O treime din studentele din România spun că au fost hărțuite sexual. Mediul universitar e însă reticent să accepte că se confruntă cu o problemă de mari proporții și să înceapă un proces real de schimbare. Echipa Centrului FILIA face o muncă uriașă de cercetare și propune soluții ca să sporească siguranța studentelor.

Imaginează-ți: ești studentă, ești la facultate, în zi de examen. Profesorul, un bărbat, se uită în jur și spune: „Băieți, vă rog să părăsiți sala. Fetele vor da oral.”

Sau asta. Ești în biroul unui profesor și vorbiți despre cercetarea ta pentru licență. Îți spune că n-o să fii o cercetătoare bună dacă nu ești mai spontană și mai relaxată. „De exemplu”, te întreabă, „ce-ai face acum dacă ți-aș spune să te dezbraci?” 

Sau asta. Este weekend, ești cu ale tale, și un cadru didactic – bărbat, femeie, nu contează – îți apare în WhatsApp. Spune că are numărul tău de la facultate și vrea doar să vadă ce faci în timpul liber, și să afle ce zodie ești. Cu siguranță o poate corela cu distracții de weekend care ți se potrivesc 😉.

Sunt acceptabile comportamentele astea?

Ce-ai face dacă ți s-ar întâmpla ție, colegelor sau apropiaților tăi?

Și ce ar trebui să facă universitățile când află că studentele și studenții lor trec prin astfel de situații?

*

Adela Alexandru și-a pus aceste întrebări după un internship la Centrul FILIA, o organizație feministă care luptă din 2000 pentru egalitate de gen și respectarea drepturilor femeilor. Era 2017, Adela avea 19 de ani, era în anul II la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA) și își dorea să vadă toate formele de hărțuire sexuală interzise de universitate.

Auzise sugestii și aluzii pe la cursuri, despre profesori care flirtau cu studente, dar și povești mai grave, cu profesori care se dezbrăcaseră în fața lor, cum s-a întâmplat cu profesorul Dumitru Păduraru de la Iași. Un sondaj național făcut pe atunci de FILIA i-a confirmat Adelei că una din două femei știe că există hărțuire sexuală în universități.

Și-a adunat curajul și a urcat la ultimul etaj al facultății, vârful unei clădiri de sticlă care aduce a sediu de multinațională și pe care studenții îl considerau „etajul interzis”, căci găzduia conducerea. „Când se deschid ușile la lift la etajul 8, intră foarte multă lumină și parcă auzi îngerașii”, glumește astăzi Adela. „Parcă eram în rai.”

Urcase în rai alături de colegele cu care strânsese peste 600 de semnături de la studenți, profesori și personal auxiliar. Scopul lor? Să convingă SNSPA să adopte o politică universitară care să sporească siguranța studentelor, politică pe care s-o atașeze Cartei Universitare și Codului de Etică, documentele fundamentale ale unei instituții de învățământ superior.

La SNSPA, nici carta, nici codul de atunci nu defineau clar formele de hărțuire și nici cum ar trebui prevenite sau pedepsite. Existau doar afirmații generale precum: „Un astfel de comportament este interzis cu desăvârșire”. Ce doreau Adela și colegele din Inițiativa AS (Acționăm pentru siguranță în universități) era să le adauge un document cu exemple concrete de comportamente cu conotație sexuală: de la cele evidente, ca atingeri sau avansuri directe, până la glumițele și aluziile mai subtile, însă la fel de nedorite. „Hărțuirea sexuală nu depinde de intenția persoanei care hărțuiește, ci de impactul pe care comportamentul de hărțuire sexuală îl are asupra victimei”, scriau ele. Propuneau și o serie de bune practici pentru a raporta și evalua hărțuirea sexuală și discriminarea de gen, dar și sancțiuni.

Inițiativa în sine era un „match made in heaven”, și-au spus: cercetează o problemă de care sunt conștiente majoritatea colegelor, fac o campanie de informare și strâng sute de semnături, totul într-o universitate menită să insufle tocmai valori democratice precum apărarea drepturilor omului și participarea. „Nu văd de ce nu ar fi toată lumea de acord”, le spusese și un profesor, pe atunci președintele Senatului universității. 

Doar că în rai lucrurile n-au funcționat cum le visaseră pe pământ.

