De câțiva ani, ulițele sunt asfaltate pentru prima dată în istoria satului Dumuslău. Asfaltate și goale. În cătunul din județul Sălaj, în primăvara lui 2022 trăiau un pic peste 25 de oameni. Pensionari. Majoritatea singuri. Cei mai mulți bolnavi. „Acum, când e drum, când e ușor, cine să umble?”

O doamnă gârbovită, piele și os, cu o basma pe cap și brațele ridate acoperite de un sacou se îndreaptă de spate în fața bisericii. Slujba a început de câteva zeci de minute, iar curtea e plină de mașini. „Cine a murit?”, întreabă cu surprindere sinceră în glas. De zeci de ani, de când satul a început să moară puțin câte puțin, cu fiecare om care s-a dus și fiecare casă care a fost nimicită de timp și singurătate, nici la biserică nu prea mai ajunge nimeni. Dar la finalul lunii mai, părintele care vine o dată la trei săptămâni să predice și la biserica din Dumuslău și-a invitat cunoscuții pentru a ține o slujbă ca pe vremuri, cu biserica plină. Chiar dacă viața în sat este exact pe dos. De 11 ani de când e în zonă, a îngropat aproximativ 30 de oameni în Dumuslău. A făcut și 3 nunți de aur (sărbătorite la 50 de ani de la data căsătoriei - n.r.). Un recensământ real poate fi chiar cel făcut de el: merge cu crucea pe 2 ianuarie la 17 case. „Tinerii s-au dus, bătrânii au murit și a rămas satul pustiu.”

Unul din 4 vârstnici se simte singur

Un studiu național realizat în anul 2021 la solicitarea Asociației Niciodată Singur, arată că una din 4 persoane de peste 65 de ani, din mediul urban, se simte singură și că 3 din 10 vârstnici nu au cu cine socializa sau o persoană pe care să se bazeze la nevoie. Pentru rural nu avem cifre, dar singurătatea și izolarea sunt și mai pregnante, mai ales în locurile unde casele sunt dispersate și vecinii sunt îndepărtați. De aceea mi-am dorit să descopăr cum arată bătrânețea în mediul rural și care sunt realitățile între care se împart cei care au rămas acasă, într-un sat mic din România. În luna mai am petrecut trei săptămâni în satul Dumuslău. Am ajuns aici ca rezidentă în proiectul Culese din rural, în cadrul căruia au fost documentate viețile din șase sate din județele Sălaj și Bistrița. Personal, când am fost invitată să fiu una dintre rezidente și am citit descrierea satelor alese de organizatori, am ales imediat să merg în Dumuslău. Bătrânețea și îmbătrânirea sunt teme care mă preocupă de ceva vreme. Mereu am văzut ceva candid și de neprețuit la vârstnicii cu care am interacționat. În același timp, am simțit un contrast între nevoile lor și ceea le oferă, de cele mai multe ori, societatea românească. În plus, în ultimii ani, mi-am dorit să mai am niște bunici la țară, pe care să-i pot vizita. 

*

Silent Generation și Baby Boomer - așa sunt denumite, în termeni academici americanocentrici (inventați pentru a descrie realitatea din SUA - n.r.) persoanele născute între 1928 și 1945, respectiv între 1946 și 1964. Sunt termeni a căror traducere explică, de fapt, realitatea acelor vremuri. Primul se referă la faptul că o întreagă generație a fost nevoită să meargă la luptă în Cel de-al Doilea Război Mondial, iar al doilea reflectă explozia demografică de după război. Dar pentru mine și generația mea, a milenialilor (născuți între 1981-1996), sunt bunicii noștri. Acele persoane speciale care fac altare din fotografiile și amintirile cu copilăria noastră la ei în casă. „Când ești bunic ai multă răbdare, dai și ce ți-ai dat seama că nu ai dat copiilor. Ai și altă vârstă…”, mi-a spus o bunică din Dumuslău.

Locuitorii din Dumuslău sunt poate din ultima generație pe care „a chemat-o glia” într-un mod atât de visceral încât au rămas locului. Un loc în care cele patru străzi care șerpuiesc printre copaci ca să formeze satul nu au nume. Mai puțin una, Pă-daltal. E un nume dat de locuitori, pe vremea când erau copii și se duceau acolo, pe deal, să se dea cu sania. „Trei uliți a avut satul, pline toate. În sărbători, la Crăciun, numai urla satul. Cum colindau… amu e pustiu”, descrie o localnică trecutul și prezentul.

