Cuprins

Exploratori / Război

Vadim Ghirda: „Când pun aparatul la ochi, scap de frică”

De Ioana Cîrlig

Publicat pe 21 februarie 2024

M-am întâlnit cu fotojurnalistul Vadim Ghirda, să vorbim despre fotografia de război. Nu am avut de ales, a trebuit să vorbim despre tot. Despre bine și rău, deziluzie și speranță, frumusețe și frică. Despre jurnalism și relația din ce în ce mai complicată cu adevărul, despre eroii neștiuți care fac posibilă munca corespondenților de război - fixeri, jurnaliști locali, traducători, șoferi. Despre bagajul de suferințe pe care l-a adunat în cei 34 de ani, de când merge în inima conflictelor din toată lumea.

O selecție relevantă de fotografii ale lui Vadim Ghirda vor fi expuse, alături de imagini ale fotografei Larisa Kalik din războiul din Ucraina, în cadrul expoziției FRONT. Aceasta este concepută de Scena9 și se va deschide vineri, 23 februarie, la Rezidența9. 


 

Ne-am văzut într-o zi cu soare, la o terasă din București. Se mai auzea câte o pasăre, noi beam limonadă, iar din când în când Vadim îmi amintea cât de norocoși suntem să ne aflăm amândoi aici, întregi, și cât de fragilă e realitatea noastră, care ar putea bubui oricând.  

Vadim Ghirda avea 19 ani în 1990, când a fost angajat ca fotojurnalist pentru agenția Associated Press (AP), după ce a documentat mineriadele din București. Atunci a văzut pentru prima oară un om murind lângă el. În același an,  încărcat cu echipament foto, a luat trenul spre războiul din Transnistria. De atunci a acoperit timp de șase ani războiul din Iugoslavia, cu toate repercusiunile lui, războiul dintre Israel și Palestina, războiul din Irak și alte masacre de pe harta lumii. Fotografiază în Ucraina din 2014. A câștigat multe premii pentru munca lui, printre care World Press Photo în 2017, Prix Bayeux-Calvados pentru corespondenți de război în 2022, iar în 2023 Pictures of the Year International și Pulitzer pentru fotografie de știri, cu echipa de la AP. Fotografia premiată a lui Vadim arată cadavre care zac într-o curte din orășelul ucrainean Bucha, în urma unui masacru comis de ruși. 

Când m-am angajat eu în presă, tot pe la 19 ani, mi se părea că nu am cum să ajung vreodată să fac o treabă atât de bună ca fotografii pe care-i urmăream și lângă care ajunsesem să lucrez cot la cot, într-o redacție de ziar. Împărțeam spațiile minuscule pe care le aveam pe sub obiectivele camerelor de filmat, din spatele cărora se auzea din când în când FOTO, JOS!. Dintre toți colegii mei, majoritatea bărbați, Vadim era cel mai intimidant. Adică nu el personal, ci tot ce știam despre el și despre munca lui în zonele de conflict. Când l-am cunoscut, am fost puțin șocată, fiindcă nu se încadra deloc în stereotipurile fotografului de război, despre care povestește și el în interviul de mai jos. Părea foarte blând, timid și modest, vorbea încet, ocupa foarte puțin spațiu. De atunci a continuat să facă o muncă extraordinară,  cu aceeași modestie.

Face compoziții perfecte, cu precizie chirurgicală, și în același timp pline de frumusețe, în situațiile cele mai dure, în care eu m-aș întinde pe jos și aș plânge. 

Cred că e important să avem cadre frumoase din situațiile cele mai urâte ale umanității. Privindu-i mult fotografiile în timp ce pregăteam expoziția FRONT, am înțeles că asta e super-puterea lor: prin frumusețe te bântuie și devin imposibil de ignorat. Sunt corespondentul vizual al actului cel mai tulburător dintr-o operă, muzica aia splendidă cântată de un personaj care îți povestește că totul e pierdut. 

Vadim Ghirda știe exact din ce suntem făcuți. E un soi de biolog cu ochi de artist, trimis în lume să afle cum reacționăm, ca specie, în condiții de criză extremă. Cu cât mă uit mai mult la fotografiile lui, cu atât simt că a privit în adâncul nostru, până la esență, de unde iese tot ce-i mai bun și mai cumplit. Am fost foarte fericită când a acceptat să ne întâlnim la soare pentru acest dialog lung și dens, pe care l-am editat pentru claritate.

„Fotografia e acest voodoo”

Cum te-ai îmbolnăvit de fotografie? Mama a fost editor foto la Agerpres, nu?

Când m-am apucat, mama mea lucra acolo, da. Mă duceam și ardeam gazul pe la redacție, ca să nu stau singur acasă. Îmi plăceau aparatele, iar acolo erau peste tot. 

Am lucrat și eu la Agerpres, ca muncitor necalificat, o parte din anul 1989, că n-am intrat la facultate. Spălam cu benzină niște teleimprimatoare, eram permanent murdar de benzină și de tuș. Mama ori n-a putut, ori n-a vrut să mă angajeze la foto. Dar mă jucam cu aparatele de mic, îmi plăceau. Ulterior, am început să fac portrete colegilor la școală. Mai împrumutam câte un aparat foto și le puneam pe hârtie cu aparatul de mărit. Îmi plăceau portretele, îmi plăcea voodoo cu filmul, mi se părea, și acum mi se pare, magic, dar, pentru cineva chinuit de timiditate și de sociopatie, pentru mine era și o formă de a fi acceptat de grup. 

Pentru că fotografia e acest voodoo, și pentru că lovește în slăbiciunea cea mai mare a omului - egoul și iubirea de sine - , dacă nimereai un portret frumos cu cineva, din iubirea aia a lui de sine se lua și pe tine. Îi plăcea de el în poză, dar tu îi vindeai drogul. Suntem și noi niște drogați, dar suntem și dealeri. 

Era complicat că nu erau filme pe toate drumurile  pe vremea aia, și în plus pe la petreceri eu aveam oroare că o să mă invite o fată la dans, că eu nu știu să dansez. E ca și cu premiile: aș fi vrut, dar mi-era și frică. Așa că la petreceri aveam o treabă, mă ascundeam după chestia aia, și acel sentiment de confort mă apără până astăzi, și aici. Când pun aparatul la ochi, nu în sensul că mă dezumanizez, dar scap de frică. 

În Ucraina mi-a fost foarte greu, pentru că am lucrat cu oameni foarte tineri, jurnaliști și fixeri ucraineni, care cea mai mare parte a lor, prin simplul fapt că erau atât de tineri, nu lucraseră în zone de conflict. Asta mi-a făcut viața pe de-o parte foarte frumoasă, pentru că din lipsa lor de blazare am făcut lucruri în plus și am sorbit și eu din energia lor, dar mi-a fost și extraordinar de greu, pentru că frica asta de animal de care zici tu, pe care o am eu și care se rezolvă cu aparatul, nu se rezolvă și pentru alții. Iar acești copii mergeau peste tot și am trăit într-o adâncă teroare că cineva ar putea fi rănit sau pierdut, pentru că mă duce pe mine undeva.  

