În ianuarie, presa din România a vuit cu știri despre „sindromul Italia”, o patologie despre care unii psihiatri spun că ar fi specifică femeilor din Europa de Est care muncesc în străinătate.  Am pornit pe urma „sindromului Italia”. Am aflat că statisticile se pot „fabrica” peste noapte, am cunoscut povestea  unei femei din Republica Moldova și am dat de urma medicului ucrainean care a dat numele acestui sindrom.

Vara lui 2001. I-au urcat în autocar, i-au trecut prin Moldova, Ucraina și Polonia și i-au lăsat la marginea Pragăi, lângă o benzinărie. Le-au spus să aștepte că vine cineva să îi ia. Erau șase, un bărbat și cinci femei. Au așteptat o oră, dar nimic. Erau disperați. Nu știau limba. Era 8 jumătate seara, așa își aduce aminte Nadejda.

Planul era următorul: să ceară azil politic în Cehia, apoi să treacă ilegal în Germania. Dacă erau prinși, i-ar fi trimis în Cehia și nu în Moldova, de unde plecaseră inițial. Dacă nu, luau trenul spre Franța și apoi spre destinația finală, în Italia. Drumul ar fi durat trei săptămâni, dacă totul mergea brici.

Nadejda plătise 1.500 de dolari băieților din Moldova, bani pentru drumul cu autocarul, cazarea pentru câteva nopți în Cehia și pentru azil politic. Pentru restul de cheltuieli, scotea bani din buzunarul ei. Femeia împrumutase suma de la o prietenă din Iași, cu promisiunea că îi înapoiază banii urgent. Celelalte fete luaseră bani la procente, adică cu dobândă, de la cămătari.  

Într-un final, băieții din Moldova au apărut la benzinărie și i-au dus pe cei șase undeva lângă Praga. Peste câteva zile, tot ei i-au dus într-un oraș mic să ceară azil politic. La vremea aia, cele mai multe cereri de azil politic în Cehia erau de la ucrainieni (20%), urmați de vietnamezi (11%), slovaci (10%) și moldoveni (9%). Nadejda nu își mai amintește numele orășelului, doar că mai întâi s-au oprit într-un parc.

Țin minte erau acolo hulubași (porumbei)
Care prima dată în viață se urcau pe palmele noastre
Nu aveau frică
După aceea cineva o venit după noi.

Erau multe lucruri pe care Nadejda le trăia pentru prima dată, trecerea ilegală a graniței, depărtarea de cele două fete ale ei. Era și prima dată când mergea la muncă în Italia să aibă grijă de bătrâni. Femeia avea 41 de ani atunci. Trăia cu două fete adolescente și cu soțul ei în Ungheni, Republica Moldova. Economia bolândă a țării de la sfârșitul anilor ‘90 ținea oamenii pe buza supraviețuirii. De planuri de viitor nu se punea vorba. Pentru Nadejda, Italia părea singura soluție de a strânge bani pentru ca fetele ei să meargă la facultate. (Nadejda este un pseudonim ales de ea. Este numele mamei ei și înseamnă speranță în limba rusă.)

Numărul femeilor care lucrează ca îngrijitoare în Italia aproape s-a dublat în 12 ani, de la 1 milion în 2001, anul în care a mers Nadejda, la 1,65 milioane în 2013. Peste 77% din ele erau imigrante. Multe dintre ele muncesc fără contract de muncă și fără a li se respecta drepturi de bază, precum dreptul la hrană sau dreptul la timp liber. Multe femei povestesc că senzația de pușcărie s-a instaurat destul de repede. Depresia, în schimb, a venit pe nesimțite. Erau prea ocupate cu munca ca să își analizeze emoțiile și să înțeleagă că ceva nu e în regulă.