Primăvara, satul Dumuslău miroase a liliac sau mălin, cum i se zice aici, și a măr înflorit. „Când înfloresc pomii, miroase tot satul ca atunci când te dai cu parfum.”

În cele trei săptămâni petrecute în sat am simțit că asist la ceva unic, pe cale de dispariție. Că Dumuslău este printre ultimele sate din România în care mai e viața pe care ne-o amintim de la bunicii noștri. Poate că ruralul va fi populat în continuare, dar modul în care trăiesc cei rămași aici este foarte probabil să se stingă odată cu ei: chiar dacă au baie în casă, oamenii cară apă din fântână, dorm pe perne din pene de gâște primite zestre, sapă în grădină chiar și atunci când nu mai pot ajunge acolo decât sprijiniți într-o bâtă. În plus, ruralul autentic românesc nu are pe masă doar mâncare bio, ci și prăjeală, vegeta și multă pâine. O masă mai puțin sănătoasă, dar care se întinde și se umple în fața oricărui vizitator. Ospitalitatea e în sângele celor de aici. 

„Oamenii au mers pe rând, unii s-au dus, alții s-au mutat.”

E 6 mai, seara. Stau cu o doamnă trecută de 70 de ani, în curtea casei în care acum trăiește singură, și facem recensământul informal al satului. Toată lumea știe pe toată lumea, așa că doamna începe turul satului din cuvinte și ia casele pe rând. E liniște și se aud toate sunetele vietăților din jur: ba cotcodăcitul unei găini, ba zumzetul unui bondar, ba foșnetul vântului printre frunze. La un moment dat, o vecină vine după pălincă și alta după ouă. Pare o interacțiune firească. În același timp, e prima și printre puținele interacțiuni pe care le voi vedea pe toată durata rezidenței. Am văzut, în schimb, porți din lemn deschise, dar pe care și-au făcut casă păianjenii. Dintr-un motiv care rămâne neînțeles, oamenii au încetat să mai socializeze. Mi se povestesc conflicte legate de centimetri de pământ sau iubiri neîmplinite, petrecute cu zeci de ani în urmă. Poate că trecutul încă e prezent și asta îi face pe oameni să trăiască fiecare la el în curte. „Oamenii nu au cultura omeniei”, rezumă cu tristețe povestea distanțării dintre vecini o localnică.

„Cel mai mare bai e că nu te caută nimeni”, oftează o altă femeie. „N-ai nici vecini să te caute, toți au murit, gândești că s-a țâpat o bombă pe ei, toți au murit dintr-o dată”, descrie ea realitatea din sat. Femeia a fost în vizită la oraș, la prunci, dar nu se simte bine nici acolo, că ei merg la lucru și tot singură rămâne. „Mie nu-mi place la oraș, sunt învățată la țară. Când ești tânăr, ești tânăr, nu ești bătrân și bolnav. Când e de ploaie, așa mă frământă tot corpul. Broaște (varice - n.r.) și reumatism”, enumeră ea, gesticulând din brațele întoarse și umflate de bătrânețe.

Înapoi la recensământul nostru, făcut din casă în casă, ne ies 29 persoane care locuiesc aici permanent. Jumătate sunt văduvi și trăiesc singuri. Cele mai multe rămase în viață sunt femeile. Unele s-au născut aici, „altele au venit de nurori”. Femeile sunt mai longevive decât bărbații, îmi explică o doamnă trecută de 70 de ani. „Îs singură, ăla-i baiu’. Și bolnavă. Toate-s în capul meu.” „Mi-a murit omul”, îmi descrie drept cel mai rău lucru care i s-a întâmplat în viață o altă localnică rămasă văduvă. În majoritatea cuplurilor, soțiile sunt cu 10-12 ani mai tinere decât bărbații cu care s-au căsătorit. Ani pe care au început să-i resimtă la bătrânețe. „Se zbârcește, motocănește omul când îmbătrânește”, îmi spune o altă doamnă, trecută de 80 de ani. 

---

Persoanele în vârstă de 65 de ani și peste reprezintă aproape 20% din populația României. În jurul anului 2050 un român din patru va fi pensionar, precum aproape toți locuitorii Dumuslăului. 

• 1977: 327 de persoane;

• 1992: 169 persoane

• 2002: 98 persoane. 