Eu m-am adaptat la viața asta până la modul că eu nici aici nu mă simt confortabil dacă merg pe iarbă. Nu vreau să sune cinematografic, am oroare de lucrurile astea, dar eu, dacă mă uit așa de jur împrejur, nu văd lucrurile pe care le văd oamenii în mod normal. Dacă merg pe iarbă în parc trebuie să-mi spun la un moment dat - suntem la București, da? Poți să calci pe iarbă liniștit, aici nu sunt mine. Ei nu știau, și li se părea că experiența acumulată de ei în război, de când există liniile frontului în Crimeea, e suficientă. Mergeau ca niște iezi de colo-colo, într-un loc unde tocmai fuseseră distruse cinci tancuri. Eu încercam să rămânem pe șosea. Era  muniție încinsă, instabilă. 

Mulțimea de erori pe care le poți face acolo și care poate să aibă un sfârșit tragic e infinită și, din punctul ăsta de vedere, mi-a fost greu, am stat într-o constantă teroare că cineva o să facă o mișcare greșită și eu nu observ la timp.

„București, România, 13 iunie 1990 - FOC PRIN FEREASTRĂ - Protestatari anti-guvernamentali din România aruncă în foc sticle incendiare, prin ferestrele aflate la parterul Ministerului de Interne (sediul fostei Securități) din București, miercuri seară.” Fotografie de Vadim Ghirda pentru Associated Press

Ce s-a schimbat de când lucrezi tu? Tehnica s-a schimbat enorm. Dar și încrederea în fotografie, în jurnalism în general? 

Primul și cel mai rău lucru e că a scăzut dramatic încrederea în ce vezi. Asta ar trebui să fie sfânt. 

În 1990, când am plecat în prima zonă de conflict, în războiul din Transnistria, era suprarealist în multe feluri. 

Atunci am plecat singur într-un compartiment întreg de dormit, plin cu mașina de scris, hârtie adezivă, care se lipea pe poză, cu hârtie foto, cu tone de chimicale pentru hârtii, cu aparat de mărit, cu filme, cu încălzitor de revelator etc. Am cărat toate lucrurile astea pe care trebuia să le instalezi undeva. Închideai o baie cu scotch și-ți făceai acolo laboratorul. Nu era împământare, nu pornea ăla, revelatorul developa doar 12 filme, și puteai să bagi câte 4 odată, deci trebuia mare atenție, că nu aveai tone de revelator, nu aveai milioane de hârtii foto. Măreai și puneai o hârtie mică în zona care te interesa, făceai o expunere de test. Era o boală de nervi și obțineai în final 4 poze, să zicem. Băteai la mașină un text pe care îl lipeai pe poză și aveai o chestie cu tambur, un fel de strămoș al faxului, al cărui sunet îl aud și-n ziua de azi. Era un transmițător și umbla un cap, ca un fel de scanner luminos, pe acest tambur care se învârtea cu poza, și trimitea în redacție. Să trimiți o poză color dura 24 de minute. Și apoi sunai și vedeai că s-a întrerupt linia telefonică într-una din separații, și uneori transmiteai timp de 6 ore 4 poze.

Eu acum trag 300 de imagini la o conferință de presă de doi bani, și aleg două și sunt nefericit. 300 de imagini = 10 filme. 10 filme mie trebuiau să-mi ajungă două săptămâni, în mod normal. Și știi care e ironia? Nu făceam mai puține poze bune atunci, gândeam mai mult înainte să apăs. Acum mi se pare că foarte mulți oameni, mai ales cei mai bătrâni, ca mine, suferă că s-a democratizat accesul la aparate, că oameni care n-aveau neapărat îndemânările mecanice sau cunoștințele tehnice necesare, pot face acum poze. Acum toată lumea face poze. Eu mă bucur că e așa, pentru că pozele nu sunt îndemânările mecanice, și aparatele și chimicalele. Pozele sunt sufletul ăluia. 

„Războiul e o alternanță de așteptare zdrobitoare, cu niște vârfuri foarte scurte de masacru total”

Care e ritmul real pe teren? Cum arată viața voastră de zi cu zi acolo, în zonele de conflict? 

Pot trece două săptămâni și să nu vezi nimic, să nu faci nimic, să stai și să bei limonadă, cum bem noi, în cazul fericit în care există limonadă, și să te umpli de frustrare că alții fac, și tu nu faci, nu ai acces, nu reușești, nu ajungi. Alea sunt momente foarte periculoase, pentru că vei dori cu orice preț să faci ceva. Te gândești pe șoseaua aia știu că e riscant, dar nu am făcut nimic de atâta timp, și am văzut că a făcut nu știu cine, de la concurență. Hai să mergem și noi, ce se poate întâmpla? Și se întâmplă. 

Sau ajungi în situația în care te hotărăști să îndoi adevărul, să te abați, pentru că așa o să fie o poză mai bună. Și zici n-ai putea să ieși să te faci că tragi puțin? Am văzut asta. Trecând peste discuția primară că evident, orice îl pui pe un om să facă, e împotriva ideii de fotojurnalism. Când aranjezi omul la portret e ok, o să menționez în legenda foto: Ioana pozează pentru un portret. Dar e diferit dacă îți zic, Ioana, n-ai vrea să te duci să arunci cu paharul ăsta în cei de la masa vecină? Cred că ar fi o imagine mai de acțiune. Sunt oameni care fac asta. În țările fost totalitare, erau fotografi pe care chiar nu pot să-i numesc, care erau niște maeștri ai înscenărilor. Problema e că în momentul în care tu tragi peste linia frontului ca să iasă un cadru mai de acțiune sau să se audă pe video, în partea cealaltă cineva o să răspundă. Dacă tu ai tras, o să tragă și el. Trebuie să înțelegem că gloanțele cad, chiar dacă sunt trase în sus, și că toate acțiunile au niște consecințe. Fie lipsa de experiență sau de coloană vertebrală, de etică, fie presiunea, că te gândești că nu ai făcut ce trebuie, toate astea te pot duce să treci puțin peste reguli. Aia e partea urâtă, să zicem, în care te abați într-o manieră drastică de la etică. 

Dar te poți abate doar de la măsurile de siguranță. Noi știm că nu am mers pe drumul ăla pentru că are o porțiune expusă, în care ne putem trezi că de plictiseală cineva o să ne împuște. Și ceilalți se plictisesc. Toată lumea se plictisește. 

Războiul e o alternanță de așteptare zdrobitoare, în condiții proaste, cu niște vârfuri foarte scurte de masacru total. Și în plictiseala aia trece o mașină cu ziariști.  

Se întâmplă multe lucruri. Eu pot să fiu frustrat, mă gândesc uite-i pe ăștia, circulă liberi, se duc și beau limonadă, și eu trebuie să stau în șanțul ăsta, ud, să aștept să mă omoare cineva. Sunt un om, eu nu sunt bine. Eu de ce am soarta asta, și cei din mașină sunt bine-mersi, se mai fac și celebri cu pozele cu mine? 

Un alt lucru pe care trebuie să-l marcăm - timpul e foarte scurt. Când am găsit absolut accidental, cu ajutorul unui coleg ucrainean care a vorbit cu niște oameni pe stradă, acei oameni executați pe care i-am fotografiat la Bucha, eu nu eram sigur 100% că zona este părăsită de ruși. Dacă te uiți pe ceasul aparatului de la prima până la ultima declanșare, cred că sunt 7 minute. Sunt 7 minute în care am fotografiat nonstop - am tras larg, contextul, clădirea, clădirile de alături ca să înțelegem, să vedem scara lucrurilor. Am tras detalii. Sunt atent să nu calc pe ceva, să nu calce colegul meu pe ceva. Sunt atent la toate în același timp. Și sunt niște oameni morți, 9 inși pe jos, și dacă mă uit la chipurile lor, au jumătate din vârsta mea. Înțelegi? 