Studentele au ajuns cu foile cu semnături în mână la „etajul interzis” și angajații SNSPA s-au blocat. Funcționarii se perindau dintr-un birou într-altul și nimeni nu știa ce să facă: nici cu foile, nici cu studentele. „«Păi voi știți ce înseamnă să schimbi Carta?»”, își amintește Adela că le-a întrebat cineva. „«E ca și cum ai vrea să schimbi Constituția țării.»” 

O secretară le-a luat peste picior: „«Ce ești așa serioasă, piticule?» Mi-a tăiat tot entuziasmul, tot elanul”, spune Adela. „Apoi, doamna aceasta a început să spună că «haideți, domnișoarelor, asta cu hărțuirea sexuală, știți cum e. Eu am lucrat în multe locuri înainte să fiu aici. Bărbaților le place să-ți spună. Trebuie să o iei ca pe un compliment. Ce sunteți așa furioase?»”.

Până la urmă, SNSPA a acceptat semnăturile, însă sentimentul cu care a rămas Adela după vizită nu era încurajator. Spera că numărul celor care semnaseră va conta și că Senatul facultății va lua documentul în seamă.

„Dacă ar putea să ignore două, cinci, zece voci, nu pot ignora 600 de voci. Dar au făcut-o.”

Au trecut aproape șapte ani de atunci. E 2024 și Adela e expertă în egalitate de gen la FILIA, unde continuă să cerceteze, să scrie politici și să obțină semnături și susținere pentru același subiect: prevenirea și combaterea discriminării de gen și a hărțuirii sexuale în universități. Pe lângă această cauză, FILIA face activism împotriva tuturor formelor de violență de gen, cât și pentru sănătate reproductivă, drepturi sexuale și implicarea civică a femeilor.

Adela nu mai crede în uși de rai birocratic care se deschid să îmbrățișeze dorința studentelor de a avea mai multă siguranță în săli de clasă, campusuri și în interacțiunile private cu colegi sau cadre didactice. Însă știe că e nevoie urgentă să se schimbe ceva, fiindcă hărțuirea sexuală și alte forme de discriminare de gen sau abuz de putere continuă nestingherite – și în fosta ei facultate, și în altele din toată țara.

Un studiu exploratoriu al FILIA din 2020 confirmă cifrele pe care le strânseseră anterior: jumătate dintre studente știu că există comportamente de hărțuire sexuală în facultăți, și o treime le-au trăit. Asta arată și un raport al asociației ANAIS din 2023. 

În ultimii ani, impulsionate și de valul #metoo din întreaga lume, tot mai multe studente au vorbit despre cazuri de hărțuire sexuală sau comportamente ale profesorilor. Unele au devenit publice – cum ar fi cele de la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), unde mărturiile publicate de Rise Project au determinat facultatea să interzică relațiile între profesori și studenți într-un cod de etică actualizat. (Scena9 a publicat mai multe articole despre ce-a urmat la UNATC și cum se poate schimba acel mediu.)

Adela și echipa FILIA au lucrat în ultimii doi ani la TRUST, un proiect în care au analizat ce spun codurile de etică a 85 de universități publice și private din țară, claritatea informațiilor existente și implicit disponibilitatea celor care conduc aceste instituții de a face mai multe pentru siguranța studentelor. Concluziile sunt tranșante: „Interesul scăzut pe care universitățile îl afișează față de hărțuirea sexuală nu face decât să perpetueze raporturile inegale de putere și credibilitate dintre femei și bărbați și să contribuie pe termen lung la creșterea inegalităților de gen și la o societate patriarhală și toleranță la violență.”

Adela crede că ușile instituțiilor se vor deschide până la urmă, chiar dacă împinse.

Niciun angajat dintr-o universitate nu ar spune că tratează cu ușurință problema hărțuirii studentelor. Însă, dacă ne uităm la modul în care sistemul se preocupă activ de siguranța lor, povestea este diferită. 

Proiectul FILIA care a analizat 85 de coduri de etică – adică documentele care spun ce nu e voie să faci într-o universitate – arată că majoritatea menționează discriminarea, însă doar o treime o definesc. Niciun cod nu definește discriminarea pe baza genului. 38 dintre ele menționează hărțuirea sexuală, însă doar 12 oferă și o definiție. 

Cele care o fac se bazează pe definițiile hărțuirii sexuale din legislația românească, și ele abstracte și incomplete. În majoritatea cazurilor, definițiile din codul de etică nu sunt însoțite și de exemple de comportament, iar acesta este principalul obstacol pe care îl au studentele în a numi ce li se întâmplă. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu e printre singurele care spune, în cod, că mesajele, telefoanele, remarcile cu încărcătură sexuală, enunțurile sexiste „constituite fapte de hărțuire sexuală”.