Drumul

În orașul cehesc unde au cerut azil politic, Nadejda a stat 10 zile, timp în care i s-au făcut documentele. Primeau mâncare gratis, dormeau în camere cu albituri curate și toată lumea respecta regulile, își amintește femeia. Odată ce a obținut statutul de refugiat, etapa următoare era să ajungă în Dresda. Nadejda a luat vaporașul ca să treacă în Germania, iar de acolo trenul până în Dresda. Intermediarii i-au spus cum să se îmbrace, să pară nemțoaică.

M-am îmbrăcat cu niște pantaloni scurți lapte cu cafea
Cu o bluziță de mi-am cusut-o acasă
bleu ca cerul așa.
Mi-am cumpărat o geantă de piele de la Cehia
În care mi-am pus așa lucrurile
Și o sacoșică
Mai mult nu am avut cu mine bagaj
Și o geantă pe care mi-o spus să nu o ieu
Pentru a nu atrage suspecția asupra mea
Aveam 41 de ani
Eram tânără.

În gara din Dresda, știa că o să o aștepte un cuplu de moldoveni, soț și soție. Ei ar fi recunoscut-o după părul blond, creț, bluzița albăstrioară, pantalonii lapte cu cafea și geanta neagră. Dar nu era nimeni pe peron. În sala de bilete, nimeni. A dat ture, disperată. Nu știa ce să facă, cum să facă. Mergea așa, înainte, înapoi, înainte, înapoi. După vreo 20 de minute, a ieșit din gară și a mers spre oraș. În stația de autobuz a văzut doi oameni care i-au făcut cu mâna. I-a întrebat de ce nu au venit la gară după ea, cum era stabilit. Pentru că le era frică de poliție, i-au răspuns. Apoi i-au zis să îi urmeze spre un parc. Ei mergeau înainte, ea în urma lor, la o distanță de 100 de metri. În caz că pe tine te rețin, nu ne cunoști, nu ne știi. În parc s-a întâlnit cu ceilalți moldoveni cu care se pornise la drum. Următoarea destinație: Frankfurt.

Au ajuns acolo seara, iar trenul spre Paris era abia în dimineața următoare la 7. Au așteptat în gară până la 12, când au fost scoși afară de cei ce făceau curat. S-au așezat toți pe o țeavă lungă, nu aveau unde să meargă altundeva. Poliția a dat ture toată noaptea. Dacă se apropiau de ei să le ceară documentele, i-ar fi întors în Cehia. Pur și simplu am avut noroc. Ei se uitau la noi. Noi ne uitam la ei. Nadejda și-a verificat atunci pașaportul primit de la intermediarii moldoveni. A văzut că dezlipiseră poza de pe un pașaport și lipiseră o poză veche de-a ei. Nu putea fi folosit, așa că l-a aruncat la gunoi. A rămas doar cu documentul de azil politic primit în Cehia. În Paris, l-a sunat pe un văr al ei, care lucra acolo ca stomatolog. I-a dus cu metroul la gara de unde trebuia să ia trenul spre Milano. Tu ai bani la tine?, a întrebat-o vărul ei. Dacă te dă poliția jos din tren, plătești bani și sunt taxiști care te trec în Italia. S-au urcat în trenul de Milano, într-un vagon de noapte. După câteva minute, a venit conductorul cu lenjeriile, iar ei trebuia să dea un document.

Noi așa de speriate eram
Că practic eu am muțit.
Nu mai puteam zice nimic
Mă uitam așa cu ochii deschiși.
Și o fată era mai tânără
Avea vreo 35 de ani
I-o zis că noi nu avem documente.
El s-o uitat așa lung la noi
O zis bine.
Și noi am început să vorbim
De acuma depinde de el
Dacă el o fi un om bun
Noi ajungem la Milano
Dacă el se duce și declară la poliție pe tren
Pe noi ne dă jos
Și el o fost un om bun și ne-o adus albiturile.