Un militar ucrainean patrulează zona liniei de contact între forțele pro-Rusia și armata ucraineană, în regiunea Luhansk, în estul Ucrainei, 7 Februarie, 2022.

Starea în care intri când ești în situațiile astea s-a schimbat? Te simți altfel acum față de cum te simțeai la 18 ani când ai început să fii pe lângă moarte și haos în felul ăsta? E alta chimia - concentrarea, frica, vigilența?

Destul de puțin. Pot să spun că am dezvoltat o anumită imunitate nefericită la chestiile astea, dar nu e totală. Am fost odată la o școală și m-a întrebat cineva dacă îi recomand să facă munca asta. Dacă nu simți chestia asta ca pe o boală, în sensul bun al cuvântului, ca pe un viciu, nu o face că n-are rost. La mine e în continuare așa. Eu umblu cu aparatele astea după mine mereu, nu din cauza look-ului, mai ales că mi-e greu să mai car în spate, așa că port aparatele la brâu și arăt ca un polițist comunitar care a venit la cafea. Dar dacă văd ceva care-i frumos și nu pot să fotografiez, mă întristez îngrozitor. Mi se pare că e minimum de return pe care pot să-l ofer sorții. Dacă văd ceva, mă urmărește ani de zile. Și dacă nu fac, și când fac - că n-am făcut bine. Mă urmărește patologic. Tu înțelegi asta, dar nu știu cum citește lucrurile astea cineva care e în afara bolii noastre. E un lose-lose, într-un fel. Ești martor la niște lucruri extraordinar de intense și apoi, când ajungi acasă, te gândești: am fost de față la ceva miraculos, la ceva extrem, și asta e tot ce-am putut, astea-s pozele care au ieșit? În niciuna nu se vede ce am văzut eu acolo. Asta e o sursă de autodistrugere, tot timpul mă gândesc: am avut șansa să fiu aici, să fiu de față la chestia asta, și nu am putut să fac decât plicticoșenia asta. Nu se înțelege nimic! 

„Fotografia e singura activitate care oprește timpul”

Cum lucrezi pe teren? Care e rolul fixerilor, al jurnaliștilor locali, al șoferilor etc.?

Oamenii de acasă nu-și pot imagina câți oameni au contribuit ca fotograful să ajungă să facă imaginea pe care o văd. Aprecierea vine doar pentru fotograf. 

Să zicem că suntem pe Intercontinental și vedem un fum în zare, pe lângă Casa Poporului. Cum ajungem la foc?

Șoferul din Gaza cu care am lucrat vedea fumul în depărtare, conducea pe străzi întortocheate fără GPS și ajungeam odată cu mașina de pompieri. Omul ăla nu era menționat niciodată, dar fără el nu aș fi făcut nici 10% din fotografii. Ar fi corect ca munca lor sa fie creditată, abilitățile lor sunt neprețuite. Un lux important la o organizație cu o infrastructură mare, cum e Associated Press, e că fac recrutare de oameni de-ai locului, care merg pe teren cu jurnaliștii din altă țară. 

Am lucrat cu un șofer în Ucraina care se imprietenea rapid cu oamenii peste tot. Era și șofer, și translator, și fixer. Oamenii nu au încredere în tine. Și la noi, unde nu e război, durează până când omul înțelege de ce s-a oprit o mașină în fața casei lui și au coborât din ea doi oameni care fac poze. E extrem de important să mergi cu cineva care să explice rapid și să le câștige încrederea.

Uneori uit și eu, când mă uit la poze și sunt nemulțumit, că în realitate petreci foarte puțin timp într-un loc, nu poți rămâne să faci un lucru în profunzime. Uneori stai un sfert de oră, timp în care trebuie să îți asiguri accesul. Asta fac acești oameni pentru tine. E o muncă extrem de importantă și nu știu de ce nu e semnată. E pe viață și pe moarte, îți semnalează lucruri la care să fii atent. E cel puțin jumate-jumate contribuția lor.

Am auzit fotografi povestind chiar altor fotografi, adică unor oameni care știu despre ce-i vorba, versiuni care fac să pară că erau singuri pe teren și fotografiile făcute sunt 100% o reușită personală. Tot ce implică armata, de exemplu, e imposibil de făcut fără un proces foarte complex de acreditare, de verificare. Nu te duci pur și simplu unde auzi tu că sunt niște explozii, și intri printre ăia. Ai muri. Nu poți să apari și să fii și tu pe-acolo fără un proces foarte complicat de aprobare a prezenței tale. Sigur că contează să poți sa arăți cine ești, că ai un background, și, foarte importantă e compania pentru care lucrezi.  Asta e într-un fel nedrept față de un freelancer, care este extraordinar, poate e de zece ori mai bun decât tine ca fotograf.

Armata, când te ia undeva, răspunde pentru tine. În hotărârea lor de a-și asuma riscul ăsta, îl aleg pe cel cu un public mai mare. Dar asta nu înseamnă că tu trebuie să-ți transferi acel merit, ca ești acolo pentru că ești cel mai tare. Publicația are un rol foarte mare în acces, și, foarte important, sunt niște costuri îngrozitoare.  Echipamentul de protecție, hotelul, mașina, nici nu știu să calculez, dar sunt niște sume amețitoare pe zi pe care ar trebui să le acoperi doar ca să fii acolo. 

„Bosnia Herțegovina, 1996: Vadim Ghirda, de la agenția Associated Press, și locuitori musulmani din Lukavica, la 70 de kilometru vest de Tuzla, cară trupul unui musulman bosniac, împușcat în piept de rebeli sârbi, pe 29 aprilie. Medicul norvegian Erik Hestvik de la IFOR (dreapta) și maiorul suedez Ohlsson de la IFOR stau de pază, după ce au reușit să scape dintr-o ambuscadă în timp ce recuperau trupul. Musulmanii și sârbii s-au ciocnit în apropiere de Lukavica, după ce musulmanii, care sărbătoreau Bajram-ul, au încercat să pătrunde în teritoriul sârb pentru a-și vedea fostele case. Sursa: EPA Photo”. Această imagine a stârnit, la vremea publicării, dezbateri despre rolul fotografilor de război și implicarea acestora în conflictele pe care le documentează.

Mă gândesc că ai o condiție bizară ca fotograf, ești oarecum în plus, martor dar totuși părtaș. Ești după cameră, dar poți și interveni. 

Da, întotdeauna ești în plus. 

În fiecare seară, eu mă întorceam într-un hotel și făceam un duș cald. Nu am făcut niciodată un duș rece în Ucraina, și în București fac foarte multe, pentru că nu e apă caldă la bloc. Mă gândeam permanent- uite, oamenii ăia dorm acum în beci, în umezeală, pe sacii lor de cartofi putreziți, și eu vin aici, mănânc, mă spăl, dorm într-un pat, și mâine vin din nou ca la film. 