Chiar și cele care furnizează un astfel de text suplimentar sau o definiție, perpetuează mituri și responsabilizează mai degrabă victima, sub pretextul că nu s-a opus destul de vehement.

Majoritatea insistă totodată pe natura fizică a acestor acte, în detrimentul oricăror abuzuri verbale. Ideea contactului fizic sau a coerciției ca fiind singurele forme de hărțuire sexuală este atât un mit, cât și un obstacol, spune echipa FILIA. Astfel, sunt minimizate sau ignorate formele mai subtile și atotprezente: de la profesorul care îți spune „păsărică”, la cel care-ți spune să stai în față, să te vadă mai bine, sau cel care te izolează de grup sub pretextul că te va ajuta în carieră, apoi te scoate la o cafea și ajunge să-ți facă avansuri. Dacă îi atragi atenția că nu te simți confortabil, îți va spune că „ți s-a părut”.

Un singur cod dintre cele 85 analizate de FILIA enumeră pașii pe care o studentă îi poate urma în cazul în care a fost victima oricărui tip de hărțuire și niciunul nu furnizează un șablon de plângere.

Andrada Cilibiu are 25 de ani și e expertă în drepturi sexuale și reproductive la Centrul FILIA, unde coordonează și activitatea în social media. În ultimii ani a făcut demersuri împotriva cazurilor de revenge porn și de hărțuire online și i-a ținut piept conservatorului Mihail Neamțu la TVR într-o dezbatere despre dreptul la avort, întrebându-l cum ar fi să-l oblige statul să-și facă o vasectomie. 

Pentru ea, rezistența instituțională la minime clarificări și adăugiri transmite un mesaj clar: „Siguranța voastră nu e o prioritate pentru noi. N-a fost niciodată și vă descurcați cu ce aveți, sunteți pe cont propriu.” 

„Să fii femeie în România e o chestiune de noroc”, adaugă Andrada. „Și când ești pe stradă, și când mergi la universitate, și la tine acasă. Noroc să nu ai un profesor care să te abuzeze. Noroc că nu pe tine te-a băgat în seamă profesorul de la curs, care e libidinos și agresor. Noroc că tu ai știut că universitatea ta ar trebui să aibă cod de etică sau poate ai dat un follow la FILIA și ai citit vreodată vreo postare despre ce ar trebui să se întâmple. Dar nu ar trebui să fie o chestiune de noroc.”

Cristina Praz are 28 de ani și e expertă comunicare și egalitate de gen la Centrul FILIA. Spune că în perioada în care era studentă la Sociologie în cadrul Universității din București a văzut mai multe comportamente care au deranjat-o, cum ar fi un profesor care făcea continuu aluzii sexuale seminaristei de la cursul său. De asemenea, spune ea, unii profesori erau „libidinoși” și făceau „remarci scârboase”, dar nu s-ar fi gândit pe-atunci să numească comportamentele lor „hărțuire sexuală”.

„În perioada facultății, o profesoară ne-a întrebat dacă ne considerăm feministe și am fost, cred, trei persoane care am ridicat mâna”, își amintește Cristina. „Deși mai multe colege credeau în egalitate, le-a speriat termenul.” Asta se întâmplă și cu hărțuirea sexuală și alte comportamente inadecvate, spune ea – știi că te fac să te simți incomod, știi că sunt problematice, știi că n-au fost consensuale, dar ești reticentă să pui eticheta. „Uneori ne este frică să zicem lucrurilor pe nume, de parcă, dacă nu le zicem pe nume, nu se întâmplă.”

Eticheta e importantă: e hărțuire sexuală și dacă un profesor te atinge fără consimțământ, și dacă, de față cu colegii, te roagă să faci o piruetă să te vadă din toate unghiurile, și dacă pentru lucrarea ta de licență îți face o invitație de a pleca din oraș, pentru a căuta împreună inspirație.

Lista de exemple contează, pentru că arată că hărțuirea pornește de la un dezechilibru de putere – aici între un profesor și o studentă –, însă se regăsește și în comportamente violente de la muncă sau de acasă. Un alt motiv pentru a nu ignora hărțuirea e pentru că declanșează anxietate, influențează stima de sine, afectează performanța academică, determină studentele să se auto-învinovățească sau, în cel mai rău caz, pot fi cauza depresiei sau chiar a unui comportament suicidal. 