Conductorul a venit apoi cu cina. Dar erau atât de speriate, că nu i-au deschis. Au spus, nu, nu, nu, noi nu vrem nimic. Apoi au realizat că cina era în prețul biletului. De frică, au ales să nu mănânce nimic. Nadejda a visat toată noaptea că poliția bate la ușă și le cere documentele. Dimineața s-au trezit, au strâns paturile și au ieșit din compartiment să vadă ce face lumea din jur. Am văzut așa că bocăneau și întrebau. Ce vreți, cafea, ceai, capucino. Când s-a oprit la ele, a arătat fiecare ce vrea. Peste ceva vreme, trenul a oprit. Erau la Milano.

***

În Italia, Nadejda nu avea un plan clar. O cunoștință a soțului ei ar fi trebuit să o ajute să își găsească de muncă, dar femeia nu s-a ținut de cuvânt. În schimb, Nadejda s-a bazat pe necunoscutele cu care s-a intersectat pe drum: două moldovence întâlnite în gara din Milano și apoi ucrainencele pe care le-a cunoscut într-un parc din Bergamo, un oraș la 40 de kilometri de Milano. Acolo ar fi trebuit să se întâlnească cu cunoștința ei. Comunicarea era mult mai dificilă la începutul anilor 2000. Imigranții vorbeau de la telefoane publice, iar punctele de reper erau de cele mai multe ori parcuri.

Fetele ucrainence cu care Nadejda se împrietenise în parcul din Bergamo au lăsat-o să doarmă la ele o săptămână. Dimineața la 6 mergea în parc, unde spera să își găsească de muncă. Italienii care își căutau îngrijitoare -badante- le recrutau direct din parc. Tot acolo erau moldovence, românce, ucrainence care intermediau găsirea unui loc de muncă în schimbul a 300 de dolari. În săptămâna aia, Nadejda a început să învețe italiană. Traducea din limba rusă în italiană frazele dintr-o carte, cu ajutorul unui dicționar și învăța conjugarea verbelor. Mânca o dată pe zi, pâine cu roșii și mortadella, și bea apă de la robinet, să îi rămână bani de drum, pentru că nu știa ce urmează.

Primul loc de muncă a fost cel mai greu. Era la o familie de bancheri din Brescia, un oraș din nordul Italiei. Nadejda trebuia să aibă grijă de o bătrână și să facă curat în casă. Nu primea însă mâncare, deși familiile sunt obligate să le asigure hrană badantelor. Nu primise nici măcar mănuși, iar de contract de muncă nici nu se punea vorba. Mă punea să o spăl pe mama ei fără mănuși. Plângeam și îi spălam fundul lui maică-sa fără mănuși. Bătrâna o trezea în fiecare noapte de câteva ori, iar fiica ei îi reproșa constant că nu ștergea bine geamurile.

Era greu.
Mă blocam nu puteam să vorbesc.
Băiețelul ei de vreo 5-6 anișori
era tare bun la suflet
și venea să mă lua de mâini și îmi spunea așa.
Îmi lua mâinile în mânuțele lui și îmi spunea așa
Nu plânge, dar eu fără să vreau îmi curgeau lăcrimile
și fugeam fugeam să telefonez la fete.
Plângeau și fetele, plângeam și eu
dar știam că trebuie să merg înainte.

Nadejda își spunea că trebuie să reziste măcar o lună, să dea înapoi banii împrumutați pentru drumul în Italia. După o lună și câteva zile, a fugit. Era dimineața, familia dormea, iar Nadejda i-a spus bătrânei că trebuie să coboare să spele rufele. Avea bagajul pregătit de cu seară. Cel mai frică îi era ca familia să nu o dea pe mâna poliției.