Deși e profund subiectiv tot ce facem, în măsura în care cunoști care e rolul tău acolo, prezinți un moment din timp. Mi se pare că jurnalismul vizual e o limbă care are darul să treacă peste toate barierele care există aparent între noi - și culturale, și lingvistice. E un limbaj direct, pe înțelesul fiecăruia, vine prin ochi și merge în cap și-n inimă. Orice lucru vizual trezește emoție, reflexie. Îl ajută pe om să fie transportat acolo, fără să se expună riscurilor, și să gândească obiectiv la ce a văzut, ceea ce tu pe teren nu reușești neapărat. 

Evident că oamenii se gândesc: el a făcut poza asta în dreapta, dar poate în stânga era nu știu ce, care ar fi schimbat percepția. Aici poate să fie o scenă foarte tristă, dar poate în stânga, ce nu vedem în fotografie e că e un crew de filmare și de fapt scena tristă e populată de actori. Aici ajungem la calitatea fiecărui operator în parte, pentru că filtrele și regulile, oricât de bine puse la punct ar fi, au o limită. Până la urmă, eu sunt singur aici. Editorul meu mă poate întreba, dar nu poate verifica ce era în stânga. Aici, calitatea și etica individuale sunt esențiale. 

Eu pot alege să arăt o imagine foarte strânsă pe care o consider sugestivă, de pildă de la Bucha (Ucraina, n.r.), unde erau oamenii care fuseseră executați, unul dintre ei avea mâinile legate la spate cu bandă adezivă. Nici măcar nu mi-am dat seama pe loc. De multe ori sunt atât de înfricoșat și de grăbit, încât fac lucruri având în minte ce vreau, și apoi constat că o anumită încadrare ar fi mai puternică, vizual. Am făcut, de exemplu, o încadrare strânsă pe mâinile lui, care aveau ceva în textură și în culoare, ca o încadrare dintr-o pictură olandeză. E îngrozitor, ăla era un om adevărat, care fusese în viață cu câteva zile înainte, și acum vine unul și zice a, interesant, mâinile tale atrofiate arată ca o pictură, ia să fac eu o poză frumoasă și să mă dau mare cu ea. Nu e vorba de asta. E vorba că astfel izolezi un detaliu care spune drama acelei situații într-un singur cadru, ca să poți comunica mai bine. Consider fotografiile astea un fel de purtător de cuvânt materialului de acolo. Dar fac și fotografia medico-legală, sau de poliție, de crime scene

Trebuie să te gândești că ce faci tu acolo nu are doar rolul de a informa în știrile de a doua zi. Fotografiile pot deveni elemente care să reconstruiască ulterior puzzle-ul unui eveniment istoric, și pot fi dovezi ale unor crime de război. Celălalt lucru voodoo pe care îl face fotografia, care mie îmi place foarte mult, e că e singura activitate care oprește timpul. Nu poți opri timpul pentru tine, dar poți pentru ce e-n jur. Oamenii din portrete vor trăi pentru totdeauna, și energia lor se va putea duce la alți oameni și peste 1000 de ani, dacă nu dispare planeta. E un instrument extraordinar: creezi o secțiune de realitate, ca o insectă care a rămas în chihlimbar milioane de ani. 

Mi s-a întâmplat, și aici intervine etica - când intervii, cum intervii. Era un om care ieșise din Siria și trecuse în Turcia, scăpase de acolo și era disperat să povestească ce face regimul în satul lui.  A zis că vrea să dea interviu fără să își acopere fața cu eșarfa, în condițiile în care în unele situații se distorsionează și vocea, ca să îi fie omului protejată identitatea. Dar omul ăsta era tânăr, într-o stare foarte intensă de emoție și zicea nu, că trebuie să am curaj, să ne asumăm etc. Știu că eram cu un coleg care l-a întrebat - tu mai ai familie în satul ăla? Și a zis da, mai erau o mulțime. Am decis că nu putem face interviul. Cineva mi-a zis, când a auzit povestea asta, că noi l-am cenzurat, că era opțiunea lui, că el a hotărât să vorbească. Aș putea fi judecat că am intervenit, că am aranjat, că l-am pus să se acopere. Sunt ok cu asta. E diferența dintre litera și spiritul legii. Eu vreau să dorm liniștit, să nu pun un om în pericol pentru că am scăpat un detaliu din neatenție, sau din dorința de a face un exclusiv. 

„Când toți cei care ar vrea să fie corecți își pierd speranța și nu mai cred în nimic, cine crezi că o să profite?”

Cum faci să crezi ce vezi de acolo, pe terenul de luptă? De ce acum, când e mai mult acces la informație decât în orice alt moment în istoria omenirii, suntem tot mai sceptici?

Acum că încrederea în presă a dispărut complet- e un concept deja arhaic -, mă întreabă foarte multă lume cum mă feresc de fake news din zonele astea de conflict. Răspunsul e destul de complicat, dar e important să ai surse despre care știi că, măcar la nivelul intențiilor și al procedurilor, sunt foarte serioase. La AP, de pildă, nu și-ar permite să trimită un om pe teren în care n-au încredere că va face tot ce-i stă în putință să fie corect. Oricine poate să greșească, chiar în condițiile în care intenția rea e exclusă. E un proces foarte proceduralizat, cu multe etape de analiză. Chiar dacă am văzut o scenă, nu ne repezim sa spunem că e alb sau negru până când nu trecem prin toate verificările. Sunt multe filtre editoriale, primești foarte multe întrebări, ca editorii să fie siguri că poți să răspunzi la orice întrebare și-ar pune cineva care ar vedea sau ar citi. 

Din punctul meu de vedere, efectul cel mai grav al fake news nu e că niște oameni ajung să creadă o minciună, evident că e o problemă, dar efectul fundamental e că oamenii cu intenții bune care vor să se informeze ajung să se retragă, nu mai participă. Fiind bombardati cu toate lucrurile astea care se dovedesc întotdeauna a fi altceva decât par inițial, oamenii de bună credință ajung în grupul care nu mai crede. Nu vor să ia parte la o nedreptate din cauză că au citit o minciună, așa că își văd de ale lor și nu se mai bagă în nimic. Și când toți cei care ar vrea să fie corecți își pierd speranța și nu mai cred în nimic, cine crezi că o să profite?