Din dorința de a ajuta universitățile să se alinieze la standarde care există în străinătate, FILIA și Asociația Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) au făcut un ghid de bune practici pentru prevenirea și raportarea hărțuirii sexuale. Ghidul conține definiții, numeroase exemple de comportamente inadecvate, modele de plângere care pot fi adresate comisiilor de etică și inclusiv sugestii de cum pot acestea să ancheteze și să soluționeze sesizările, fără a retraumatiza victima.

Toate concluziile și cerințele le-au formulat și într-o petiție către Ministerul Educației (ME). Au strâns peste 3.000 de semnături prin platforma Declic, pe care Cristina și Andrada au fost să le depună în persoană în ultima zi din octombrie. 

Când au ajuns la registratura Ministerului cu cele 100 de pagini de semnături, părea mai degrabă o clădire părăsită, își amintește Cristina. Era ca o poștă veche, cu un ghișeu ascuns în spatele unui termopan în care a fost nevoie să bată ca să li se deschidă. 

Până la momentul publicării acestui articol, la aproape trei luni de la depunerea semnăturilor, Ministerul nu le răspunsese. Nu a răspuns nici întrebărilor noastre despre acea petiție. MEN a refuzat să ofere Scena9 o reacție la petiție, spunând într-un răspuns prin email că nu poate oferi informații către terți. Cât privește hărțuirea sexuală, Ministerul nu consideră că are responsabilități dincolo de a oferi un cadru legislativ: spune că e reglementată de Codul Penal și că universitățile sunt autonome, așadar „răspund public pentru orice încălcare a prevederilor legale”.

Deși spera ca propunerile făcute la SNSPA în 2017 să ajungă în Senatul universității, Adela Alexandru și colegele ei n-au auzit nicio veste. În aceeași toamnă SNSPA a fost la știri, când profesorul Ștefan Stânciugelu a fost acuzat de o studentă că a sărutat-o fără voia ei.

În primăvara lui 2018, chiar înainte de a termina facultatea, Adela a vrut totuși să știe dacă politica împotriva hărțuirii pe care au propus-o cu sprijinul a 600 de semnături are vreo șansă. Așa că a depus o cerere pe legea 544 a accesului la informații de interes public. Fiindcă SNSPA nu i-a răspuns în termen, Adela a dat universitatea în judecată. 

Abia atunci a venit răspunsul. SNSPA spunea că Inițiativa AS formată de student nu are o formă juridică, deci cine era această Adela care trimite sesizări în numele lor? Apoi, Senatul discutase propunerea și decisese s-o ignore – școala considera că interzicea deja hărțuirea sexuală prin codul de etică, deci nu era nevoie de noi clarificări în regulamente și nici altfel de sancțiuni. 

Dacă nu sunt necesare extra definiții și exemple pentru ce e hărțuire sexuală, de ce totuși atât de multe universități europene au astfel de documente?

Iată o comparație simplă. Codul de etică al Universității din București definește larg hărțuirea și o încadrează la „comportamente interzise”: „comportament degradant, intimidant sau umilitor care afectează capacitatea unui tânăr de a-și desfășura activitățile profesionale sau științifice sau de a-și exercita drepturile, indiferent de formele în care s-ar putea manifesta aceasta (precum hărţuirea sexuală, şicanarea sistematică şi altele asemenea).”

Cel actual al SNSPA e mai elaborat, dar tot abstract: „Se defineşte hărţuirea sexuală ca avansuri sexuale nepotrivite (...), cerere de favoruri sexuale şi alte manifestări verbale sau fizice de natură sexuală care au legătură cu condiţionarea instruirii, evaluării, angajării, promovării sau participării la activitatea universitară.”

E greu să-ți dai seama dacă comportamentele enumerate în acest text se încadrează în aceste definiții vagi. Dacă primesc mesaje sugestive pe social media de la un profesor, este o încălcare a codului etic? Dar comentariile făcute despre corpul meu în timpul cursurilor? Și, mai important, Comisia de Etică care rezolvă eventualele plângeri le-ar considera încălcări?

Pentru a limpezi aceste dileme, pe lângă definițiile comportamentelor pe care nu le tolerează, alte universități europene oferă și exemple concrete. 