Sindromul Italia

Sindromul Italia a fost descris pentru prima dată în 2005 de doi psihiatri din Ucraina, Andriy Kiselyov și Anatoliy Faifrych. Cei doi sunt menționați într-o mulțime de articole și studii, dar nu există nicio referință directă la vreun articol scris de ei, la vreun site sau măcar o adresă unde pot fi contactați. Cu ajutorul unei jurnaliste din Ucraina, am aflat în cele din urmă că Anatoliy Faifrych a murit anul trecut, iar Andriy Kiselyov lucrează ca medic psihiatru la spitalul nr.3 din Ivano-Frankivsk, un oraș din vestul Ucrainei.

„Nu primesc scrisori sau telefoane. (...) Oamenii nu mă contactează, pentru că sunt un doctor obișnuit și nu o persoană publică. Cu un salariu de 200 de dolari pe lună este imposibil să public sau să merg la conferințe internaționale”, mi-a scris Kiselyov. „Sunteți prima care mi-ați amintit de ce am trăit.”

Kiselyov are 58 de ani și s-a născut în URSS, într-o familie de doctori, așa că alegerea profesiei a fost predeterminată. În timpul facultății, a lucrat ca asistent medical într-un spital de psihiatrie, până când a absolvit în 1982. Spune despre el că nu e un om de știință sau un profesor, ci un practician care a lucrat toată viața cu femei în departamentul de psihoze acute.

În septembrie 2005, Kiselyov i-a povestit colegului său Anatoliy Faifrych, psihiatru și psihoterapeut, că a observat în ultimii ani o depresie atipică la multe dintre pacientele sale, care lucraseră în străinătate ca îngrijitoare de bătrâni. Simptomele erau oarecum diferite de o depresie obișnuită, iar femeile nu reacționau la tratamentul cu anti-depresive. Pentru simplificarea comunicării, cei doi au găsit termenul de sindromul Italia. Kiselyov a vorbit prima dată despre asta într-una dintre conferințelele spitalului, cu câteva sute de oameni. Colegii nu au avut nicio reacție, iar tema nu a fost distribuită în presă. „Subiectul nu a fost important. (...) Dacă nu aduce bani, subiectul moare.”

Femeile au emigrat într-un număr mai mare decât bărbații, spune Kiselyov, dorind să le ofere copiilor o educație mai bună, să își cumpere o mașină, să își renoveze casa, lucruri pe care altfel nu și le-ar fi permis. Nu-și cunoșteau, însă, drepturile, nu știau legile, și au fost rapid înghițite într-un sistem bazat pe exploatare din partea celor care le-au angajat.

Unele dintre ele au ajuns să fie internate în spitale de psihiatrie din străinătate și s-au întors acasă cu o hârtie cu două-trei rânduri despre simptomele lor, dar nimic despre circumstanțe. Lipsa de informații despre cauzele bolii a fost partea cea mai complicată pentru Kiselyov. Femeile vorbeau foarte puțin despre ce au trăit acolo, din cauza rușinii. Trecuseră printr-un stres uriaș, asociat cu umilința de a renunța la educație, statut social, de a depinde de un loc de muncă plătit prost, de a-ți părăsi familia, prietenii și stilul de viață.

Sindromul Italia era relevant în acea perioadă pentru partea de vest a Ucrainei. „Restul țării era ocupat cu el însuși, iar acum e ocupat cu războiul”, spune psihiatrul ucrainian.

Pacientele aveau nevoie de o perioadă mai lungă de diagnosticare și de tratament, nu doar medicamentos, ci mai ales prin psihoterapie de grup, care putea să dureze ani. „Femeile cu sindromul Italia au fost victimele violenței sexuale îndelungate, torturii și intimidării”, spune Kiselyov.

„Când o persoană ține în ea emoții neexprimate, pierde speranța că va putea să spună vreodată ce e în sufletul ei. Devine un cimitir de emoții neexprimate." 

Cu timpul, numărul cazurilor s-a redus, dar nu datorită programelor guvernamentale sau campaniilor din presă. „Oamenii au învățat să supraviețuiască, să se auto-organizeze și să caute ajutor unii la alții.”

Kiselyov mi-a trimis și un articol în ucrainiană, scris de colegul lui Anatoliy Faifrych în 2011.

„Mentalitatea noastră nu ne permite să vorbim cu cei apropiați despre suferințele, experiențele și problemele noastre. Nu o să plâng, nu o să spun nimănui prin ce am trecut. Când o persoană ține în ea emoții neexprimate, pierde speranța că va putea să spună vreodată ce e în sufletul ei. Devine un cimitir de emoții neexprimate. (...) Neputința de a vorbi, neglijența, auto-izolarea reprezintă motivul pentru care e atât de dificil să reunești familii spiritual, chiar dacă s-au reunit fizic. De aceea, grupurile de psihoterapie, sau grupurile de auto-ajutoare sunt cele mai eficient modalități psihologice de a-i ajuta pe acești oameni. Pentru că în aceste grupuri poți să vorbești și să speri că cineva te va înțelege.”

Brava

În Moldova, Nadejda lucrase ca soră medicală la o grădiniță, dar își primea salariul o dată la câteva luni. Ca să se descurce, făcea și comerț informal. Se scula la 3,4 dimineața, cumpăra lactate și carne din Moldova și mergea în Iași să le vândă, unde dormea de multe ori prin gară.

Republica Moldova trecea printr-o criză economică acută la sfârșitul anilor ‘90, ceea ce a dus la creșterea imigrației*. Nadejda a fost printre primele femei din satul în care s-a născut care a plecat la muncă în străinătate. În prezent, între 25 și 33% din populația activă a Moldovei muncește peste granițe. Procentul este similar cu cel din România. Peste 3 milioane de români muncesc în străinătate, la o populație activă de 9,1 milioane.

Nadejda a îngrijit bătrâni care sufereau de Alzeihmer, bătrâni paralizați, bătrâni agresivi. A făcut-o cu răbdare și a tăcut mult. Femeia vorbește despre suferința ei în ani. Nu am dormit zece ani. Eu patru ani de zile am tăcut, nu am spus nimic.

Din Brescia a fugit în Bologna, apoi în Florența. Acolo a îngrijit șapte ani o bătrână paralizată și pe soțul ei care își lovea nevasta peste mâini și peste cap pentru că ea nu mai putea să vorbească sau să scrie. Era obișnuit să obțină ce vrea în viață și nu înțelegea de ce de data asta nu îi ieșeau lucrurile cum își dorea. Au fost momente când și-a descărcat furia și pe Nadejda. Când a căzut la pat și femeia a trebuit să îl îngrijească și pe el, a întrebat-o dacă a făcut-o vreodată să plângă. Da, de multe ori m-ați făcut să plâng.

Bătrânul și alte rude ale lui îi spuneau mereu Nadejdei brava, adică bine, bravo, excelent! Brava pentru că tacea, brava pentru că nu cerea ajutor, brava pentru că făcea curat lună în toată casa. Pe Nadejda o înfuria cuvântul. Nu voia să audă calificative, să fie judecată, să fie mângâiată pe cap. Le spunea că ea își face treaba ei și nu vrea să audă că e bine sau că e rău. Familia era totuși umană, spune femeia. O plăteau la timp, îi făcuseră contract de muncă și îi dădeau mâncare. Au plătit-o și pentru duminicile când avea liber, dar nu de la început, ci numai după ce și-a cerut ea dreptul, deși contractul prevedea asta. Prietenele ei moldovence, cu care se întâlnea în parc în ziua ei liberă, îi spuneau Nadejdei taci tu din gură, nu mai spune nimic, muncește așa, lasă așa. Fetele munceau până la epuizare. Munceau ca să scape mai repede și să se întoarcă acasă.

În teorie, ziua normală de muncă pentru badantele care locuiesc în aceeași casă cu familia este de 10 ore, iar acestea nu pot fi consecutive, conform contractului care reglementează munca domestică în Italia din iulie 2013. Femeile nu pot munci mai mult de 54 de ore pe săptămână și trebuie să aibă în fiecare săptămână o pauză obligatorie de 36 de ore, din care 24 de ore duminica și 12 ore în altă zi. Dacă familia are nevoie de asistență și pe timp de noapte, trebuie să angajeze două persoane. Dacă îngrijitoarele lucrează și duminica, trebuie să fie plătite cu 60% în plus față de tariful normal.

În realitate, lucrurile astea nu sunt respectate. Multe femei imigrante stau la dispoziția familiei întreaga zi, cu două ore libere la prânz. Dar uneori nu le primesc nici pe alea. Familia le cere să rămână 24 din 24 cu persoanele care au nevoie de supraveghere continuă.

Îngrijitoarele nu cunosc legile sau le este frică să își piardă locul de muncă, așa că de multe ori acceptă abuzuri. Nadejda se simțea ca într-o închisoare, chiar și după ce își obținuse dreptul la o duminică liberă, plătită. Și acea mică libertate săptămânală era ciuntită. Avea dreptul la 24 de ore libere duminica, dar familia îi cerea ca la 7 seara să intre în casă.

Când Nadejda a învățat să își ceară drepturile, reacțiile au fost uneori agresive: palme, jigniri verbale, ironii. Dar trecuse deja prin toate astea și se întărise.

În îngrijirea de persoane cu demență, agresivitatea e o experiență comună. Femeile își dezvoltă strategii de supraviețuire. Unele tac și se uită în altă parte, altele încearcă să îi liniștească, altele fug. Persoanele cu boli mintale au nevoie de asistență de specialitate. Majoritatea badantelor nu au cursuri de asistență psihiatrică, dar e mult mai ieftin să le angajezi.

Bătrâna cu Alzeihmer pe care Nadejda a îngrijit-o un an și jumătate intra noaptea la ea în cameră. Se izbea de patul ei și urla. Vecinii chemau de multe ori poliția din cauza țipetelor. Nadejda dormea cu lumina aprinsă, iar când bătrâna intra, îi striga să se întoarcă în camera ei. Trebuia să nu priceapă că tu ai frică de ea. După ce o puneam așa la punct mă duceam și mă culcam, eram terminată.

Groapa

O învățătoare din Republica Moldova, Luda, a fost prima care a pus în cuvinte ceea ce Nadejda simțea de câțiva ani, dar nu putea să rostească.

Ea spunea așa
Am o impresie că sunt într-o groapă
Mare
Și vreau să mă ridic și nu pot
Nu pot să mă ridic la suprafață.
Și eu m-am uitat la ea
Și am zis că și eu aceleași sentimente le am
Nu pot să ies
Nu pot să ies
Sau așa ca un perete
Parcă voiai să mergi și nu puteai să mergi mai departe
Te loveai cu capul de perete.

Frica e ca un șerpe care se strecoară fără să îți dai seama, care te atinge încetișor. E frica să vorbești, frica de a rămâne fără lucru, frica de ce o să faci mâine. Sunt atacurile de panică, când te trezești brusc în mijlocul nopții și nu mai poți respira, pentru că toată familia depinde de tine. Pentru Nadejda, au fost multe momente disperate când nu știa ce să facă. Putea să lase totul naibii și să plece, dar nesiguranța de acasă o ținea prizonieră. Aveam așa momente că nu mai vreau să mai trăiesc pe pământ. Și mă ducea la geam și mă uitam jos cum era. Și le vedeam pe fete cu funde albe în păr, le vedeam în fața mea cum ele merg împreună și spuneam dacă se întâmplă ceva cu mine, ce se întâmplă cu fetele mele?

În fiecare zi la prânz și duminica, 20-30 de femei din Republica Moldova și România se întâlneau în mai multe parcuri din Florența și își vărsau durerea. Erau femei puternice, dar depresia era și mai puternică. Întâlnirile le ajutau într-un fel, însă le și încărcau cu energie negativă, spune Nadejda. Se întorceau la muncă și mai apăsate, dar ăla era singurul loc unde puteau vorbi deschis despre experiențele lor. Erau ca niște grupuri informale de terapie, organizate ad-hoc, din durere și nevoia de a împărtăși. După ce și-a mai revenit din depresie, Nadejda nu a putut trece mulți ani pe lângă parcul unde se întâlnea cu celelalte femei. Era un fel de depozit al fricilor lor.

Într-una dintre casele în care a lucrat, Nadejda a găsit multe cărți de psihologie. A citit tot. A învățat că, oricât de greu de greu ți-ar fi, trebuie să te oprești; să te întrebi ce vrei acum, cum ai vrea să fie lucrurile mai departe, cum te organizezi. Se ruga să aibă un loc de muncă liniștit, să revină la ceea ce a fost odată, să fie puternică, cu picioarele pe pământ, să poată lua decizii în cele mai grele momente.

După șapte ani de muncă în Italia, Nadejda a intrat în șomaj și s-a înscris la cursuri medicale în regiunea Toscana. Simțea nevoia să studieze, să afle lucruri noi. Aveam așa ca o sete, cum aș vrea să beau apă, să inspir aer, așa aveam o necesitate de oameni inteligenți, de oameni culți care să îmi vorbească. Stătea cu mâinile pe bancă ca o școlăriță și asculta profesorii. Le sorbea fiecare cuvânt: care sunt drepturile îngrijitoarelor, cum să se protejeze emoțional în munca asta, care sunt pericolele psihologice. Ea învățase toate astea pe pielea ei. Femeile care vin la muncă în străinătate ar trebui să participe la astfel de cursuri, să își învețe drepturile și obligațiile, spune Nadejda.

În continuare multe imigrante muncesc la negru. Chiar și cele cu contract, depășesc cu mult numărul de ore prevăzute. Realitatea asta este trecută cu vederea pentru că, fără imigrante ca Nadejda, sistemul social italian s-ar prăbuși. Familiile din Italia cheltuie în medie 667 de euro pe lună pentru plata îngrijitoarelor, iar contribuția statului este minimă. În lipsa unui sprijin financiar, familiile vor încerca să reducă pe cât posibil costurile. Asta duce la abuzuri față de îngrijitoarele imigrante, ceea ce duce la depresie și alte probleme psihice în rândul acestora. Aceste badante își susțin și familiile din România, care fără ele nu ar rezista financiar. Sindromul Italia nu este, deci, doar despre psihicul imigrantelor, ci mai ales despre condițiile lor de muncă și despre starea de sănătate a unor sisteme economice și sociale între care femeile sunt prinse.

Nadejda spune că acum lucrează într-o familie de oameni buni. O întreabă uneori dacă se simte ca acasă. Le răspunde că le mulțumește pentru întrebare, dar ca acasă nu se poate simți. Aici e la muncă.

Chiar și-acuma noaptea
Un pic mă mai zguduie așa
Oricum atacurile de panică nu te lasă așa
Că te lasă și nu-și mai aduc aminte de tine
Ele cam își aduc aminte de tine
Dar și când mă trezesc noaptea eu îmi spun
Eu sunt cea mai puternică
Eu sunt mai puternică ca orișicine
Eu o să merg înainte pe calea mea
Eu sunt puternică 
Foarte puternică
Și așa când zic cuvintele astea
Parcă încep să mă relaxez
Mă relaxez așa încetișor
Parcă îmi dă drumul spaima asta care este în suflet

Aceasta este prima parte a unui material despre problemele de sănătate mintală și condițiile de muncă ale femeilor din Europa de Est care lucrează ca îngrijitoare în Vest. În a doua parte, vom arăta cum presa din România publică informații false despre sindromul Italia.

Dacă aveți o poveste asemănătoare, dați-mi un mesaj aici: diana@scena9.ro