Am auzit de la ai fost o victimă a propagandei, până la ăia nu erau oameni adevărați, erau niște manechine. M-am obișnuit destul de mult cu nebunia contemporană, încât, dacă mi-ar spune doamna de la masa alăturată așa ceva, m-aș gândi că are motivele ei ca să aibă nivelul ăsta de dubiu. Dar dacă ai veni tu să-mi spui asta, care mă cunoști de atâta timp, ar fi mai complicat. Au fost oameni care mă cunosc de 25 de ani care mi-au zis că scena de la Bucha pe care am fotografiat-o nu era adevărată. Unii la modul benign, că de fapt era o înscenare a ucrainenilor, iar eu am căzut în capcana propagandei. Să ne înțelegem, așa ceva nu e exclus. În război se întâmplă lucruri de genul ăsta, ca una dintre părțile din conflict să își bombardeze propriii oameni ca să obțină un efect de susținere. De pildă, în Bosnia au fost două zile de armistițiu la Sarajevo, în care oamenii au ieșit la piață și așa mai departe, și într-una din zile a fost o lovitură de mortieră într-o piață, care o omorât o mulțime de civili care veniseră la cumpărături. La momentul respectiv s-a spus că inamicul a bombardat în oraș, iar asta a accelerat procesul diplomatic internațional de sancțiuni împotriva părții sârbe, desemnate vinovată pentru crime de război și încălcare a armistițiului. Ulterior, dintr-o investigație a reieșit că lovitura s-a dat de pe o poziție unde erau ceilalți. Nu cred că s-a tras o concluzie clară, lucrurile astea rămân de multe ori așa. Dar ideea e că se poate întâmpla, și se pot întâmpla inclusiv înscenări. Dar avem instrumentele. Noi, după ce am făcut fotografiile alea de la Bucha, am petrecut încă 4-5 zile de interviuri nearanjate, adică am intrat în case fără să anunțăm că vom veni acolo, și am vorbit, printr-un translator bun, cu oamenii, încercând să aflăm povestea fiecăruia. Apoi stai și vezi ce elemente se regăsesc în mai mult de o poveste, care sunt oamenii care au auzit doar din bârfă, care sunt cei care chiar au văzut? Așa îți poți da seama. Să presupunem, prin absurd, că cineva a venit și a pus oamenii ăia acolo, după ce i-a furat de la o morgă. Nu aveau cum să facă asta și să se ducă să vorbească cu toată lumea pe o rază de trei kilometri și să le spună Atenție, o să vină Vadim să te întrebe, uite, îi spui așa. Și nu am făcut doar noi asta. Deci, în momentul în care afirmăm un lucru, el e verificat cât se poate omenește, prin metode aproape criminalistice, adânc în teritoriul jurnalismului de investigație. 

Chestia aia că prima victimă a războiului e adevărul e foarte bine spusă. Nu știu cine a spus-o, dar așa e. Sunt oameni care mint conștient, pentru că urmăresc un scop. Dar mai e, în cazul evenimentelor traumatice, și minciuna fără intenție. Să spunem că aici, cum stăm noi acum, pică o bombă acolo, sau intră niște oameni și îi împușcă pe cei de la alte mese. Noi supraviețuim, apoi o să vină unii și o să ne întrebe ce am văzut. Ai să vezi că noi vom avea versiuni diferite, chiar dacă am fost unul lângă altul, noi fiind în categoria celor care nu vor să mintă despre ce au văzut. E pur și simplu șocul, reacția noastră la șoc, cât de mult ne-a înghețat creierul, ce ne-a marcat. Mâine nu o să mai ții minte, o să te gândești dacă chiar așa a fost. E foarte greu, oamenii vor spune niște chestii care se bat cap în cap îngrozitor, dar asta nu înseamnă că mint. E foarte complicat să cerni toate lucrurile astea ca să-ți dai seama cam ce a fost, în absența unei înregistrări. Noi nu procesăm cu mintea curată, procesăm cu emoții. Fiecare are adevărul lui. Misiunea grea e să găsești o medie, și e o răspundere uneori copleșitoare să știi că ai parcurs tot ce se putea parcurge ca să ajungi la această medie pe care să o livrezi cuiva. În continuare ne referim doar la oameni de bună credință, nu la cei care au o agendă. 

„Crima de război o fac niște oameni ca mine și ca tine”

Ce simți că  e specific războiului din Ucraina?

În realitate, toate războaiele sunt la fel de îngrozitoare. În Bosnia au fost orașe întregi rase de pe fața Pământului, dar cred că nici acolo nu a fost volumul ăsta de oameni împinși la moarte. La Bahmut, de pildă, citeai zi de zi că rușii trimit soldați la moarte sigură în lupte în care mor sute de oameni, ca să avanseze 30 de metri. Cumva la asta nu mă așteptam. Din partea rusească a frontului nu am văzut fotografie, cred că ei nu dau acces. 

Sunt atât de utopic în optimismul meu, încât nu mă așteptam să înceapă războiul, nu am crezut nici o clipă. Eram acolo deja de o lună, pentru că erau acele umflări de mușchi, și pentru că e o rotație de fotografi care să acopere constant zonele astea. Erau doi în Ucraina care nu puteau lucra non-stop, așa că mergeam, prin rotație. Părea că lucrurile escaladează, dar îți spun, credeam cu toată inima că nu se poate întâmpla așa ceva în 2022. 

Auzi mult asta, și e iritant, că nu se poate așa ceva în Europa, de parcă noi suntem aici lumea bună, dar în Africa e în regulă. De fapt, ideea că în secolul 21, oriunde în lume, treburile ajung să se rezolve omorând mii de oameni, punând în conflict sute de mii de oameni, mi se pare cel mai anacronic lucru posibil. Ideea că în ziua de azi nu se poate rezolva o dispută vorbind mi se pare SF. Oamenii din jurul meu ziceau că rușii se pregătesc, că sunt tot mai mulți, dar eu mă gandeam eeee, cine știe, poate că așa încearcă să negocieze, mai macho, își arată jucăriile că au mai multe, ca să ajungă la o discuție. Până în ultimul moment eu eram sigur că nu se poate întâmpla așa ceva.

Odată ce începe războiul în felul ăsta, e o utopie să-ți imaginezi că o să fie fair-play. Din păcate, e foarte mic impactul în timp real al convențiilor internaționale care, în teorie, previn și condamnă crimele de război, atacurile împotriva civililor. Poate că acum, cu distribuția asta universală și eficientă a informației, cu camere de supraveghere peste tot, oamenilor le va intra în cap că pot fi văzuți.

Crima de război o fac niște oameni ca mine și ca tine. Nu vrei să vezi ce poate să facă un om căruia îi pui o armă în mână și pe care îl eliberezi de răspundere juridică și socială. Atunci afli inclusiv din ce ești tu făcut. Din păcate, pentru cineva care într-o situație civilă ar putea să fie un criminal în serie, dar nu îndrăznește pentru că îi e frică de lege, un mediu ca ăla e raiul pe pământ. Echivalentul civil e dacă pică pe tine o grămadă mare de bani, sau ai o funcție care te face să îți închipui că ești deasupra legii. Altă situație foarte periculoasă e când simți că nu mai ai nimic de pierdut. În război e o combinație extraordinar de explozivă de toate aceste lucruri. Și nu te poți pronunța dacă nu ai fost în situația aia. Oamenii își închipuie că nu o să știe nimeni ce fac și că pălăria asta - eram în armată, era inamicul -, le dă voie să facă orice. 

Legea internațională, evident, pedepsește lucrurile astea, dar are nevoie de dovezi. Și după ce le dovedești, trebuie să poți pune mâna pe oamenii ăia care au făcut. Toate astea sunt procese ulterioare, care nu îi protejează pe oameni când le intră armata-n sat. Poate acum, cu dinamica asta mare a informațiilor, oamenii se vor gândi de două ori înainte de a se angaja într-un act de violență gratuită, neforțată. 

Trupul neînsuflețit al unui bărbat cu mâinile legate la spate este întins pe pământ în Bucea, Ucraina, duminică, 3 aprilie 2022.

