Petru a trăit bombardamentul din septembrie pe viu. Stătea să treacă prin controlul vamal când au început să pice dronele. A apucat să-și urce mașina pe bac și a traversat fluviul, cu drone care cădeau la câteva zeci de metri de el. A filmat, iar apoi a povestit incidentul pentru presă. Spunea că oamenii din jur erau ca paralizați și nu păreau să înțeleagă ce se întâmplă.
I-a trecut drona pe la ureche, dar nicio secundă nu și-a pus problema să nu continue cursele umanitare săptămânale, chit că de-atunci datoriile i s-au mărit și pe lume a mai bubuit un război. Ca să înțelegi ce fel de om e Gabor Petru, trebuie să știi că în ultimii doi ani a luat doar câteva pauze de la Ucraina. Prima dată a fost ca să meargă cu ajutoare în Turcia, după cutremurul devastator din februarie 2023. Zicea la întoarcere că încă are momente în care simte mirosul „de viață și de moarte. Nu îl pot descrie, o combinație între praf și sânge. Simți cum miroase moartea, în timp ce oamenii caută viața”.
Apoi, în octombrie anul trecut, s-a reaprins pârjolitor conflictul din Gaza, între Israel și Palestina. Nu m-a mirat să-i văd pe Petru și Ella la știri, în aeroportul Otopeni, împărțind ajutoare refugiaților palestinieni. De altfel, în poza ei de profil de pe facebook, Ella strânge la piept o fetiță palestiniană, în ochii căreia n-ai cum să nu vezi teroarea. Voluntara îmi povestește că refugiații adulți i-au arătat și i-au trimis imagini îngrozitoare cu distrugerea orașelor lor și masacrarea celor ca ei. Înainte să mi le arate și mie mă întreabă dacă sunt sigură că mă ține inima. Mă ține, dar mă prinde din urmă și plânsul, după doar câteva secunde și cadre cu copii însângerați.
Mi le-a arătat în decembrie anul trecut, când le-am făcut o nouă vizită celor doi voluntari fără frontiere, în mica lor casă-sediu din Voluntari. Am vorbit despre toată durerea de pe lume. Era cu doar câteva zile înainte de Crăciun, iar ei se-ntorseseră dintr-o tură lungă, de 9 zile, în care fuseseră atât în Periprava cea izolată din Delta Dunării, cât și-n Ucraina. Moși Crăciun pentru români și lipoveni care trăiesc în cea mai cruntă sărăcie, precum și pentru copii ucraineni rămași fără părinți.
Copiii sunt probabil cel mai important motiv pentru care Petru n-o să se oprească din ajutat prea curând. Îmi arată poze cu o fetiță blondă de vreo 6 ani, unul din „copiii lui de suflet”, care-l cuprinde cu toate puterile și zâmbește. Spune că, pentru cei pe care-i vizitează de mult timp deja, nu mai e despre bomboane, jucării sau cadouri. Copilul „te vede pe tine și zice: «Uai, o venit la mine iară! Uuu, super, ăsta-i omu’ meu!».”
Apoi, mai spune Petru, nu-l lasă conștiința. „N-ai cum să abandonezi, că e omul ăla acolo. Oricât aș încerca să-mi reneg gândurile, eu știu fizic, 100%, că l-am văzut eu că e acolo. El e în groapa aia a lui și așteaptă. N-are cum să plece. Are cum să plece? N-are unde să plece.” Îmi spune de bătrânii din satele ucrainene recent eliberate, care „s-or resemnat cu viața” și cu faptul că la ei nu ajunge nimeni. Odată, unul dintre ei a mâncat orez crud în fața lui. Îmi spune și de bătrânul de la Periprava, care i-a zis că de trei zile mânca doar pește din Dunăre și l-a întrebat insistent dacă sigur la el voiau să ajungă cu ajutoarele. O intuiție antropologică dobândită pe teren l-a învățat pe Petru să nu se ducă la oamenii de pe „lista primarului”, ci să întrebe în sat, din om în om, cine-s cei mai nevoiași. Bătrânul neîncrezător i-a zis că la el nu a ajuns nimeni niciodată, cu nimic, pentru că e lipovean. „Din câte știu eu, bade, ești om”, a venit replica voluntarului.
Tot în decembrie, Humanitarian Hub Isaccea, organizația care deține depozitul de unde își încarcă Gabor Petru mașinile cu ajutoarele donate de colaboratorii săi i-a numit pe membrii „Voluntari fără frontiere” „singurii care ajung în continuare în zonele de conflict [din Ucraina]. Pentru acești oameni nu există sărbători sau zile libere. Mulțumim vouă pentru grija pe care o purtați.” Pentru Petru, asta a fost și o dovadă că munca lor e esențială, dar și un gest curajos din partea unui ONG care trăiește din donații și a riscat astfel să-și alieneze donatorii și să supere alte organizații, mai puternice financiar.
Asta e, de altfel, și ceea ce-l supără pe voluntar: sistemul caritabil global, în care organizațiile mari beneficiază de sume importante de bani – care însă, zice el, nu ajung mereu unde trebuie. Îmi spune că s-a întâlnit pe teren, aproape de front, cu un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite, trimis acolo să facă statistici cu populația rămasă. „Zic: «Măi omule, oamenii ne spun că merg ăia de la Națiunile Unite până în zona de conflict, iau date și pleacă, dar nu-i ajută niciodată cu nimic. Adică voi faceți ce? Vă uitați: Bă, ăștia mai trăiesc, nu mai trăiesc? Pe cine ajută, în afară de buzunarele voastre, conturile voastre, să arătați: Da, uite, am fost aici, am făcut poza asta? Confirm că ai fost cu adevărat acolo, dar nu ai ajutat pe nimeni.»”