Universitatea Aarhus din Danemarca consideră forme de hărțuire sexuală contactul fizic nesolicitat, atingerile, mângâierile, ciupiturile, insinuările nedorite cu tentă sexuală, cum ar fi poveștile deocheate, glumele, comentariile despre aspectul unei persoane și atacurile verbale obscene.

Universitatea Catolică din Leuven în Belgia ilustrează comportamentele sexuale nepotrivite prin povești concrete, ce pot fi folosite ca studii de caz: „Alicia își scrie doctoratul sub îndrumarea supervizorului Marco. Marco are fiice de vârsta Aliciei și se poartă cu ea ca un tată: o tratează cu grijă, îi dă sfaturi bune și o încurajează. Uneori, însă, atitudinea paternă se reflectă și în gesturi fizice: Marco se apropie, o atinge pe braț când vrea să îi arate ceva într-o lucrare pe care o citesc împreună, o apucă de după umeri ca să o încurajeze. Ce ar trebui să facă Alicia? Nu îndrăznește să spună că îi displace contactul fizic pentru că se teme că asta le va schimba relația bună de lucru”.

FILIA a solicitat sesizările făcute la comisiile de etică din 52 de universități publice timp de cinci ani (2016-2021). Dintre cele 44 de plângeri înregistrate, 22 au fost referitoare la discriminare, 15 la hărțuire sexuală și 7 nu se încadrează într-o categorie clară. Autorii au fost bărbați în 93% din cazuri.

Cifrele nu sună chiar îngrijorător, nu-i așa? Dar cum se împacă cifrele din sesizările către universități cu studiile FILIA sau ANAIS sau cu alte zeci de rapoarte naționale și internaționale care spun, repetat, că România are multe de făcut în ceea ce privește egalitatea și violența de gen?

O explicație vine din faptul că victimele aleg să nu raporteze pentru că nu știu cum să încadreze comportamentul. Alteori consideră că „ar fi putut fi și mai rău”, mai ales dacă nu s-au simțit în pericol fizic. Se mai întâmplă ca studentele să nu raporteze din cauza discrepanței de putere: se tem că vor pica un examen sau, mai rău, licența. Se tem de expunerea publică de care ar putea avea parte și de cum va fi gestionat cazul. Și, chiar dacă trec de aceste frici, rămâne neîncrederea că se vor lua cu adevărat măsuri împotriva celor care le-au făcut rău. 

Studentele au toate motivele pentru neîncredere. Sancțiunile pe care le pot da comisiile de etică includ avertismente, suspendări în cazul unor ofense repetate și desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Dar profesorii care au fost expuși public de decizii ale comisiilor sau în materiale de presă, cum sunt cei de la UNATC sau SNSPA, sunt încă acolo. 

„[Trăim] într-o societate în care le descurajăm pe femei să vorbească, le descurajăm pe femei să facă plângeri, le blamăm atunci când vin să facă plângeri”, spune Andrada Cilibiu de la FILIA. „Au toate probele din lume și toți martorii și tot nu reușesc să-și facă dreptate în justiția românească. Sunt complet singure.”

O altă explicație pentru rezistența la schimbare este ideea că „băieții sunt băieți”. Aceste tipuri de agresiuni au fost normalizate în viața de zi cu zi atât de mult, încât nu le mai observăm. Chiar credem că e o pierdere de vreme să le reglementăm. 

Tamara Ciobanu e implicată din 2018 în ANOSR, organizația studențească națională care a colaborat cu FILIA. Astăzi e masterandă în dezvoltare sustenabilă și managementul mediului la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și spune și că, din păcate, așa funcționează universitățile din România. Fac schimbări mai puțin fiindcă le cer studenții și mai degrabă fiindcă există presiune din exterior: uneori din nevoia de a îndeplini cerințe pentru a primi fonduri, alteori din scandaluri publice. Le lipsește ceea ce Tamara numește „o cultură a calității”, care ar implica să facă lucrurile corecte și atunci când nimeni nu se uită. 

O dovadă că hărțuirea este neglijată la nivel instituțional vine chiar dintr-un raport pe care Universitatea din București (UB) l-a realizat despre ea însăși: „În comunitatea universitară există forme de violență de gen, de la comentarii sexiste și violență verbală până la incidente de hărțuire sexuală. Pentru UB, violența de gen este elefantul din cameră, deoarece nu există discuții publice, nu s-au efectuat cercetări până acum, nu există mecanisme oficiale clare de plângere și nici servicii pentru victime”.

Concluzia vine dintr-un raport realizat de o echipă în care s-au regăsit mai multe experte în studii de gen și a fost un prim pas care a făcut ca UB să adopte, în 2022, un Plan de Egalitate de Gen, prin care universitatea promite să promoveze „politici incluzive în toate activităţile”. 

Laura Grünberg, profesoară universitară la Facultatea de Sociologie a Universității din Bucureşti, a fost printre principalii autori ai raportului și astăzi conduce echipa de implementare a planului pentru primii trei ani. Grünberg, care face activism pentru drepturile femeilor din anii 1990, spune că accesul la finanțări viitoare pentru UB depinde și de existența unui astfel de plan. Ce fac ea și echipa ei e să se asigure că universitatea chiar face progres în cele opt arii prioritare: de la prevenirea și combaterea hărțuirii sexuale, la recrutare și retenție, la integrarea dimensiunii de gen în curriculă. 

Din discuțiile echipei FILIA cu reprezentanți ai mai multor universități din țară despre ce le împiedică să facă schimbări pentru a oferi mai multă siguranță studentelor reiese că, dacă ar face asta, ar recunoaște că au o problemă.

Tocmai asta e una dintre probleme, spune Constantin Vică, conferențiar universitar la facultatea de Filosofie și un membru activ al comunității de etică și integritate academică din cadrul UB. „O organizație matură etic își discută problemele, nu le ascunde sub preș”, spune Vică. 

E și poziția membrilor inițiativei VIDS (Vocea Împotriva Discriminării Studenților), un grup de studenți de la UB care a luat naștere tot în urma proiectului FILIA. Ce-și propune VIDS e să continue campania pentru siguranță în universitate, să facă traininguri în rândul colegilor și să-i sensibilize. Știu că, în acest moment, inclusiv mulți studenți și studente consideră că astfel de probleme nu există. Alteori pur și simplu râd și ei la glumele deplasate ale unor profesori. Cât timp nu există o formă fizică de violență, celelalte comportamente par acceptabile, deși nu sunt.

Deocamdată, VIDS a scris o serie de amendamente la Codul de Etică al UB, pe care își doresc să le prezinte cumva în Senatul universității. 

„Nu vrem anarhie. Nu vrem să întoarcem sistemul pe dos”, spune Teo-Dora Ionescu, membră a VIDS și studentă în an terminal la Facultatea de Drept. „Nu vrem să ne întoarcem noi împotriva profesorilor. Dar senzația, acum, e că siguranța noastră ar prejudicia siguranța lor.”

Cu mai multă conversație publică și mai multă conștientizare, percepțiile despre ce comportamente sunt acceptabile se vor schimba. Poate chiar în 2024, dacă toate inițiativele de schimbare recentă converg: de la actualizarea unor articole din Codul Penal, la apariția unui cod cadru de etică pentru întreg învățământul superior din România, la îmbunătățirea codurilor de etică și procedurilor de sesizare și intervenție la nivel de universități.

Datorită Planului de Egalitate de Gen al UB, astăzi există Biroul Incluziune, Echitate și Egalitate de Șanse, care oferă servicii sociale și de consiliere. Planul de egalitate, alături de alte documente importante e menționat din 2023 și într-o anexă a contractului pe care fiecare student este obligat să-l semneze anual cu UB. Anexa va apărea și în contractele angajaților. O semnătură nu garantează că documentele sunt și citite, dar e un pas înainte.

Tot echipa de implementare a planului din UB a redactat, alături de comisia de etică și membrii biroului recent format, o propunere pentru o nouă procedură de a raporta cazuri de hărțuire sexuală. Forma propusă ar permite biroului de incluziune să devină destinatarul sesizărilor, să înștiințeze ulterior Comisia de Etică, care să numească apoi o comisie specială, care să aibă în componență și experți de gen, și să ofere consiliere. Propunerea este în prezent în curs de avizare internă, înainte de a ajunge la Consiliul de Administrație pentru discuții și aprobare.

Asociația ANAIS a început o colaborare cu Universitatea Titu Maiorescu din București, care acum găzduiește în site un „buton roșu”, prin intermediul căruia pot fi sesizate, chiar și anonim, cazuri de abuz sexual în mediul universitar. Sesizările ajung direct la ANAIS, unde un grup de experți juriști le vor analiza, vor oferi consiliere victimelor care aleg să-și dezvăluie identitatea și vor putea formula plângeri sau notifica organele de poliție. Dacă plângerile conțin referințe la cadre didactice, asociația va informa universitatea pentru a putea lua măsuri.

Universitatea din Pitești și-a modificat Codul de Etică după o colaborare cu echipa FILIA – nu e atât de avansat cum și-ar fi dorit activistele, dar e un progres. Și la Universitatea Politehnică din Timișoara s-a constituit un grup de inițiativă care oferă informații asociațiilor studențești despre prevenirea hărțuirii sexuale.

La nivel național, o brumă de speranță vine de la instituția care supraveghează comisiile de etică, Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU). Deși FILIA a aflat că a fost doar o sesizare înaintată către CEMU pe hărțuire sexuală între 2016-2021 (și aceea respinsă), instituția ar trebui să redacteze un document care să devină un standard minim național în materie de coduri de etică. Este o cerință pe care Ministerul Educației o are din 2011 și pe care CEMU o tot amână; ultimul deadline încălcat a fost în noiembrie. (ME a evitat întrebările directe despre stadiul redactării codului, spunând, într-un răspuns prin email, că el „va fi adus la cunoștința publicului imediat ce acesta va fi finalizat”.)

Adoptarea acestui cadru minim ar putea declanșa o serie de modificări individuale ale codurilor de etică în 2024. Cercetătorul Constantin Vică e în favoarea unor coduri mai scurte, axate pe principii. Varianta ideală, spune el, e să anexezi codurilor politici universitare vii și îmbunătățite constant. Exact în genul celei pe care Adela Alexandru voia s-o introducă la SNSPA încă din 2017. 

„Cred că de profund ajutor ar fi un ghid, glosar, dicționar care să plece de la definiri, să treacă prin narațiuni de cazuri, să propună scenarii de gândire”, spune Vică. Acestea ar fi mai ușor de integrat și în programe de training și sesiuni de informare ale angajaților, ceva ce și-ar dori să vadă mai des, căci ar întreține o cultură a dialogului despre cum vrea universitatea să fie. 

Poate cea mai ambițioasă încercare de schimbare a raportării la hărțuire a venit din Parlament, unde un grup de politicieni din mai multe partide a depus toamna trecută un proiect de lege pentru modificarea definiției hărțuirii sexuale în Codul Penal și adăugarea de pedepse mai aspre dacă aceasta se întâmplă în școli și universități. Legea a fost promulgată de Președintele Iohannis la final de 2023.

Cătălin Teniță, deputat din partea partidului Reper și unul dintre inițiatori, spune că dorința a fost de a rezolva trei probleme legate de hărțuirea sexuală din legislație – 1. să elimine ideea că pentru a fi hărțuire sexuală, un comportament trebuie să fie repetitiv; 2. să lămurească că hărțuirea nu are loc doar în cazul unui raport de muncă; 3. să înăsprească pedepsele pentru orice hărțuire sexuală comisă de cadre didactice din școli sau universități. 

Doar ultima modificare a fost aprobată și astfel, în acest moment, Codul Penal are un treilea punct la articolul 299, despre folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Până acum, „pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală” de către cineva cu un rol superior victimei însemna închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, respectiv interzicerea exercitării dreptului de mai profesa. Acum, dacă agresorul e profesor, pedeapsa va fi mai mare cu o treime.

Andrada Cilibiu de la FILIA e dezamăgită de cum a fost ciuntit proiectul de lege. Miza era tocmai eliminarea ideii de repetitivitate și lărgirea spectrului de hărțuire și în afara „muncii”, care ar fi inclus și hărțuirea stradală. Își aduce aminte că, în drum spre o întâlnire la Comisia Juridică din Senat, unde urma să discute despre modificările legislative, a văzut un bărbat care se masturba pe stradă. „Codul Penal ar trebui să acopere și situații de hărțuire stradală,” spune ea. „L-am filmat pe domnul ăsta care se masturba. Și când am ajuns la Comisia Juridică, am arătat filmarea tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în cale, să-i întreb dacă li se pare normal.”

Despre propunerile legislative n-au apucat însă să stea de vorbă, fiindcă Ministerul Justiției le-a transmis că are nevoie de mai mult timp și de mai multe informații. Ulterior, opoziția ministerului a și redus proiectul la o singură schimbare din cele trei propuse.

Teniță spune însă că inclusiv această modificare e un pas înainte. Pune reticența Ministerului Justiției de a aviza și celelalte modificări pe seama faptului că avem de recuperat față de societățile vestice când vine vorba de a înțelege ce înseamnă consimțământ.

Echipa de la FILIA se bucură de schimbările la care au contribuit în cei aproape 10 ani de când se ocupă cu prevenirea hărțuirii în universități. Există mai multe spații sigure de conversație și, de bine, de rău, dialogul public și articolele din presă pun în gardă studentele în legătură cu anumiți profesori. 

Andrada Cilibiu spune că va continua să lucreze pentru mai multă siguranță în universități și fiindcă vrea să-i facă dreptate Andradei din anul I de facultate, care n-a avut pe nimeni alături să-i explice limitele relației dintre un profesor universitar și studenți. Spune că ea a reușit să se păzească de tacticile de izolare și de avansurile unor profesori de la SNSPA, dar că prietena ei nu. O schimbare durabilă ar însemna să nu ne așteptăm ca femeile, în special studentele, să poarte singure povara de a contracara avansurile unui profesor și să rezolve lipsa de implicare și curaj a unei instituții. „De ce e nevoie de atâtea generații care să fie carne de tun pentru agresori până când se face ceva?”

Adela Alexandru face acum doctorat despre cum influențează lipsa de infrastructură viața femeilor, la același SNSPA pe care a vrut să-l reformeze când era studentă. „Cred că sunt persoane care știu că eu sunt fata care a dat SNSPA în judecată și totuși rămâne acolo”, spune ea. A mai trecut pe la etajul 8 al clădirii, prin birourile pe unde odată încerca să lase 600 semnături prin care cerea mai multă siguranță. „Mi se pare că doar îi fac să se simtă inconfortabil când sunt acolo și-mi place treaba asta.”

În semestrul de primăvară va preda pentru prima oară față în față un seminar de gen și politică. Spune că, dacă s-ar întâlni cu un student sau o studentă care i-ar spune că vrea să facă o schimbare în facultate, ar fi „110% sprijin și suport. Cred că este o nevoie foarte mare de schimbări de genul acesta care se întâmplă de jos în sus”.

E suficient, pentru acum, să acceptăm că universitățile ar trebui nu tolereze astfel de comportamente. Dacă începem dialogul din acest punct o să descoperim că idei și soluții de îmbunătățire există numeroase. A crește siguranța studenților nu înseamnă că o sacrificăm pe a altora. „O încadrare mai clară a întregului fenomen ar ajuta în a crește siguranța tuturor”, spune Adela. „Pentru noi lucrurile sunt clare, le-am comunicat pe toate părțile posibile. Nu știu cum să fac asta mai clar de atât.”

*

Pentru binele acestei discuții, să facem asta încă o dată.

Imaginează-ți: ești studentă, ești la facultate, în zi de examen. Profesorul, un bărbat, se uită în jur și spune: „Băieți, vă rog să părăsiți sala. Fetele vor da oral.”

Sau asta. Ești în biroul unui profesor și vorbiți despre cercetarea ta pentru licență. Îți spune că n-o să fii o cercetătoare bună dacă nu ești mai spontană și mai relaxată. „De exemplu”, te întreabă, „ce-ai face acum dacă ți-aș spune să te dezbraci?” 

Sau asta. Este weekend, ești cu ale tale, și un cadru didactic – bărbat, femeie, nu contează – îți apare în WhatsApp. Spune că are numărul tău de la facultate și vrea doar să vadă ce faci în timpul liber, și să afle ce zodie ești. Cu siguranță o poate corela cu distracții de weekend care ți se potrivesc 😉.

Sunt acceptabile comportamentele astea?

Ce-ai face dacă ți s-ar întâmpla ție, colegelor sau apropiaților tăi?

Și ce ar trebui să facă universitățile când află că studentele și studenții lor trec prin astfel de situații?

Poți susține munca Centrului FILIA cu 4 euro în fiecare lună printr-un SMS cu textul „FILIA” trimis la 8864.

NOTĂ: Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

MULȚUMIRI: Numeroși colegi jurnaliști au acoperit subiecte legate de hărțuire sexuală în universități de-a lungul anilor – Dela0, Inclusiv, Rise Project, Libertatea și alții. Tot ce-am sintetizat în acest text se datorează și muncii lor. La acest material a contribuit și Lavinia Niță.

RESURSE: Ghidul FILIA despre hărțuire sexuală e disponibil aici. Poți descărca un model de sesizare a unor comportamente de hărțuire sexuală aici.