Trebuie să fim atenți [fotojurnaliștii din zonele de conflict, n.r.] să nu fim deloc politici. E specific tuturor războaielor. Odată ce ești în armată, trebuie sa faci tot ce ți se spune, pentru că altfel ești omorât. E un amestec de situații fără ieșire, prin care e foarte greu sa navighezi. În Armata Roșie existau niște batalioane care se numeau anti-retragere: dacă nu mergeai înainte, te împușcau ei. Aveai de ales: să mergi înainte și poate scapi, sau să te întorci unde erai împușcat de ai tăi, sau dacă nu te împușcau, urma să suporti niște consecințe pentru că ai trădat. Orice om, dacă simte că are de ales între a te omorî pe tine sau a muri el, o să aleagă în general prima variantă. Și dacă doar îi e frică, tot acolo se ajunge. 

Când atingi sensibilitățile astea, ești pus la zid că iei partea cuiva. Eu am fotografiat soldați ruși morți și am auzit și văzut lume comentând bine le-a făcut, uite, a murit rusnacul. Nu dezbate nimeni corectitudinea sau incorectitudinea invaziei rusești în Ucraina, dar de aici până la persoana care a murit, e o cale. Ăla e și el un om, nu-l poți identifica cu Putin, e ușor să spui trebuia să refuze, să nu se ducă, să nu pună mâna pe armă. Da, în principiu sunt acord, trebuia să refuze. Dar tu ai fi gata să primești costul acelui refuz? 

Trebuie să te pui și în pielea combatanților, ei sunt niște oameni foarte foarte tineri în general, și pe lângă motivația ideologică, să-i zicem, care în cazul ucrainenilor e foarte puternică, e și multă frică.

Tu ai ajuns să lupți din varii motive. Poate că te-ai gândit să ai un loc de muncă stabil la armată. Nu cred că se angajează cineva în armată cu gândul că va ajunge într-un tranșeu cu apa până la brâu și va trebui să omoare niște necunoscuți sau să moară el. Oamenii se duc în armată pentru că vor să trăiască mai bine, nu să moară. Am vorbit cu un băiat ucrainean care studiase fizică și nu reușise să se angajeze imediat, avea o soție și un copil mic, și s-a gândit că se duce patru ani în armată, are o leafă un pic mai bună, până când se pun pe picioare, să poată avea o casă și așa mai departe. Și acum era aici. 

Nivelul de reacție patriotică, sănătos patriotică, nu naționalistă înfricoșătoare cum vezi tot mai des acum în lume, pe care l-am văzut în Ucraina e emoționant. Am văzut un patriotism rațional în foarte multe situații. Nu niște persoane iraționale care vor să omoare sau își trag vreo satisfacție din ideea de confruntare. 

Voluntari și militari ucraineni ajută civilii să traverseze râul Irpin pe o potecă improvizată, în timpul evacuării orașului Irpin, 5 martie 2022.

De ce, după ce ai văzut atâtea războaie, credeai că nu se poate încă unul? 

Pornind de la Primul Război Mondial, când nivelul de documentare a crescut suficient încât oamenii au văzut ce înseamnă lucrurile astea, sunt cunoscute atâtea lucruri despre războaie, încât ai fi zis ca nu se mai pot repeta niciodată.

Războiul din Ucraina e comparat acum cu Primul Război Mondial, din cauza acestor lupte în tranșee, și a acestor avansuri minimale, în care, ca să avanseze de aici până la gard, costă 5000 de vieți. Al Doilea Război Mondial a venit la câțiva ani după primul, nu la 100 de ani, să zici că au apucat oamenii să uite. A început imediat, deci e clar ca nu e foarte mult loc pentru optimism. 

Dar în ciuda statisticii, pentru că statistica nu ajută când vine vorba de război, eu sper în continuare ca un utopic. Dacă suficienți oameni încetează să mai creadă, se termină totul. Dacă nu mai crezi, trăiești într-o lume foarte urâtă, și contribui la urâțenia ei. Te culci și te trezești cu o otravă care nu e necesară. Iar războaiele sunt cea mai mare otravă - generații întregi duc acea ură, acel bagaj, pierderile de oameni pe care-i iubeau. Nu poți să-ți imaginezi că eu vin, îți ard casa și-ți omor familia, tu pe a mea, și apoi se trage o linie, sau se șterge linia aia, și brusc ne liniștim. Mor 3000 de oameni ca să avansăm până la Piața Romană, după care la niște negocieri bucata câștigată e dată înapoi celorlalți, pentru ca la rândul nostru să luăm o bucată de la Piața Unirii. Vine cineva și spune Ioana, ok, Vadim ți-a omorât toată familia, dar de mâine gata, sunteți prieteni. 

Am trecut printr-o fază din asta în care mi se părea că sunt interesant dacă spun că lucrurile rele nu mă mai surprind. Ți se pare de multe ori că trebuie să te aștepți la ce-i mai rău, că așa nu o să mai suferi. În realitate era o tâmpenie, pentru că dacă chiar nu mai crezi, totul e pierdut.

Care e rolul fotografiei în situația asta care pare fără ieșire? S-a scris mult despre asta, dar de obicei dintr-o perspectivă teoretică a unor oameni care nu au fost pe front. A ta care e?

Apare mereu întrebarea asta, dacă fotografiile pot duce la evitarea unor războaie viitoare. Nu, ele singure, fotografiile nu pot face asta. Au un rol - oamenii văd, pot înțelege cum arată războiul. Până la urmă, dacă o masă suficient de mare de oameni s-ar opune, nu am putea fi ignorați.  

Au apărut fel de fel de grupuri care idolatrizează conflictul - am văzut niște tricouri pe care scria IUBEȘTE TRANȘEEA.  Mi-e greu să înțeleg. Eu cred că nimeni în apele lui nu poate să zică privind o fotografie îngrozitoare din război da, băi, hai că e bine, ia uite, mai facem. 

De-aia eu vreau să cred. Mi-e greu, să ne înțelegem, e mai ușor de spus decât de făcut. Dar cred că e obligatoriu să credem, pentru ca altfel, inevitabil, vom suferi consecințele. Dacă există acea majoritate cu intenții bune, nu o să ajungă niciodată un lider capabil să te ducă la război, pe scaunul de pe care chiar te poate duce la război. Sună ca un proiect extraordinar de lung, dar eu cred că asta e o soluție.

Și în Gaza, e tot ceva fără sfârșit. Niciodată prin violență nu o să încetezi un conflict, violența nu e o soluție de durată la nimic. Niciodată o soluție impusă prin forță nu e o rezolvare a conflictului. Nu-ți imagina că sunt o oază de optimism. Lucrurile astea le spun ca să le aud și eu. 

„Ești expus la disponibilitatea infinită a oamenilor de a face rău”

Cum e mintea cuiva care a văzut atâta moarte? Aveți acces la terapie, la tratamente pentru PTSD? Care sunt problemele cu care te confrunți? Cum simți te-au schimbat toate astea?  După tot ce ai văzut,  nu-ți vine să-ți iei câmpii uneori?

Îți vine. Ești expus la disponibilitatea infinită a oamenilor de a face rău. Literalmente îți ia dorința de a trăi, și mai ales îți ia puterea de a crede în oameni. 

Nu sunt efecte bune, nu sunt o persoană veselă sau echilibrată, împăcată. Mi s-a întâmplat de multe ori, după pericole mari - am simțit că gata, dacă scap de aici, nu o să mă mai supăr niciodată. Dar scap și mă supăr mâine, pentru o prostie. Suntem chinuiți în general de trecut, de viitor și de iluzia controlului. Nu ne pricepem să folosim singurul lucru pe care-l avem, prezentul. 

