui, războiul dintre Israel și Palestina, războiul din Irak și alte masacre de pe harta lumii. Fotografiază în Ucraina din 2014. A câștigat multe premii pentru munca lui, printre care World Press Photo în 2017, Prix Bayeux-Calvados pentru corespondenți de război în 2022, iar în 2023 Pictures of the Year International și Pulitzer pentru fotografie de știri, cu echipa de la AP. Fotografia premiată a lui Vadim arată cadavre care zac într-o curte din orășelul ucrainean Bucha, în urma unui masacru comis de ruși.
Când m-am angajat eu în presă, tot pe la 19 ani, mi se părea că nu am cum să ajung vreodată să fac o treabă atât de bună ca fotografii pe care-i urmăream și lângă care ajunsesem să lucrez cot la cot, într-o redacție de ziar. Împărțeam spațiile minuscule pe care le aveam pe sub obiectivele camerelor de filmat, din spatele cărora se auzea din când în când „FOTO, JOS!”. Dintre toți colegii mei, majoritatea bărbați, Vadim era cel mai intimidant. Adică nu el personal, ci tot ce știam despre el și despre munca lui în zonele de conflict. Când l-am cunoscut, am fost puțin șocată, fiindcă nu se încadra deloc în stereotipurile fotografului de război, despre care povestește și el în interviul de mai jos. Părea foarte blând, timid și modest, vorbea încet, ocupa foarte puțin spațiu. De atunci a continuat să facă o muncă extraordinară, cu aceeași modestie.
Face compoziții perfecte, cu precizie chirurgicală, și în același timp pline de frumusețe, în situațiile cele mai dure, în care eu m-aș întinde pe jos și aș plânge.
Cred că e important să avem cadre frumoase din situațiile cele mai urâte ale umanității. Privindu-i mult fotografiile în timp ce pregăteam expoziția FRONT, am înțeles că asta e super-puterea lor: prin frumusețe te bântuie și devin imposibil de ignorat. Sunt corespondentul vizual al actului cel mai tulburător dintr-o operă, muzica aia splendidă cântată de un personaj care îți povestește că totul e pierdut.
Vadim Ghirda știe exact din ce suntem făcuți. E un soi de biolog cu ochi de artist, trimis în lume să afle cum reacționăm, ca specie, în condiții de criză extremă. Cu cât mă uit mai mult la fotografiile lui, cu atât simt că a privit în adâncul nostru, până la esență, de unde iese tot ce-i mai bun și mai cumplit. Am fost foarte fericită când a acceptat să ne întâlnim la soare pentru acest dialog lung și dens, pe care l-am editat pentru claritate.