---

Așa arată recensământul oficial în acest sat. În anul 2022, în evidențele autorităților figurează sub 30 de oameni, date preluate tot dintr-un recensământ informal. Atât oamenii, cât și autoritățile spun că depopularizarea zonei se datorează lipsei infrastructurii și a locurilor de muncă, două constante în viața satului. Înainte de 1989, cei mai mulți lucrau la CAP-uri care s-au închis ulterior. În plus, locuitorii din Dumuslău nu au dus lipsă de pământuri pe care au putut mereu să le valorifice, îmi explică ei. 

La întrebarea „când?”, răspunsul universal e: demult. Când s-a închis școala? Când ați mers ultima dată la oraș? Când ați mers ultima dată la doctor? Când ați ieșit la pensie? Când ați fost fericit/ă ultima dată?

Școala, care s-a închis înainte de 1990, era în aceeași curte cu biserica satului. Acum, între pereții în care pensionarii satului au învățat alfabetul are loc masa de după înmormântări.

Biserica, punctul zero al satului 

Biserica a rămas printre puținele lucruri care îi mai scoate pe oameni din casele lor. Fie că se duc la slujbă sau la cimitir, fie că își vizitează morții sau se ocupă de mormântul pe care și-l pregătesc. Grija locului de veci este o prioritate. 

Am întâlnit o altfel de acceptare a morții, chiar și când o ia în ordine inversă, de la cei tineri la cei bătrâni. „De atunci m-am stricat și eu la cap, de când a murit pruncul de 28 de ani”, îmi povestește o doamnă. Tot ce știe despre moartea fiului ei este că a plecat cu carul și apoi un localnic l-a găsit mort, „cu capul în jos, în pământ”.

Clopotele de la biserică dau sunetul vieții satului, care a început să se audă din ce în ce mai rar. Acum câțiva ani, când locuitorii satului erau mai numeroși, clopotele se auzeau în fiecare zi, la prânz. Mai erau trase și de fiecare dată când unul dintre ei se ducea sus. La propriu, fiindcă cimitirul este pe un deal, în vârful satului. Atunci clopotele erau trase de trei ori pe zi, timp de trei zile după mort.

Acum se mai trag o dată la trei duminici, când e slujbă la biserica din sat. E unul jos, în curtea bisericii, și unul în turlă. „Dar cine mai poate urca să-l tragă?”

Băncile din fața caselor, acolo unde există, sunt în general goale. Prin ferestre se zărește câte un chip de fiecare dată când trece câte o mașină. Rar. În weekenduri, în schimb, când vin copiii sau nepoții de la orașele în care locuiesc - cei mai mulți în Zalău, aflat la mai puțin o oră distanță de sat -  ulița se umple de mașini parcate cam la fiecare poartă.

Distanța de oraș se simte și acționează ca o graniță. De când populația satului a scăzut și puținii oameni rămași acolo nu erau chiar clienți fideli ai magazinului, acesta nu mai este deschis și nici nu mai aduce pâine zilnic. În jur de 12 pâini sunt aduse săptămânal, spune femeia care se ocupă de afacerea prea puțin profitabilă. În magazinul care este improvizat într-o casă, rafturile sunt aproape goale. Sunt doar câteva produse de curățenie și igienă, câteva dulciuri, pufuleți, paste, conserve, bere și cam atât. 

Cei mai mulți oameni din Dumuslău primesc pâine de la oraș, odată cu vizitele copiilor sau ale nepoților. Iar pâinea este una dintre cele mai importante bucate aici. Pentru că rudele de la oraș vin cam o dată pe săptămână, oamenii își pun pâine în congelator sau în lada frigorifică, ca să țină mai mult și să fie cât de cât proaspătă când o consumă. Lăzile frigorifice sunt prezente în fiecare dintre casele în care am intrat și sunt mereu pline, ca un brad de Crăciun împodobit. Un semn că oamenii rămân prevăzători, cu privirea ațintită spre viitor. 

Camerele de supraveghere țin pulsul 

Camerele de supraveghere compensează absența rudelor mai tinere și neputința ce câștigă teren odată cu înaintarea în vârstă. Din oraș, copiii intră virtual în casa părinților sau a bunicilor și se asigură astfel că aceștia sunt în siguranță. Amenințările sunt atât bolile, cât și potențialii hoți. Tot camerele de supraveghere sunt și modul autorităților de a-i proteja pe locuitorii satului, explică primarul. Câteva camere au fost instalate în „puncte strategice” din sat, spune el, după ce au avut loc mai multe furturi: cazane de cupru, perne și plăpumi din pene de gâscă. 

În ultimii ani, camerele au înregistrat fidel viața satului, rezumată în același cadru repetitiv: străzi goale în care liniștea e rar întreruptă de pașii vreunui om. 

Sunt mai dese în sat decât soneria. Pe una dintre puținele porți care are o sonerie scrie mare: SONERIE. 

În schimb, camerele de supraveghere s-au strecurat subtil în viața satului, iar prezența lor subliniază și mai tare diferența dintre vremurile în care satul era locuit și anul 2022, când sunt mai multe case goale decât locuite. 

La fel, mai numeroase decât cele în care trăiesc oamenii sunt casele dărâmate, pe care le locuiește acum natura. De pe ulițe pare că satul este compus din vederi din vremuri diferite; de la case proaspăt renovate, cu termopane, la case cu materialele la vedere, în curtea cărora apa din fântână a fost înlocuită de plante agățătoare. „Sunt locuri unde au fost case și nici nu se mai vede.” Demolate. Vândute pentru materiale de construcții. Prăbușite. 

Sunt și case care au poarta închisă cu un bolovan, dar cu câte o cameră montată pe undeva la vedere. Bătrânii ale căror case sunt astfel supravegheate de către rudele care vor să se asigure de la distanță că cei dragi sunt bine urmează cu sfințenie sfaturile primite de la ei: să nu se atingă de cabluri sau camere. Iar ei se uită la aparatura care le înregistrează fiecare mișcare fără să știe, în esență, că aceasta le captează viața într-un mod fidel, ca un martor mut din colțul casei. Distanța cu care percep ei aparatura le permite să fie în continuare autentici și să trăiască liberi la ei în gospodărie, chiar și atunci când asta înseamnă să-și taie unghiile de la picioare, pe prispă, cu cuțitul de bucătărie, folosit cu aceeași dexteritate cu care am văzut folosită unghiera în general.

Multă natură și un cal 

Satul Dumuslău nu doar că este înconjurat de natură, dar o bună parte din el a fost înghițit de ea. „Fiecăruia îi place de unde provine, așa se zice. În tinerețe abia așteptam să fug la oraș, acum duc dorul să vin aici. De ce? Mă simt mai liberă, ne simțim mai bine. Așa m-am săturat de blocul ăla, ca de mere pădurețe. Aici, drumurile ne-au lipsit întotdeauna. Mai mult umblam pe jos. În sat nu a intrat un autobuz niciodată. Asta a îndepărtat oamenii, tinerii s-au dus la oraș”, povestește o pensionară care locuiește la oraș, dar vine des în Dumuslău, satul ei natal.

Astăzi, în sat mai există un singur cal. Stăpânul lui îl folosește pentru munci agricole, dar și ca mijloc de transport. Bărbatul, în vârstă de 78 de ani, nu mai poate umbla decât cu calul, cu care iese uneori din ogradă. În rest, are un ritual zilnic - iese „un ceas de vreme” cu găinile în ogradă, să mănânce iarbă și să le păzească de vulpe. Apoi, le închide și se retrage și el în casă.

Bătrânețea te cocoșează, articulațiile cedează, văzul și auzul scad, iar mai fiecare pas înseamnă durere. „Picioarele. Dor mai tare când stai”, spun mai multe localnice din Dumuslău, care încă își lucrează pământul. 

Din cauza asta, cei mai mulți nu se mai duc nicăieri, doar în grădina, care a devenit, la propriu, simbolul vieții lor. „N-avem unde merge, doar avem costume, haine luxoase, dar nu m-oi duce cu ele-n grădină!”

„Grădină ca a mea nu cred că are nimeni.”

Le e dor să aibă „mai multă putere de muncă”. Pentru că munca a însemnat o bună parte din viața lor. De aceea, grădina a rămas acum, la bătrânețe, cea mai de preț. E locul în care încă pot munci, pot fi tineri prin asta. Ei o țin în viață și ea pe ei. 

„Nu e obligatoriu să săp, numai că eu nu mă răbd”, mi-a spus o doamnă căreia, la fel ca multora, copiii i-au spus să nu mai muncească în grădină și să aibă mai multă grijă de ea.

De aceea, aici viața este dictată la propriu de vreme. „Adă, Doamne, un pic de ploaie, că e greu de săpat pământul așa tare.” 

O doamnă se ține de parii de la roșii când trece printre ele și le udă. „Așa mă doare spatele, umerile, de zici că toate-s putrede”, descrie ce simte în timp ce se plimbă printre răsaduri. Când iese din grădină, se mai sprijină și de câte o frunză mai mare. E încălțată într-o pereche de șlapi și degetele de la picioare îi sunt încălecate unul peste altul, de parcă le-ar fi înghesuit cineva într-o încălțăminte cu câteva numere mai mică. Doar când merge la biserică se mai încalță cu pantofi. „E greu”. Dar, în același timp, aici există o vorbă: „Cartofii și păsula, ziceau bătrânii, sunt talpa casei.”

Bastoanele - care sunt de fapt niște improvizații din diverse bâte - sunt omniprezente. Când nu îi ajută pe vârstnici să meargă, stau în diverse colțuri, ca un alt martor al existenței lor, martori capabili să îi sprijine oricând. „Am numai făină la genunchi, mi se macină osul, nu mai am lichid deloc între oase.”

Moașa satului a murit „de când e lumea”. Dispensar medical există doar la 15 km distanță, în Carastelec, comuna de care aparține satul.

De fapt, nu există niciun serviciu de sprijin permanent: nici la poliție, nici la farmacie, nici la biserică nu mai este deschis non-stop. În același timp, atât discursul autorităților, cât și cel al preotului marșează spre excluziune și izolare - preotul face în timpul slujbei din biserică comentarii rasiste, iar poliția a venit din casă în casă acum câțiva ani și a distribuit fluturași prin care îi îndeamnă pe localnici să se protejeze, mai ales de „rromi”.

Pentru cei mai mulți, singura constantă rămâne singurătatea. Dar pare că au găsit un leac, uneori dureros, pentru ea: amintirile.

„În toamnă a scuturat prunele și în octombrie s-a dus”, îmi povestește o doamnă de 77 de ani rămasă văduvă. Soțul ei a murit la vârsta de 79 de ani. După mai bine de 60 de ani pe care i-au petrecut împreună, „oi plânge după el cât oi trăi”, spune femeia de pe comoda din bucătăria ei. În același cadru își amintește și că atunci când s-a măritat a primit zestre: 1 hold și jumătate de pământ (1 hold = 58 ari ); 4 oițe; 1 vițică; 6 perne și o plapumă din pene de gâscă. Acum, toate sunt amintiri păstrate cu grijă.

„Mie îmi pare cea mai grea singurătatea, singurătatea te omoară”, explică ea cu lacrimi în ochi. Singurătatea este parțial înfrântă și prin fotografii. În fiecare casă stau la loc de cinste câteva fotografii specifice: poza de nuntă, poze cu copiii și nepoții, lângă icoane cu Cina cea de Taină. Elemente bătrânești combinate cu jucăriile nepoților, ca un puzzle al vieților care se termină și a celor care continuă. 

Și, în ochii bunicilor, nepoții sunt mereu acolo. „Așa mi-e de drag, zici că-i viu aicișa, țucu-i ochii lui!”, spune dor o bunică mândră de nepotul ei, acum adult, pe cale să se căsătorească.

Dar fiii și fiicele, nepoții și nepoatele vin doar în vizită, pleacă așa cum pleacă vrăbiuțele înaintea iernii, iar cei care rămân se întreabă, cu lacrimi în ochi, dacă vor mai prinde următoarea primăvară. 

„Nu știu cât oi mai mâna (trăi - n.r.)”

Maria*, 84 de ani, este cea mai bătrână dintre femeile din sat. S-a măritat la 17 ani, a rămas văduvă, cu doi copii, înainte de 60 de ani. 

„Mă dor genunchii, zici că acolo înăuntru e un om și bate cu securea”, descrie ce simte în picioare. 

„Când să dorm, îmi amorțește un picior, apoi degetele la picioare, la mâini, numai furnici”, povestește și vecina ei. 

La fel ca mulți dintre săteni, Maria nu mai îndrăznește să țină găini. Într-o dimineață, când citea din cartea de rugăciuni, vulpea i-a furat găinile. La 68 de ani avea 100 de galițe (păsări - n.r.). Nici câine de pază nu are. Dacă ar mai putea, ar mai ține o vacă, pentru că-i place laptele. Acum bea lapte praf cu cacao, aduse de copii de la oraș. 

Orașul i se pare periculos. Nici nu mai ține minte când a fost ultima dată la Zalău. Când unul dintre nepoți i-a spus că merge în America, s-a speriat, „dacă mergi în lume, te-o bate vreunul, te-o omorî”.

Nu prea mai vede nici să citească, nici să se uite la televizor, așa că ascultă zilnic radioul, care este așezat deasupra televizorului. Televizorul e cel mai la îndemână mediu prin care oamenii ies din sat, din casă, din viața lor.

Maria are pe masă liliac proaspăt și medicamente. Pe o hârtie albă are scris de fiica ei, cu litere mari, de tipar, cum să le ia. Când se schimbă vremea, o doare pielea de la operația de colecist de acum 20 de ani. O prind zgârciurile la picioare toată noaptea, nu poate dormi. Se pune în pat la 19 și se scoală „când poci, la 7, la 8”. 

„În grădina mea, eu mă duc în fiecare zi”. Ca să aibă una, alta în grădină și să nu depindă de ce aduc copiii de la oraș. De asta încă sapă, chiar dacă nu prea mai poate merge. 

Poartă mereu un șorț, ca majoritatea femeilor de aici - și pentru că așa e tradiția, dar și pentru utilitatea lui de necontestat: acolo se ține telefonul cu taste (care nu are mai deloc semnal, mai ales în grădină), unul dintre modurile prin care păstrează legătura cu rudele. Tot în șorț femeile aduc în casă verdețuri din grădină și ouă din curte.

Cu privirea spre picioarele umflate care o mai poartă cu greu astăzi, Maria își amintește cum în tinerețe mergea pe jos, până la Sărmășag, la 15 kilometri distanță, sau la Șimleu, la aproape 30 de kilometri distanță. Vindea ouă, găini și diverse obiecte pe care le țesea la război. 

Tinerețea pentru cei de aici însemna și picioare sănătoase, apte să-i ducă kilometri întregi, să-i țină pe ringul de dans ore lungi și să nu-i doară ca acum în fiecare zi și noapte. Protezele de șold și de genunchi sunt o realitate pe care au cunoscut-o mulți dintre locuitorii Dumuslăului. Dar montatul protezelor nu i-a scăpat de dureri, nici nu le-a redat mobilitatea. Le asigură însă, în continuare, verticalitatea. Ar vrea să întinerească cu măcar 30 de ani, aproximativ vârsta mea de acum. 

 „Pentru ce am lucrat atât?”, se întreabă acum. „Așa a fost viața atunci. A fost foarte greu”, își răspunde singură. 

Cea mai frumoasă amintire a Mariei este din vremurile în care mergea duminica la dans. O amintire care este povestită, cu mici detalii diferită, cam în fiecare casă. Petrecerile cu dans erau o tradiție care se ținea o dată pe săptămână într-o casă din mijlocul satului. Femeile făceau de sâmbătă ceva de mâncare pentru muzicanți. „Dansam până veneau vacile de la pășune.”

„Toate ar fi bine, numai bai c-am îmbătrânit.” 

*Precizare: Pe parcursul celor trei săptămâni în care am stat în rezidență la Dumuslău, am descoperit că ruralul pe care îl trăisem cu ochi de copil este diferit de rulalul pe care l-am găsit aici, la maturitate. A fost o experiență dulce-amăruie, în care, cu fiecare discuție și zi, de la ruralul idealizat mi s-a dezvăluit o altă realitate: cea a singurătății, a bolii și uneori a autoizolării. Totul desfășurat ca într-o spirală a vieții în care continuitatea este dată de ritmul domol cu care se desfășoară viața acum. Singurul răspuns cu care am plecat este că, indiferent dacă trăim în universuri mici sau mari, dinamicile dintre oameni sunt asemănătoare. Am ales să folosesc un pseudonim pentru singurul personaj care apare mai pe larg în eseu - un personaj simbolic, cea mai bătrână femeie din sat, și doar citate din restul, întrucât cred în universalitatea poveștilor din acest loc, iar discuțiile purtate cu locuitorii din Dumuslău au avut loc într-un cadru informal. De aceea, consider că este responsabilitatea mea să le protejez poveștile, pentru care le mulțumesc.

*

Proiectul este derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.