În primul rând, ca să primești ajutor trebuie să recunoști că ai nevoie de ajutor, ceea ce eu nu am făcut de la început. Nu am fost animat de o natură macho niciodată. Dar probabil, de fapt, în realitate, către mine însumi, am fost puțin așa. Mi-am negat emoțiile, undeva pe acest drum mi-am făcut un fel de glorie din a absorbi suferința fără să se vadă, fără să vorbesc despre ce simt. Nu cred că am fost niciodată în categoria celor care cred că, dacă vorbești cu un psiholog, înseamnă că ești nebun și râd vecinii de tine, dar recunosc că am avut o anumită neîncredere. 

Prin companie ai acces la așa ceva, ai  și pe cont propriu, dar trebuie să fii deschis. 

A doua problemă ține de ego. Se formează o identitate de grup care e foarte periculoasă. Am mai încercat să vorbesc despre asta, pentru cei cărora le trece prin cap că le-ar plăcea să facă meseria asta. Dacă ești corespondent de război, riști să ajungi să te simți într-o categorie specială - profesional, uman. Și la început am făcut asta pentru motivele greșite. 

Când am început eu să fac meseria asta eram foarte tânăr, și în jurul meu aici, în România, se întâmplau lucruri nu la fel de atroce ca ce trăiesc acum, dar suficient de tulburătoare. Pe 13 iunie 1990 a fost prima dată când am văzut un om murind lângă mine. Omul e o ființă extraordinară, dar are un software cu niște vicii care strică aproape tot farmecul. E dintre ființele care nu se simt confortabil dacă nu se simt mai breze decât cel de lângă. Am observat că ideea că noi doi suntem același lucru, că suntem egali, că avem aceleași trăiri, creează mare disconfort.  

Asta e una din meseriile care îți dau impresia că ești mai breaz decât ceilalți. Sunt convins că am avut și eu o fază din asta. Îmi este jenă să mă gândesc, dar printre puținele lucruri de care pot să fiu mândru e că mi-am revenit destul de repede. Recunosc că și cu ajutorul unor colegi la care am văzut acest simptom exacerbat, plus că îți dai seama că e aberant să faci din suferința unor oameni un mini piedestal imaginar, pe care să stai tu. Cred că ăsta e un risc cu jurnalismul în general, pentru că noi acoperim un spectru foarte larg de existențe și medii, astăzi suntem în cel mai necăjit loc și mâine stăm alături de președinți. Cred că, de fapt, concluzia ar trebui să te ducă în cealaltă direcție. Vezi că și când ești în Parlament, alături de o presupusă elită, și când ești la spectrul opus, de fapt oamenii sunt același lucru. 

Acest acces fenomenal pe care-l avem e, dacă mă întrebi pe mine, drogul principal care ne ține în meseria asta. Ai acces la un milion de vieți, un milion de universuri, la emoțiile oamenilor. E ca și când ai citi 100 de cărți în fiecare zi. Eu chiar sunt un pic din teritoriul celor care cred că furi sufletul oamenilor când le faci o poză. El îți dă, și lucrul ăla intră în tine, e un schimb care te îmbogățește. 

Un termen care mă irită e când aud la televizor un om simplu sau oamenii obișnuiți. Obișnuiți față de noi, ăia speciali. Toți oamenii ăștia obișnuiți se tem de presă. Din combinația dintre accesul ăsta, senzația că ești mai bun, și vezi că oamenilor le e și frică de tine, poți să dezvolți un sindrom de Dumnezeu. 

Am fost tot timpul restricționat în reacții din teama de ridicol, și am văzut colegi de beraslă umflându-se în pene apocaliptic pe baza unor lucruri înflorite, unele care chiar nu se întâmplaseră, uneori de față cu mine. Eu, dintr-o eleganță prost plasată, nu ziceam nimic. Așa am decis ce nu vreau să fiu. Nu a fost pentru că am făcut eu un mare salt intelectual. Asta m-a eliberat, poate că aș fi petrecut niște ani în această boală, că eram foarte tânăr. La un moment dat nu-ți mai dai seama, dacă te ia apa. 

Se uită o fată la tine emoționată, te soarbe din ochi, uau ce a făcut ăsta și cât a suferit el. Se ajunge la o situație complicată - începe să-ți placă de oameni în raport cu cât te admiră ei. E important să nu-ți placă de tine în felul ăsta patologic, să ți se pară că ai niște sentimente pentru ei, când de fapt sentimentele sunt pentru tine. La un moment dat, indiferent câte povești ai avea de spus, indiferent de cât poți să le îmbunătățești, să le reinventezi, ele tot se termină. Și din momentul ăla, trebuie să trăiești în prezent cu acea persoană, și devine complicat. Că tu știi că oamenii trebuie să înțepenească atunci când vorbești tu. Și dacă te trezești că ăla nu se mai uită atât de lovit la tine, deodată nu-ți mai place de el. Mult am pătimit, dar am înțeles niște lucruri, unele cam târziu. Realitatea e că e foarte complicat trăitul în prezent.

Uite, noi stăm la terasa asta și ne simțim bine, și putem să stăm oricât vrem noi, și nu ne gândim că ar putea să cadă o bombă pe ea. Ăsta e un lux extraordinar. Nu sună alarma, nu cade ceva fără să sune alarma, să ne trezim că toți oamenii ăștia pe care-i vedem, și care nu făceau decât să bea cafea, se transformă într-un amestec de rămășițe. Dacă ne-am gândi la chestia asta, am fi mult mai recunoscători. 

Un bărbat transportă o femeie în vârstă într-un cărucior de cumpărături în timpul evacuării civililor din orașul Irpin, 8 Martie 2022.

Ai flash-uri din război când ești acasă?

Da, am. Dar nu vreau să-mi plâng de milă, asta e altă reminescență de machism balcanic. O chestie pe care ți-o ia munca asta:  afectează puternic capacitatea de a fi în prezent, pentru că, fără să vrei, îți vin în minte lucruri. Nu în sensul ăsta din filme, în care eroul vede tancuri, dar lucruri ca cel despre care tocmai am vorbit - mă uit la terasa asta și știu cum ar arăta dacă s-ar întâmpla un atac, dacă ar exploda ceva. . 

O altă problemă când te întorci, poate cea mai mare, e deconectarea pe care o simți din cauză că nu te mai raportezi corect la problemele oamenilor, la problemele existenței normale. Uneori simt că nu mă pot conecta la viața reală, la prezent. E o otravă super perfidă în relațiile cu cei apropiați. Chiar și după ce treci de partea aia inițială de care am vorbit, în care te simți un erou, mai breaz decât ceilalți, să zicem că ai depășit riscul piedestalului, fără să vrei, ai tendința de a aplica o scară nedreaptă problemelor normale ale oamenilor. Exemplul cel mai rudimentar e că un copil, dacă își sparge balonul, e distrus, și trebuie să înțelegi că el are toată dreptatea. Nu poți să-i spui mă băiatule, tu știi că mor copiii de foame nu știu unde? Dar fără să vrei, asta faci tu când te întorci. 

Mama ta, prietena ta, să zicem, au o problemă care ție ți se pare prozaică, întors de acolo. În cel mai fericit caz, nu-i bagi în seamă, ei simt asta. Pe umerii tăi sunt problemele planetei, și cineva lângă tine e supărat că și-a lovit mașina. Realitatea e că acest tip de disconnect îți strică relația cu oamenii, și vestea proastă e că oamenii au dreptate să-și strice relația cu tine. Ok, te-ai dus pe front, dar nu te-am trimis eu acolo, prin urmare de ce aș fi eu on the receiving end al acestor lucruri. Sigur, în relațiile apropiate există înțelegere, un partener poate ști că nu ignor pentru că sunt al dracu’, ignor pentru că astea sunt limitele minții mele în momentul ăsta. Din păcate, mintea, care e în teorie cel mai puternic instrument pe care îl avem, e și punctul nostru cel mai slab. E o entitate prin care pot intra fel de fel de porcării dacă nu ești atent, și nu o poți controla. E foarte greu să înțelegi că mintea trebuie ținută sub observație, ca un animal de companie, să nu o ia razna. Dezvoltă niște apucături complicate. Și uneori pare o entitate independentă de tine, care te împinge la porcării. 

„Speranța că un număr suficient de mare de oameni vor înțelege că nu e necesar să ajungem să ne omorâm”

Ce crezi despre conceptul de realitate absolută în fotojurnalism? Ideea că te întorci de pe teren cu fotografii care conțin adevărul obiectiv a fost și ea mult dezbătută în istoria fotografiei, mai ales în ultimii ani. 

Eu cred că absolut tot ce facem este subiectiv. Am putea vorbi infinit pe tema asta. Eu cred că fotografia, de presă, de ce vrei tu, e o treabă subiectivă. Sufletul tău vede. Momentul în care tu apeși, poziția pe care o alegi, e ceva doar al tău. Următorul care vine o să facă altceva. Multă lume are un soi de egoism caraghios legat de cunoștințele de fotograf, ce setări, ce cameră. Eu cred că ar trebui să împărtășim fără nicio emoție, tuturor, toate lucrurile, pentru că nu-ți poate fura nimeni poza, e imposibil. Tot contextul tău, tot ce ai citit, tot ce-ți place, ce filme ai văzut, ce stare ai azi, toate lucrurile astea sunt prezente, ca într-un concentrat, care te face să declanșezi într-un anumit moment. 

De ce pui accent pe estetică? De ce e importantă frumusețea în fotografia de război?

Eu nu cred într-o fotografie medico-legală, brutală, cu detalii îngrozitoare. Îmi doresc sa generez o reacție care să ajute cumva, iar eu cred că estetica e un vehicul foarte bun. Tot îngrozitor e ce vezi, dar e o prezentare mai delicată, cu care mai mulți oameni vor rezona pentru că era așa-zis frumos, între niște ghilimele foarte mari. Nu putem, bineînțeles, vorbi despre frumos cand e vorba de o imagine cu niște oameni morți, cum e cea din editul de la Pulitzer, care e probabil imaginea mea cea mai puțin favorită din ce am făcut în Ucraina, fix pentru că e o imagine foarte brutală și explicită. Dar sunt situații în care nu există altă cale.

Dilemele etice. Ai refuzat vreodată ceva? Poți spune nu?

Mă descurc foarte greu să spun nu la ceva, pentru că mă simt dator să fac tot ce se poate, de la lucrurile mici la lucrurile mari, pentru oricine. Mi se pare datoria mea să reglez toată planeta, asta e o altă boală, cunoscută sub numele de complexul de zână. Ideea că trebuie să apari și cu o baghetă să rezolvi totul. Și nu se poate. Presupun că treaba asta vine tot din educație, sau din ce vezi în jurul tău. Dacă mergeam în tabără cu 40 de copii și unul era nefericit, mi se părea că e răspunderea mea să se simtă toată lumea bine. 

Tehnic, teoria spune așa: unde există risc de moarte sau de rănire, poți să spui nu, nu trebuie să mergi în război. În război te expui, indiferent cât de bine te protejezi, indiferent cât de experimentat ești, sau de rațional. 

Când fotografiezi conflict de mic copil, ca să zic așa, primești această etichetă, deci vei fi căutat pentru asta. Când mama a fost bolnavă și tratamentul a durat un an de zile, nu am mai plecat cu lunile, și nu am suferit vreo consecință. Nu puteam, când mama mea trecea printr-o perioadă de fragilitate fizică și emoțională, să o pun în situația să dea drumul la televizor și să afle că s-a întâmplat nu știu ce, și să stea cu grijă dacă am pățit și eu ceva sau nu până o sun. Deci se poate spune nu. 

Vadim Ghirda, fotografiat de Ioana Cîrlig

Ai luat multe premii pentru munca ta. Cum le vezi, ce rol au premiile în meseria  asta?

E un premiu care mie-mi place foarte mult, Bayeux, care e doar pentru corespondenți de război. Am luat în 2023 unul dintre premii acolo, dar am fost suficient de dibaci să ascund. Mă bucură că iau premii, mă și apasă. Aș vrea și atenție, dar nici n-o pot duce. Mi se pare invariabil un pic nedreaptă, trebuie să avem în vedere că premiile sunt subiective, ca totul pe lumea asta. 

Cred că o mare greutate la Pulitzer au avut-o imaginile din Mariupol, unde a fost o echipă care a rămas izolată acolo, cu exclusivitate la două-trei chestii, sunt niște imagini grele de acolo, care cred că au cântărit cam cât am făcut noi toți ceilalți. Eu i-am spus fotografului cu imaginile din Mariupol: ăsta tu l-ai câștigat, am venit și noi cu tine. Pentru asta merită - a fost exclusiv, de mare risc. Sunt foarte mulți oameni care, dacă se simt nedreptățiți că nu au luat ei premiul, au cumva dreptate. Premiul Pulitzer e foarte sonor, e ca premiul Oscar. Toată lumea a auzit de el, chiar dacă nu știu exact ce e. Multă lume se uită la un film doar pentru că a fost în selecția de la Oscar, și cu ocazia asta o să vadă filmul bun, prost, cum o fi el. Munca aia o să fie văzută. Sunt multe alte premii, mai de nișă, unde sunt producții fenomenale, care nu vor fi văzute niciodată, pentru că nu e cunoscut premiul. Eu cred că esența, în afară de recunoașterea pentru persoanele care au muncit, e că deschide ochii unui număr mare de oameni de pe planetă care nu ar fi deschis ochii neapărat acolo. Crește acest awareness, care de fapt e singurul lucru care ne creează un soi de speranță că vreodată un număr suficient de mare de oameni de pe pământ vor înțelege că nu e necesar să ajungem să ne omorâm. N-aș putea să spun niciodată că dacă e un lucru pozitiv în război, pentru că nu e. Dar cel mai frumos din experiența mea e accesul exact la lucrul care îți menține speranța în specia omenească - momente extraordinare, făcute de acești oameni tratați universal cu termenul oribil de oameni obișnuiți sau oameni simpli, care fac lucruri absolut incredibile, momente de umanitate în sensul absolut al cuvântului. Pe lângă apăsarea și lipsa de speranță pe care ți-o induce războiul, vezi și lucruri care te fac să gândești - nu suntem o specie îngrozitoare care nu face decât să-și facă rău.


 

Fotografiile sunt protejate de drepturi de autor, sunt prezentate cu acordul Associated Press. Folosirea lor în orice formă în afara expoziției FRONT și a materialelor publicate în Scena9 este ilegală și va fi pedepsită conform legislației.



Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK